Vârful Ursu şi creasta, Munţii Căpăţânii

De aici ne îndreptăm spre Ursu, pe drumul croit în coasta muntelui. După 30 minute ajungem pe o primă treaptă glaciară, de unde o muchie pronunţată ne duce chiar pe vârf. (Pe această treaptă vine şi poteca dinspre stâna Groşetu. Iarna, de pe Ursu putem coborî pe schiuri până aici. Pe creastă, deasupra Căldării Mălăii, cornişe semeţe rezistă până pe la început de iunie.) Către finalul drumului, puţin înainte de a ieşi în Şaua Pietrile Roşii (1915 m), găsim un izvor ce ne potoleşte setea, la 1 oră de când am părăsit stâna din Groapa Mălăii. Pe muchie, spre dreapta, în 30 minute, ajungem pe cei 2124 m ai Ursului.

Spre nord, dincolo de Târnovu, se succed crestele Latoriţei, Lotrului, Şureanului şi puţin din cea a Cindrelului. În zile senine de iarnă, undeva departe, cu contururi înnegrite, aflăm rotunjimile Apusenilor. Către nord-est ne fascinează creasta zimţată a Făgăraşului; mai departe, mai liniştite, cele ale Iezerului şi Bucegilor. O bandă prelungă, umbrită, Piatra Craiului, se lasă privită în primele ore ale dimineţilor de iarnă. Spre apus vedem cuşmile apropiate ale Balotei, Nedeii şi Beleoaiei, apoi înălţimile Parângului şi depărtatului Retezat.

De pe vârf începem să coborâm spre est, pe linia crestei, evitând morena de pe versantul sudic. Ajungem repede către primul vârf din creasta sudică, pe  care o vom urma multă vreme de acum încolo. O abatere spre dreapta, vizând marea potecă pastorală ce se desfăşoară pe sub linia crestei, deasupra obârşiei Văii Dârjala, ne aduce în preajma Fântânii Neamţului, izvor puternic, vestit pe aceste locuri.

Ocolim prin dreapta Capu Ursului (2004 m) şi ajungem la marele drum pastoral ce străbate muchia sudică pe care ne aflăm. Multă vreme de acum încolo îl vom urma, ocolind pe curbe de nivel vârfurile întâlnite în cale. Încă de pe Ursu, privind spre sud, observăm, puţin abătut din linia muchiei principale, Vf. lui Roman (1789 m), reper sigur în calea ce o urmăm. Vom ocoli încă patru vârfuri, descrescătoare. Primul, Piatra Tâlharului, se remarcă prin formaţiunea stâncoasă de pe el.

Drumul pastoral, bine croit, ne duce în 1-1½ ore într-o şa unde începe pădurea de brad. Puţin mai sus vine din dreapta drumul stânei Dârjala. Pe ceaţă, atunci când o coborâre din vârf pune probleme, plaiul nedându-ne nici o şansă de orientare, dacă vrem să prindem o potecă cunoscută putem coborî direct în căldarea sudică a Vf. Ursu, fără teamă, şi vom intersecta cu siguranţă drumul stânei Dârjala; pe el, la stânga, vom ajunge în locurile descrise mai jos.

După ce am lăsat în urmă stâna din Piscu Lung, ajungem în dreptul celei din Piatra Roşie (1640 m), care în ultimul timp şi-a făcut loc, din păcate, în fostul canton pastoral cu acelaşi nume. Poiana din aceste locuri îmbie, oferind loc bun de campare. Tot aici, spre dreapta, se desprinde poteca stânei din Ursu, lângă ea fiind cantonul silvic cu acelaşi nume.

Urmează singurul urcuş serios de pe parcursul nostru; desfăşurat prin pădure de brad, cu posibilităţi de ocolire pe stânga, ajunge în Şaua Romanului (1¾ ore de pe vârf). O scurtă abatere spre stânga, de zece minute, ne scoate pe Vf. lui Roman (1789): avem privelişti către mai apropiata creastă argintie a Builei; prin fereastra Curmăturii Rodeanu, din creasta principală, către partea centrală a Făgăraşului; dar şi spre înălţimile dominate de piramida Parângului Mare. În dimineţi senine de iarnă, peste smogul ce planează pe Dunăre, zărim culmile înzăpezite ale Munţilor Stara Planina, din Bulgaria.

Găsim sub vârf, în potecă, izvorul din care se alimentează şi cantonul de mai jos. Când coborâm panta repede către întinsa poiană de sub vârf, aflăm două cantoane, altădată mândria acestor locuri, dar şi loc bun de campare, cu fântână în apropiere. Până aici, din Vf. Ursu, au trecut 2 ore. Suntem la o importantă răscruce de drumuri. Spre stânga, drumul folosit de maşinile de teren duce mai întâi către stâna din Ludeasa (marcaj cruce roşie, vechi) apoi, spre dreapta, pe Plaiul Râmeştilor, nemarcat; de aici continuă pe Valea Lungă, bandă albastră, 13 km până în satul Romanii de Jos şi Horezu.

Noi vom ocoli pe stânga, pe drum, platoul pe care se află încă frumosul canton Vârful lui Roman, îndreptându-ne spre Vf. Ursuleţului (1622 m); lângă el, pe dreapta, în pădure, se află stâna cu acelaşi nume. În vâlcelul de sub Vf. Ursuleţului, aproape nebăgată în seamă, aflăm o potecuţă (strecurată printre puţinii brazi rămaşi după tăierea pădurii) ce ne scoate după 30 minute la capătul drumului forestier din Valea Râmeştilor, iar după 20 km în Horezu.

Continuăm drumul, pe potecă clară şi ajungem aproape de liziera pădurii de fag, sub Vf. Marginea (1437 m), în 45 minute de la cantonul Roman; pe stânga, stâna din Marginea. Drept înainte, poteca urmează Plaiul Tănăseştilor, interesant şi acesta, mai ales că avem prilejul de a trece prin satul olarilor, înainte de a ajunge la Horezu (3-3½ ore). Drumurile se separă. Alegem poteca din dreapta, mai mult drum de tractor, prin pădure de fag, atâta cât a mai rămas, pe deasupra obârşiei Pârâului Sărdăreasa (Urşani), de unde ne îndreptăm spre Vaideeni (1 oră de la cantonul Roman).

Drumul îşi pierde caracterul alpin, trecând prin pâlcuri de brad, apoi prin pădure de fag. Întâlnim poieni, o stână aflată lângă o pepinieră, apoi a doua într-o poiană mare, după care drumul coboară în Vaideeni, nu departe de centrul comunei, aflat la dreapta (am mai adăugat două ore), unde găsim autobuze către Horezu şi Bucureşti. Rămânem cu satisfacţia că am parcurs unul din importantele drumuri ale transhumanţei.  (articol scris în anul 2002) 

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

Anul 1972. Era zi de iarnă, apropiată Crăciunului. La Vârful lui Roman aveam duse încă de cu toamnă cele trebuincioase pentru zilele din iarnă când aveam să urc muntele. E drept că aveam să stau singur multe zile până să vină ortacii cu care urma să-mi petrec Anul Nou. Dar parcă așteptam zilele de singurătate cu nerăbdare.

Iată-mă deci într-o zi cam mohorâtă îndreptându-mă spre cabana de la Vârful lui Roman (vezi peisaje de acolo mai sus, inclusiv ultima imagine). Eram în mașina cu care mergeam spre culmi de munte, singur cu nea Mitică, șoferul aproape prieten cu care de altfel îmi petreceam zilele lungi de șantier. Am străbătut drumul prin satele premergătoare Horezului și înaintea acestuia, un drum cam sucit, cu o rezolvare tehnică cam primitivă, era cel care avea să se sfârșească pentru mine tocmai la cabana de la Vârful lui Roman. Până atunci aveam să trec pe lângă ramificația drumului către mânăstirea Hurezu și mai apoi printre casele din Romanii de Jos. Pe vremea aceea erau destul de amărâte. Unii oameni aveau locuințe mai mult asemănătoare cu adăposturile pentru păsări sau chiar godaci. Am străbătut repede cătunul, am lăsat pe dreapta drumul care urca la Muntele Văleanu și am intrat pe cel de pe Valea Lungă. Aveam de mers 12 km pe valea care străbătea printre coastele muntelui de abia dezgolite de pădure. După vreo 2-3 km drumul era blocat de un copac doborât. Nu putea fi dat la o parte de mâinile goale a doi oameni. Nu-mi rămânea de făcut decât să-mi iau picioarele la spinare și să străbat ultimii aproape 10 km pe care-i aveam până la cantonul de la Vârful lui Roman. Mai aveam ceva mai mult de 2 ore de lumină și toate șansele să mă prindă întunericul, fără să mai pun la socoteală semnalele că sus voi avea ceață deasă. Mi-am pus în rucsac cele două cozi de topor luate pentru cele trebuincioase focului din sobe, pioletul, prietenul meu de nădejde, rămas bun de la cel care se ostenise să mă aducă până aici și am pornit. Am străbătut drumul pe vale și când am părăsit-o l-am început pe cel din golul muntelui. Câtăva vreme am mai avut pe partea dreaptă pădure de brad. Drumul avea pe porțiunea asta o singură ramificație și speram  să nu o ratez pe ceața care nu oferea vizibilitate decât la 5-6 metri. Am ajuns la o ramificație parcă niciodată întâlnită. O ramură urca amețitor iar cealaltă cobora parcă în fundul pământului. Am luat-o la întâmplare pe ramura coborâtoare. Mi-a venit sufletul la loc când am trecut pe lângă cantonul din cale, dar mai departe trebuia să-l nimeresc pe cel la care trebuia să ajung și care împrejur era înconjurat de gol alpin. L-am nimerit, dar n-am fost liniștit decât atunci când am răsucit cheia în broasca de la intrare.

Aveam de adus lemne din magazia de mai sus, dar se pornise o vântoasă de mă răsucea la fiecare pas. Ca să fiu ferit de urgia care pătrundea prin fiecare crăpătură a ușii am căptușit-o cu pături. Am dormit adânc. Doar lemnele de băgat în sobă mi-au mai întrerupt somnul. Dimineața, afară era soare și niciun nor pe cer!

Am urcat cu gălețile pentru apă la izvorul din deal. Era ceva de mers până acolo. A urmat și un spălat până la brâu. Soarele încălzise locurile. Am revenit la cabană, am preparat un mic dejun cu de toate câte adusesem din timp, după care am ieșit la schiat. Începuse un timp primăvăratec și parcă nici în cabană nu-mi mai venea să intru. Mi-a fost masa de prânz bogată și somnul după ea unul adânc și liniștitor. Când m-am trezit de abia am mai avut timp să privesc asfințitul de soare. Mereu își ascundea razele într-un colorit care te uimea, coborât peste antenele releului tv de la Rânca. Silueta antenei a fost ultima care a dispărut în întunericul care cobora peste munte.

Seara mi-am petrecut-o scriind o scrisoare unuia din alpinișții noștri de seamă, care de curând escaladase vârfuri înalte din Afganistan. Îl rugam să-mi dea indicații despre aprobările care îmi trebuie pentru a putea ajunge în acele locuri. N-am primit răspuns dar de plecat tot am plecat la vremea aceea, pe Elbrus (https://sites.google.com/site/romanianatura58/home/muntii-lumii).

A venit altă zi, dar nu mai era însorită. Coborâseră peste munte iar ceața și vifornița. De mers pe afară nici vorbă. Focul din sobă mi-a ținut de urât. Cam pe la orele prânzului, prin nebuloasa dinspre vale am zărit pe fereastră silueta unui om care se lupta cu viscolul. L-am așteptat cu nerăbdare în pragul casei, cât să știe că înăuntru avea căldură și om care s-l omenească după atâta urgie pe care o îndurase. L-am poftit la masă caldă și un păhăruț de țuică. Am mai schimbat și vreo două vorbe după care s-a dus în treaba lui. L-am petrecut cu privirea din ușa cantonului până când ceața l-a cuprins din nou. Eram iarăși singur!

A mai trecut o noapte cu flăcări jucăușe în sobă și gânduri care să-mi țină de urât. Mai rămăsese puțin timp până aveau să ajungă cei cu care aveam să-mi petrec Anul Nou. S-a făcut hărmălaie multă în cabană când au sosit și m-am simțit oarecum nedumerit de atâta vorbărie după zilele de singurătate.

Au trecut zilele Anului Nou și coborârea la locurile cu oameni mulți mi s-a părut neobișnuită după cele petrecute în singurătatea muntelui.