Vârful Fratoşteanu, Munţii Latoriţei, în luna martie

text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)    

imagini: Floriana şi Andrei Boghez (Bucureşti) 

29 martie 2014. Intr-o dimineata, nu atat de matinal cat mi-as fi dorit, cu soarele care inca nu daduse peste blocul din fata, iata-ne plecati catre Curmătura Vidruței (vezi harta la). Pe Valea Oltului, circulatie mai domoala, ca in de weekend.

Nu eram inca hotarati daca sa urcam pe Mânăileasa sau chiar pe Fratoșteanu. Aveam sa ne  hotaram cand vom ajunge in Curmătura Vidruței, la cota 1500 metri, in cel mai inalt loc al soselei de pe firul Manailesei. Intram in Brezoiul inundat de soare, cu Turtudanul cel inalt (vezi harta la https://sites.google.com/site/romanianatura37/home/carpatii-meridionali/lotrului/stancariile-betelului) pazind oraselul ca de cand se stia pe meleagurile astea. Pe fundal, carapacele stancoase ale Doabrelor (vezi) strajuiesc locuri ascunse si pe inaltimile mai departate, flori minunate, vestitoare ale unei primaveri numai de ele stiute.

Mergem printre cele cateva case ale Vaii Satului. Dupa ce-i trecem apa firava, pe un pripor stancos sta agatata poteca de inceput a Crestei Capatanii. Mai sunt si alte multe inceputuri de poteci pe aici, strabatute mai in toti anii care s-au scurs peste mine. Depasim ingramadirea de case din Malaia, unele cu ceva noutati turistice printre ele si cand ajungem la tabla care anunta sfarsitul asezarii imi amintesc ca, de mult, un sugubat adaugase Hi in fata denumirii satului. Mai departe am lasat in urma Gura Latoritei, prilej intotdeauna de mari frumuseti montane, am strabatut Voineasa, cu forfota printre casele insirate de-a lungul apei si cele ale statiunii parasite. A inceput drumul pe Valea Manailesei, catre crestele unor munti mai naparstoci, dar pline de farmec alpin pe care merita sa-l cercetezi.

Am ajuns in Curmatura Vidrutei. Am luat cele trebuincioase si am inceput sa urcam pe drumul care avea sa ne duca spre Varful Fratosteanu Mare. Erau ceva urme pe acolo, cam ascunse de zapada cazuta cu doar cateva zile in urma. Avea zapada scrob si doar arareori piciorul cobora ceva mai in adancul ei. Nu se vedea nici un ochi de pamant in calea noastra. Pe Plaiul Manailesei, soarele razbise binisor zapada.

Pe cele ale Lotrului de asemenea si doar crestele inalte mai pastrau mantia alba.

Urcam mereu si pana a ajunge la stana din Nopteasa, nu ne-a trebuit mult timp.

De pe Varful Noptesei am avut primele imagini catre Muntii inalti ai Parangului. Ne-am intors prvirile catre cei ai Fagarasului. Speram sa avem imagini catre crestele inalte, asa cum le privisem de atatea ori din locurile acestea. Erau ascunsi in pacla care nici pe aici nu oferea imaginile care de fiecare data ne faceau sa plutim cu gandul la marile excursii estivale.

Pana pe Fratosteanul Mare calea era deschisa, asa ca ne-am intins la drum. Batea un vanticel cam aspru si se simtea la maini racoarea muntelui. Am depasit repede cocoasa Paraginosului, doar o umflatura aflata in calea noastra si sub coasta ceva mai abrupta din calea Fratosteanului ne-a aparut in fata insasi varful dorit. La ridicatura cu stanci din varf am ajuns aproape pe negandite si cum nu obosisem prea tare mi-au inviat sperantele pentru inca un sezon cu varfuri inalte.

Ajunsesem din nou la cei 2053 metri cat avea varful, pe care altadata, la alti ani, il urcasem de atatea ori. De pe stancariile care impodobesc varful imi sprijineam piciorul ca un ,,mare invingator”. Cu copiii alaturi, care imi manasera pasii pana aici, simteam victoria din plin si uitandu-ma la ei gandeam ca las muntele pe maini bune.