Embedded Files
Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) (anul 1999)
La 40 km spre nord de Râmnicu Vâlcea, pe Valea Oltului, pe malul drept geografic al acestuia, în satul Călinești, apar dintr-o dată două formațiuni stâncoase, țâșnind din mijlocul pădurii cu care ne obișnuisem de la Brezoi încoace. Ele au o zveltețe neobișnuită, alcătuind adevărate custuri (vezi harta de la). Prima, cea a Bețelului, a cărei descriere este cuprinsă în rândurile de față, este dispusă oarecum paralel cu Valea Oltului. Cea de-a doua, a Călineștilor, este dispusă perpendicular pe Olt, alcătuind în lungul Pârâului Călinești chei ai căror pereți coboară până în spatele caselor de aici. În șoseaua națională (DN 7), biserica satului - datând din 1903 - este așezată cam la jumătatea drumului între zonele amintite.
Pentru a vizita stâncăriile Bețelului, de la biserica satului ne întoarcem spre Brezoi 700 m, până în dreptul podului de peste Pârâul Bețel. La dreapta, pe ulița satului, pătrundem în lungul văii. După 10-15 minute, ulița ia sfârșit într-o poiană utilizată de obicei ca tabără de corturi. Suntem chiar la baza crestei stâncoase.
Traversăm apa și începem să urcăm pe o muchie, întovărășiți de marcajul turistic vechi, triunghi roșu, realizat cu ani în urmă de un împătimit al acestor locuri (învățătorul Banu). Urcăm susținut pe muchie, facem o traversare spre dreapta - până când ajungem lângă pereții stâncoși - apoi, pe o potecă cu aspect de brână, ajungem pe creastă.
Din stânga sosește un hățaș care traversează creasta până aici, în întregime. Pentru acesta, din poiana din vale mergem cam 20 metri în amonte pe firul apei și ne abatem pe un hățaș folosit de caprele sătenilor, care se conturează printre stânci. Mai departe, fără a fi periculos, ne strecurăm printre țancuri, găsind cele mai favorabile locuri de trecere. Avem priveliști cu Valea Oltului și creasta spre care ne îndreptăm. Ne întâlnim cu poteca marcată în locul în care aceasta urcă pe brână, venind din pădure.
Continuăm câțiva zeci de metri pe sub verticala pereților, apoi ne cățărăm pe un horn scurt și ajungem într-un loc plat, suspendat deasupra hăurilor. Un miros puternic de lămâiță ne întâmpină dintre ierburile sărace ale acestei frumoase belvederi de pe care admirăm Oltul și pereții care ne înconjoară.
Coborâm pe un scoc și intrăm pentru scurtă vreme în pădure, pentru ca imediat să ajungem la înălțimile stâncoase următoare - și acestea cu frumoase priveliști.
Un scurt popas și coborâm la baza altor pereți. Poteca devine din ce în ce mai clară. Suntem împiedicați de câțiva copaci doborâți de vânt și urcăm pe ultima creastă stâncoasă, parcă mai accesibilă decât celelalte. Ne odihnim și fotografiem; cele mai frumoase imagini se obțin toamna. Atunci, culorile alcătuiesc cel mai fermecător arămiu, din care țâșnesc țancuri grizonate. Au trecut până aici 2-2½ ore, incluzând popasurile.
Lumea cetăților roase de vânturi și vremuri s-a terminat. Urmează un urcuș prin pădure, până în creastă. Drumul umbros, plăcut, se termină repede și izbucnește verdeața primei pajiști. Aici găsim, bine conturată, o potecă nemarcată care se abate la stânga și în coborâș repede ne scoate în șoseaua națională și apoi la gara Lotru (1½ ore).
Continuăm drumul prin pădure, acum lat, utilizat din plin de sătenii temerari care-și duc pe aici traiul. Suntem la peste 1000 metri altitudine. Ajungem deodată într-o mare de verdeață (1/2 ore), într-o poiană întinsă, punctată de minuscule căsuțe, cufundată într-o liniște deplină. Suntem în preajma Vârfului Sulița (vezi Poiana Suliţei).
De aici putem alege dintre mai multe variante de drum. Coborâm cam 200 metri pe unde am venit și - pe stânga - poteca marcată cu cruce roșie ne scoate prin poieni, case izolate și izvoare, în ¾-1 ore, la Gura Suliței, pe un drum forestier. Acesta, în coborâre prin Cheile Pârâului Călinești, după 3 km, ne duce la șoseaua națională.
Drept înainte, în urcuș, poteca marcată cu punct albastru ne conduce spre Vârful Robu (1899 m), în 5-6 ore (vezi Vârful Robu, 1899 metri, ascensiune de iarnă, Stână cabană nouă (noiembrie 2019) sub Vârful Robului). Ocolind în urcuș poiana, spre stânga, pe sub Vârful Suliței, găsim două poteci marcate de același învățător Banu. Una cu punct albastru spre gara Lotru, alta cu triunghi roșu - destul de dificilă - prin Valea Doabrei, spre Brezoi (vezi Stâncăriile Doabrei/ Doabrelor, prezentare generală, Stâncăriile Doabrei/ Doabrelor, prezentare detaliată). Ambele solicită câte 1½-2 ore.
V-am îndemnat la o excursie la îndemâna celor dornici de locuri inedite, cu acces ușor, care ne-a descoperit deopotrivă frumusețile naturii dar și viața aspră a oamenilor contopiți pentru totdeauna cu ea.
Muchia Beţelului
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) (25 aprilie 2013)
Am aflat prima oara de creasta stancoasa a Betelului intr-o zi cand se ingana toamna cu iarna. Cand izvoarele capatasera pojghita sclipitoare si alunii, printre frunzele aramite de curand, isi atarnasera de crengi matisori multi si prelungi, semn de iarna grea. Atunci urcam catre Poiana Sulitei, apropiata Betelulului. Suiam la casa lui Nea Nita, cioban de cand se stia pe meleagurile Muntilor Lotrului, dar iarna ajuns acasa, in poiana in care isi avea domiciliul. Avea sarmanul o durere cumplita de masea si-i transmisese unuia din tovarasii de munte de atunci sa vina sa i-o scoata, ca prea era cumplit chinul. Am ajuns la casa acestuia, din poiana inalta, acolo unde baba lui, dupa interventia stomatologica de „altitudine”, ne-a pus pe masa din bojdeuca o mamaliga mare si aurie. L-am intrebat atunci pe Nea Nita cum e sa cobori pe muchia amintita. Ne-a povatuit sa n-o facem, mai ales atunci, in prag de iarna. Stia bine locurile si erau destul de anevoioase. Pe atunci le strabateau mult sibienii, care an de an isi incropeau tabara de corturi jos, in lunca miniona a Betelului. De acolo, intr-o zi, ne-a povestit amfitrionul nostru, Zenovia, una dintre cei ce urcau an de an pana la casa dansului isi gasise sfarsitul prin locurile acelea. Fusese poate evenimentul care curmase dorul sibienilor de locurile acestea, caci de atunci batranul Nea Nita nu ne-a mai povestit despre cei ce urcau an de an sa-i viziteze salasul din poiana.
De atunci am strabatut stancariile locurilor de cateva ori si de fiecare data evenimentul tragic nu l-am neglijat. Cam astea imi erau gandurile si acum, cand am plecat din nou catre aceleasi meleaguri, in minte cu inchipuirea clontanilor stancosi pe langa care mai vroiam sa ma mai strecor o data si cu teama anilor care se adunasera cam multi.
Ne-a dus trenul ca de obicei pana in halta Betel, intr-o dimineata senina de mai, care din orele inca matinale se anunta calduroasa. Am ajuns in sosea, am trecut podul din fata bisericii si am intrat pe ulita din lungul Paraului Betel. Nu mai fusesem cam de mult prin locurile acestea si oarecari shimbari parca se infiripasera. Cateva autoturisme stateau prin fata caselor, care parca nici acestea nu mai erau atat de pricajite. Orataniile mai scoteau cate un cotcodacit, cate un godac se mai facea auzit din cotetele aflate langa drum, care tot acelea erau. Oamenii erau parca mai veseli, judecand dupa imbracaminte sau poate doar seninul cerului si lumina soarelui care patrunsese pe vale sa fi fost de vina.
La poiana mai mult lunca, din susul caselor, locul pe care altadata poposeau corturile sibienilor, iarba pamantului era proaspat inverzita si stralucea in lumina soarelui. Ca sa intram pe muchia cara adapostea Stancariile Betelului aveam de ales dintre doua cai. Una strabatea scurtele chei ale paraului, deosebite, marcata cu punct rosu, mai aventuroasa, cata vreme se agata de malurile stancoase ale paraului si mai apoi, pana a ajunge la poteca din culme, trebuia sa infranga un versant abrupt. Cealalta, dupa ce trecea apa paraului, urca muchia din dreapta si ajungea repede in creasta, firava ce se strecura mai departe printre acele stancoase ale culmii.
Vedere cu creasta Muntilor Fagarasului.
Pe aceasta din urma am urcat panta cam aspra, pana am atins culmea. Pe aceasta din urma, marcata cu triunghi rosu, am ales-o pentru ziua de astazi. Era pe aici tot vechea poteca ce se strecura printre fagi si ceva mai incolo printre pinii care-si alesesra loc de trai pe creasta batuta de vanturi. Poteca era una priporoasa, bine infipta pe trupul muntelui si de pe ea, privelisti cu tancuri stancoase, ridicate deasupra padurii, aveam la tot pasul. Apoi urcusul parca s-a mai domolit si ne-am inscris pe brana pamantoasa, lata cat sa pui doua talpi de bocanc una langa alta, aninata pe repezoiul coastei de sub ea, acoperit cu trunchiuri de copaci luminate de razele soarelui puternic. De aici au inceput sa apara stancarii, unele mai departate, ridicate mult peste padurea care de abia acum isi pregatea frunzisul primavaratec. Urcam cu atentie pe brana amintita si curand am ajuns la placa ruginita de vremuri care amintea de Zenovia, cea care isi gasise sfarsitul prin locurile acestea. Era trecuta de 60 de ani cand avusese loc accidentul si pe atunci, poate ma gandisem ca poate varsta era cam inaintata si poate chiar nu avea ce sa caute prin locurile acelea. Dar acum, cand noua, cei doi tovarasi de drum, anii erau cu mult peste cei ai Zenoviei...
Am trecut pragul stancos, care parca frangea poteca de pana acum si la pavaza unui clontan tasnit deasupra padurii, am poposit. Parca mersul indelungat pe brana amintita isi cerea momentul primei odihne. Aici ar fi trebuit sa ne intampine miros de lamaita, dar poate inca nu-i venise vremea. Mai apoi am coborat hornul pe care poteca noastra, marcata cu vechiul triunghi rosu, ne indruma mai departe.
O data coborarea hornului terminata am patruns in padurea din lungul crestei presarata cu felurite stancarii, sprijinind cerul cu tancurile sale si asta era frumusetea intregului traseu. Spusele amintite ale batranului cioban Nita erau adevarate si asta o remarcasem inca de la prima strabatere a locurilor. Poteca strecurata prin padurea presarata cu stanci, firava cat era ea, trecea mereu pe langa stanci inalte, ori pe langa clontani pe care trebuia sa-i ocolesti. Poteca care de la inceput ne purtase pe hornul amintit urca mai intai prin padurea cu poteca firava ce-si mai purta inca batranul marcaj al triunghiului rosu. Cobora putin si urca mult, aproape de fiecare data ocolind ceva stancarii, unele ceva mai modeste si asta aveam sa purtam in picioare tot drumul, pana aveam sa ajungem la locuri ceva mai linistite. Prin locurile pe care le strabateam se abatuse cu cativa ani in urma urgia focului. Fusese stins pana la urma, dar lasase copaci doborati, altii ramasi in picioare, schelete martore ale napastei indurate. Cate unii scapasera doar cu cate-o parlitura de flacara si purtau pe trunchi urma negricioasa, de funingine, care ne mai innegrea mana care se sprijinea pe el.
Dintre locurile multe si frumoase din intregul traseu cateva mi-au ramas in minte mereu. Acum si in celelalte imprejurari cand strabatusem locurile. Mai intai o doboratura de padure, in urma cine stie carei furtuni napraznice, intrerupea brutal poteca. Decat sa ne incalcim picioarele printre copacii aruncati la pamant mai bine am urcat pana la peretele inalt, care sub el avea poteca de animale si mai apoi am coborat la poteca noastra. Dar strecurandu-ne pe sub perete l-am aflat incins de soarele zilei acesteia, aproape dogorind. Si dogoarea asta am simtit-o tot timpul, necum ca au fost locuri in care poteca umbla numai prin soare. Ceva mai departe am avut de strabatut un urcus dur, pe o coasta de munte. Altadata eram aparati de padurea care ne adapostea de soare, dar acum era un loc in care focul facuse prapad. Peste tot copaci doborati, cat mai ramasesera. Printre ei lastaris. Ocolisurile erau chinuitoare si agatatul mereu de cate un trunchi innegrit erau obositoare. Catre final am zarit si ceva din vechea poteca, dar asta s-a petrecut tocmai cand am ajuns deasupra crestei, pe care ne-am odihnit indelung. Am avut aici prilej sa privim creasta indepartata a Fagarasului, stapanita in intregime de zapada iernii care se lasa cu greu dusa. Mai departe a urmat un urcus scurt, o trecere printr-un fel de strunga stancoasa, dupa care poteca a intrat in padurea care ne-a mai racorit un pic. Apoi alta portiune cu copaci rari si soare dogoritor. Poteca ne-a apropiat din nou de stancariile cu care parca ne obisnuisem. Din zona spectaculoasa a stancariilor nu mai aveam chiar atat de mult de umblat.
foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea)
Doua hornuri ne mai stateau in cale, dar dintre ele, cel mai dur mi s-a parut ultimul. Era si cel mai insorit. Pamantul era ars de soare si acum era si grauntos. Pasii devenisera mai nesiguri si oboseala zilei isi spunea cuvantul. In fata mea, colega de varsta si tura, parca alerga si de multe ori se mai oprea sa mai astepte nevolnicul din urma. Cand am sfarsit urcusul acesta ultim, am intrat in padurea de fagi inalti. La adapostul lor, strabatand locuri cu iarba proaspata si cu ceva flori primavaratece, parca soarele nu mai dogorea atat. Curand am ajuns in creasta locurilor, aflata langa drumul pe care aveam sa-l strabatem la coborare. In sus, drumul ne-ar fi condus in Poiana Sulitei. Colega mea ajunsese de catava vreme si-si scosese merindea din rucsac. Eu mi-am aruncat rucsacul din spate si aproape m-am prabusit pe iarba racoroasa. Aproape ca nu-mi era foame si ce-am mancat am facut-o mai mult din obiceiul pranzului, pe care-l depasisem de mult. Umblasem prin locurile acestea, de cand incepusem urcusul din Valea Betelului, cam de 7-8 ore. Am zabovit in locul acela cam o jumatate de ora. Cand am plecat mai departe era ora 16.
M-am sculat alene din moliciunea ierbii de abia rasarita si am inceput coborarea pe drumul ars de soare, indreptandu-ne catre sfarsitul excursiei. Am coborat drumul cand mai repede, cand mai incet, dupa cum imi mai ajungeau fortele pe care trebuia sa le dramuiesc pana la gara Lotrului. Ma gandeam ca nu vom prinde chiar trenul pe care ni-l propusesem. Din vale urca din greu un tractor, cu zgomot de motor sforaind pe panta drumului. Pana la urma am trecut unul pe langa altul si ne-am dat binete. Coborarea pe drumul intins, fara difcultatile intampinate pe creasta, a avut la inceput clocotul valurilor de caldura care ne molesisera mai tot timpul. Apoi cand soarele a coborat catre locul lui de odihna nocturna a mai lasat loc racorii padurii si cate unui vanticel care ne mai improspata fortele risipite printre stanci si hornuri. Dintre cei doi, pe care parea sa-i fi uitat Dumnezeu pe muntii pe care-i indragisera o viata intreaga, eu eram de departe cel mai obosit si mereu ceream cate-o odihna. Celalalt suflet care ma insotea, cat mai sedeam eu pe cate un trunchi de copac intalnit in cale, zabovea la cules de urzicute tinere si frunze de untisor, numai bune de o salata, acum, pana nu-i dadeau florile.
Catre finalul drumului, din ingustimea Vaii Betelului catre care ne indreptam, razbatea pana la noi zgomot de secure. Coborand, gandeam la apa care ne-ar fi potolit setea, daca dupa atata soare nu cumva sa fie prea calda. Nu ne inchipuiam ca apa venea de sus tulburata de copacii pe care dupa ce-i doborau ii carau prin apa, ca alta cale nu aveau. Dezamagiti si insetati peste poate, am urcat panta domoala care ne-a scos in islazul satului, in poiana acoperita de verdele primavaratec si undeva mai jos, cu talanga de oi trase undeva la la umbra copacilor. Locurile erau frumoase si acum, dupa atata padure si stanci, pe potecile inguste pe care le strabatusem, chiar ne minunam de Valea Oltului si de zgomotul masinilor si oglinda linistita a lacului pe care il zagazuise omul cu baraj ceva mai jos. Aparea si calea ferata si un tren tocmai trimetea la noi semnalul intrarii in statia catre care ne indreptam. Erau peste Olt doua poduri. Unul, cel vechi, lasat acolo sa vada omul peste ani ce fusesera in stare inaintasii. Dar si cel nou era o mandrete de constructie. O dantela de metal aruncata peste apa.
Cand am ajuns la prima casa din Proenii din cale, langa ea era si un izvor rece si numai bun sa ne potoleasca setea. Mai departe, printre casele Proenilor, am ajuns la soseaua cu forfota mare de masini, care de abia de ne-au dat voie sa trecem si noi. Pana la gara am avut de traversat podul cel mare. Cei 800 m ce-i aveam de strabatut de la semnalul statiei pana la gara au fost parca si cei mai lungi din ziua aceea. Pana la urma am prins ultimul tren care ne aducea acasa inca pe lumina. In acceleratul cam gol la ceasul inserarii, ne-am oferit momentul de odihna pe care ni-l doream si ajunsi acasa, amintirile unei zile cu locuri minunate au inceput sa se deapane.
Page updated
Google Sites
Report abuse