Munții Latoriţei, creasta, iarna

text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)     

foto: Floriana Boghez (Bucureşti)

2 ianuarie. Intrasem în alt an, 2015, din cei mulți pe care-i apucasem. În dimineața timpurie, cerul întunecat trăda seninul pe care sclipeau încă licurici îndepărtați. Hotărâsem de cu seară să ne îndreptăm pașii către culmea Munților Latoriței, ceva mai apropiată de șoseaua care le îmbrățișa poalele. Valea Oltului ne-a întâmpinat cu întuneric și cu luminițe care străbăteau șoseaua ca și noi. Brezoiul încă adormit se zbătea în lumina încă difuză a diminețiii De abia către Voineasa soarele năvălise din spate, strecurat printre fumeagurile coșurilor, cu focuri vădit încropite acum să dezmorțească răcoarea dimineții. Iarna stăpânea meleagurile care ne înconjurau și când am trecut pe sub Dealul Runculețului, cu case risipite pe poteca urcătoare la greu, am intrat în lungul drumului de pe Valea Mănăilesei, la vest de Voineasa (vezi harta, extras din Gheorghe Ploaie - Valea Lotrului - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1983, cu actualizari). (vezi si parcurgerea crestei, vara, la https://sites.google.com/site/romanianatura46/home/carpatii-meridionali/latoritei/muntii-latoritei-creasta) 

Pârâiașul în lungul căruia am urcat până acum îl lăsăm  pe dreapta. Urcăm din greu, prin zăpada care ne cam ajunge la genunchi. Anevoie drumul, pentru mine, cel mai de pe urmă din grup; îmi încântă privirile brazii tencuiți dinspre nord cu zăpadă viscolită de curând și mai ales cerul albastru care își face loc cu încetul din pâcla locurilor joase de unde venim.

Până la urmă, iată-ne ajunși pe creasta muntelui, acolo unde soarele aruncă umbre lungi printre brazii falnici care încă mai împodobesc muntele (imaginea 3). O coborâre scurtă și iată-ne ajunși pe vechiul drum alpin, pe care atunci, prin toiul războiului  din 1914, ostași mânați de soarta războiului s-or fi dus încoace și încolo. Pe drumul înzăpezit par ar fi urme ceva mai vechi de buldozer, care s-a chinuit să dea la o parte neaua așternută peste munte. Numai că neaua a avut altă socoteală și iar s-a îngrămădit în lungul drumului. Mai de curând, oamenii au creat pârtie în sus și în jos și urmele par fi proaspete.

Noi o luăm la stânga și pe drumul străjuit de brazi falnici și prin ochiuri de poiană cu soare strălucitor ne îndreptăm spre cabana Plaiul Poienii sau Adapost Montan cum stă scris pe placa atârnată pe zidul acesteia, la care ajungem în mai puțin de ½ oră de când ne-am întâlnit cu drumul alpin. Când am pătruns pe poarta îngrădirii din preajma cabanei trecuseră aproape 2½ ore de când părăsisem șoseaua și asta pentru că mersul meu mai bătrânesc mai potolise entuziasmul celor tineri, obligați să mă mai aștepte din când în când.

La cabană domnea voioșie tinerească și noi, oaspeți poposiți pe negândite, am fost întâmpinați cu bucuria unora care stătuseră în pustiul muntelui vreo două zile. În jurul unei cafele calde s-au încins vorbe multe. Despre vârfurile care ne înconjurau și despre lumea lor îndepărtată și încremenită în mantia albă. Așa am aflat despre vântoasa cea mare de pe Vârful Fratoșteanului, care bântuise locul mai deunăzi. Dar și despre noua cabană ridicată pentru scop turistic, în preajma vechii așezări pastorale de la stâna din Fratoșteanu, a cărui întruchipare chiar am văzut-o pe ecranul unuia din aparatele foto.    

Am plecat mai repede decât mi-aș fi dorit. Aveam însă ceva de mers și nu voiam să ne apuce înserarea pe drum. Când am ieșit din ograda cabanei și am ajuns pe făgașul drumului alpin, panorama munților înalți din creasta Munților Latoriței ne-a îndemnat la un tur de orizonf. Prima creastă cu adevărat alpină a fost cea dominată de Vârfurile Părăginosului și Repezi (imaginea 6), în preajma celor 2000 metri. Soarele se jucase puțin cu creasta lor și efectul de umbră și lumină le dădea un aer impunător. Mai departe alte vârfuri se lăfăiau pe cerul albastru. Fratoșteanul cel Mic era doar o tivitură de zăpadă deasupra pădurii înegrite. Dar adevăratul spectacol îl dădea Fratoșteanu cel Mare (imaginile 7-10).

De la înălțimea celor 2053 m ai săi domina zările. Sub el, căldarea glaciară care sub zăpada troenită ascunde Lacul Negru, unul din puținele active din masiv. Ajunsesem pe el de multe ori, în special la vreme de iarnă. De multe ori apucasem vreme frumoasă cu cer albastru, dar uneori, câte-o vântoasă amarnică, de abia de ne îngăduise să-i atingem creștetul stâncos. Este acesta cel de al doilea ca înălțime din Munții Latoriței. Ceva mai la dreapta, mai mărunt ca înălțime, dar spectaculos ca înfățișare, Nopteasa, își arăta clinurile stâncoase, care la vreme de iarnă îl făc de temut. De aici, din poarta cabanei, cam atât ne dădea voie Latorița să-i privim crestele.

Nu ne rămânea de făcut decât să  luăm înapoi drumul pe care venisem. Ne-a înconjurat soarele amiezii și brazii care străjuiau vechiul drum alpin. Doar ce am dat peste creasta din dreapta și pâcla ne-a întovărășit din nou până către șoseaua pe care-o  părăsisem de curând. Doar că acum traficul auto parcă înnebunise. Zburau mașinile una după alta îndreptându-se către pârtia  de la Vidra, imaginându-ne cam ce aglomerație o fi pe acolo.

Am ajuns repede unde ne lăsasem mașina. O scurtă pauză în Voineasa și iată-ne din nou acasă, bucurându-ne de ce mai rămăsese din zilele începutului de An. Doar că noi adăugasem măreția crestelor înzăpezite.