Eu sunt copil de țărani

• • https://www.facebook.com/tudor.catineanu/posts/1546774792188892

    1. Eu sunt copil de ţărani şi am primit educaţia religioasă în familie. Am copilărit în comuna Teaca, în care existau 5 Biserici şi un Templu evreiesc. În comună convieţuiau 5 etnii, adică românii, saşii, ungurii, evreii şi ţiganii, ultimii având cartierul lor, Râpoş, dar neavând şi Biserică. A românilor era Biserica ortodoxă –fostă greco-catolică- şi o Capelă, pe care comuniştii au transformat-o în Restaurant (Cârciumă). După colectivizare, evreii au plecat treptat din comună, iar Templul lor a fost transformat în magazie-depozit de cereale ale CAP. Cea din urmă casă în care am locuit a fost cumpărată de tata Victor de la trei fraţi evrei, care au plecat în Israel. Noi, copiii, treceam pe lângă celelalte Biserici cu respect, cu sfială, fără să intrăm în ele, doar aveam Biserica noastră. Aveam cam 10 ani când Preotul Nariţă, care fusese Preot militar, a organizat un Ciclu de ore de Religie în Capela aflată în centrul comunei. Era vorba de 2-3 ore pe săptămână, Sâmbăta după amiază, la care participam cam 20 de elevi, cu vârste apropiate de a mea. În fiecare an, Ciclul se relua pentru alţi copii, încât toţi copiii comunei trebuiau să treacă prin Şcoala de Religie a Preotului Nariţă. Avea un talent didactic deosebit şi ne preda, ca pe o Poveste reală, care s-a petrecut cu adevărat, „Vechiul Testament” şi apoi „Noul Testament”. Aici mergeam cu plăcere, în schimb cu neplăcere mergeam la Şcoala propriu-zisă, unde stam sub teroarea temelor de acasă şi a notelor. Cu bunul meu prieten, sasul Hardi Zaig, jucam fotbal şi făceam năzdrăvănii, dar, el aparţinea Bisericii reformate din comuna Teaca, şi avea un alt sistem de educaţie, dar tot aşa, nu la şcoală, ci în afara ei. Întrebarea care se pune este foarte simplă: dacă Preotul Nariţă a putut să facă şi a făcut efectiv un Ciclu de ore de Religie creştină, reluat anual, de ce nu ar putea să facă ceva asemănător şi ceilalţi Preoţi, din celelalte sate, comune şi oraşe ale Patriei, dacă noi tot îl avem în vedere pe „viitorul cetăţean de seamă al ţării”, cum zice frumos ÎPS Pimen!?

„partidul mă poate rade dar nu ma poate barbieri!”

Pe d-l Prof. univ. dr. Tudor Cătineanu l-am descoperit destul de târziu în „scotocirile”  mele pe internet, despre istoria Tecii și oamenii ei „de samă”, admirându-l de la bun început atât ca om cât și pentru toată activitatea lui. 

Am început să urmăresc sporadic postările dânsului de pe FB, dar și materialele publicate pe site-ul personal (tudorcatineanu.ro -- pe care am reîncercat să intru de mai multe ori, dar cu regret nu am mai putut (?) ), găsind la el (ceea ce nu găsim la foarte mulți, ca să nu fiu rău) „verticalitatea”, justețea, corectitudinea și claritatea fiecărui subiect abordat, luările de poziție în „subiecte naționale fierbinți”, dar și comentariile la diverse postări, la fel de pertinente și la obiect.

Trebuie să recunosc că multe subiecte și abordări mă depășeau, așa că am limitat căutările la unele mai abordabile pentru cultura mea ... „tehnică” :) 

Și o constatare personală: nu îi lipsea niciodată „renumitul umor ardelenesc”, dar spre deosebire de „practica cotidiană”, foarte fin, niciodată nefiind depășită eleganța și bunul gust.

Cred că au trecut 3, dacă nu 4 ani de atunci și mi-aș fi dorit să îl întâlnesc și să-l ascult, indiferent de subiectul pus în discuție. 

Am început să adun cât mai multe date despre activitatea dânsului, găsind că este una din personalitățile care, neapărat ar trebui să fie menționată în orice istorie/monografie sau „carte de onoare” a comunei Teaca.  

Acum la reparcurgerea textului scris în urmă cu 2-3 ani, informațiile care ar fi de completat ar fi, 

• una veselă: i-a fost acordată distincția/diploma de Cetățean de Onoare al Comunei Teaca, în data de Sărbătoare Națională: 1 decembrie 2021;

•  și una cu adevărat tristă: Prof. univ. dr. Tudor Cătineanu, a trecut la cele veșnice, ca o tragică comedie a vieții, în data de 1 aprilie 2022, în următoarea zi urmând să împlinească frumoasa vârstă rotundă de 80 de ani, plini de muncă, recunoaștere și de acum ... ???

Încerc să adun aici cât mai multe din postările distinsului și acum mult regretatului Prof. univ. dr. Tudor Cătinean, legate de „autobiografia” și „povestirile” despre Teaca și oamenii locului, într-o ordine cronologică.

Cine are curiozitate poate accesa postarile originale, pentru a putea savura și „conversațiile” pe fiecare subiect în parte (am încercat după plecarea la Cer a distinsului prof. univ. Tudor Cătineanu, dar se pare că nu mai sunt accesibile postările vechi?).

Primesc și sugestii/link-uri de alte postări legate de aceste subiecte :) 

CV TUDOR CĂTINEANU

În continuare un CV, publicat aici. scoala ardeleana cluj.ro

Tudor Cătineanu (2 mai 1942, satul Ocniţa, jud. Bistrița-Năsăud) a absolvit Facultatea de Filologie (1964) şi Facultatea de Istorie şi Filosofie (1971) ale Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost profesor la Şcoala Generală Nr. 5 din Sighişoara, apoi redactor la Editura Dacia. În 1972 devine lector la secţia de Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai, unde predă cursurile de Etică, Estetică, Filosofia Culturii, Axiologie, Introducere în teoria şi practica presei. În paralel cu activitatea didactică, a înfiinţat şi a condus revista Napoca Universitară şi Cenaclul de filosofie „Diotima”. În anul 1991 devine Profesor şi conducător de doctorate în domeniul Filosofia culturii şi a istoriei.

În perioada 1990-1995 a fost șeful Catedrei de Filosofie Sistematică de la aceeaşi universitate. Mutându-se la Bucureşti, în intervalul 1995-1999 a fost Preşedinte-Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), instituție pe care a restructurat-o pe mai multe planuri, îmbogățind-o și cu un nou canal, Canalul Muzical. În anul 1999, reintră ca Profesor la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Aici a predat cursurile de Etică, Retorică Deontologia mass-media, obţinând dreptul de conducător de doctorate în domeniul Ştiinţele Comunicării.

Dintre cărțile publicate amintim: Elemente de Etică, vol. I (1982, distins cu Premiul „Superlativele anului” al revistei Amfiteatru) și vol. II (1987); Structura unei sinteze filosofice (2 vol., 1981 și 1985, reeditată în 1999) – lucrare distinsă cu Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române; Constructe (2000); Echilibru şi dezagregare. Antinomia eminesciană (2002); Deontologia Mass-media (2009); Configuraţii „fizice” şi exerciţii metafizice (2013); Deontology of Opinion between Ethics and Rhetoric (2014, la Editura Lambert) și varianta sa românească, în 2015. Ca jurnalist, a înfiinţat şi a susţinut rubrica Unghiuri şi antinomii de la revista clujeană Steaua, publicând studii şi eseuri și în alte reviste de profil, din ţară şi din străinătate.

În prezent, locuiește în Cluj-Napoca și publică articole de actualitate pe siteul www.adevărul.ro și pe cel personal (www.tudorcatineanu.ro). Lucrează la volumele În căutarea Rațiunii Retorice și Metafizica Sensibilității. 

▲ SUS

MEMENTO!

• • • Tudor Cătineanu - 7 decembrie 2013

• • • M-am născut în satul Ocniţa şi , după întoarcerea tatălui meu din război, ne-am mutat în comuna Teaca, în care am copilărit.Comuna avea atunci cinci Biserici creştine, şi mai era şi un Templu evreiesc.Trăiau impreună cinci etnii, fiecare cu religia ei: români, saşi, unguri, evrei. Era şi un cartier mărginaş, numit Râpoş, în care locuiau ţiganii (rromii) Noi, copiii români, nu intram în celelalte biserici, din sfială, şi ocoleam carierul Râpoş, dintr-un amestec de sfială şi teamă. În fiecare an, o minune pământească se petrecea în noaptea Crăciunului. Pe fondul consacrat de tradiţii, intra în joc total şi „Corul ţigăncilor” din Teaca. În comuna Teaca erau vreo şapte „Gazde”, adică oamenii de vază ai comunei, printre care era şi Tata Victor. O „Gazdă” nu era nici boier, dar nici ”sărăntoc”, ci un om cu avere medie, dar harnic şi demn. În limbaj popular, se face diferenţa între”omul sărac”şi „sărăntoc”. „Corul ţigăncilor” mergea numai la cele şapte Gazde, şi , în fiecare an, Colinda se încheia la una dintre ele, acolo fiind „Spargerea târgului”, ca să îi zicem aşa. Într-un an , şirul de colinzi s-a încheiat la noi, la Victor.

    • Corul era alcătuit din vreo 20-25 cântăreţe, care erau însoţite numai de doi bărbaţi, de aceeaşi etnie, Unul, nenea Bubi, era cu vioara şi era şi dirijorul Corului, celălalt era cu acordeonul. „Corul ţigăncilor” cânta efectiv dumnezeieşte! Cântau chiar pe două-trei voci, încât şi acum am în urechea interioară, tonalităţile vocilor lor. Mama Silvia, care avea o voce vecină cu vocea Vetei Biriş (Vetuţa noastră), era ea însăşi încântată. În timpul colinzilor, vioara şi acordeonul erau mute. Când se încheiau colinzile, urma „partea a doua” , care era şi ultima, a întregii „mişcări”.Intrau la treabă vioara şi acordeonul, începeau cântecele de lume, dansurile de toate felurile, toate alternând cu mâncarea Mamei Silvia şi vinul Tatălui Victor, ambele de excepţie. După vreo 3-4 ore, toţi plecau pe la casele lor, cu darurile oferite de părinţii mei..Eu, de vreo 7 ani, şi sora mea, de vreo 3 ani, am fost lăsaţi să asistăm la întregul spectacol.Nu îmi amintesc de nici un gest de indecenţă sau de vulgaritate.

    • Dincolo de plug şi sapă , coasă şi furcă, Tata lucra şi cu evreii, pe diverse linii comerciale. Dar , lucra şi cu ţiganii (romii), cu bărbaţii la săpatul, stropitul şi îngroparea viţei de vie, cu femeile la tăiatul şi legatul viţei. Febleţea mea era aici nenea Babu, care avea o forţă ieşită din comun, şi care mă mângăia pe creştet, ori de câte ori trecea pe lângă mine. Toţi cei maturi lucrau „cu ziua” la diverşi proprietari din comună, Teaca fiind o comună bogată.. Nu-mi aduc aminte , nici picurat cu ceară, de vreun gest de cerşetorie, aceasta fiind exclusă, sancţionată chiar de către cei din Râpoş Când se întâmpla să treacă prin comună şi alte grupuri, nomade, chiar „aşezându-se” 2-3 zile, lucrurile căpătau şi o altă turnură.

    • Nu pot avea aici decât o încheiere: Fiecare comunitate are, în interiorul ei, ţiganii (rromii) pe care şi-i merită!

    • 
      

▲ SUS

TREI AMINTIRI

• • • Tudor Cătineanu   - 30 decembrie 2013  ·

    • https://www.facebook.com/tudor.catineanu/posts/184977535035298 

• • • Am avut o educaţie religioasă firească, începând cu familia. Mama Silvia a fost şi a rămas o fiinţă profund religioasă. Având o voce de aur, era solista Corului Bisericii din Teaca. Cu acest Cor a cunoscut o bună parte din ţară, printr-un Program de deplasări coordonat de Părintele Samoilă. Tata Victor a fost patru ani prizonier în Rusia şi avea anumite semne de întrebare, ceea ce nu îl împiedeca să frecventeze Biserica, împreună cu mama.Tata avea vocaţie de poet, dar şi-a ars manuscrisele pentru a nu fi descoperite de Securitate. Avea o capacitate de a înjura ieşită din comun, iar când se întâmpla, destul de rar, să recurgă la această „răzbunare simbolică” (Freud), rămâneam înmărmurit.Mai târziu, când l-am citit pe Lucian Blaga, am surâs când am dat peste enunţul „Românul nu înjură, în gura românului înjurătura înfloreşte estetic” În contrapunct, mai mult sau mai puţin armonic, autorul „Spaţiului mioritic” afirmă că înjurătura cu trimitere la „mama” este cea mai tare, echivalând cu o desfiinţare ontologică a celui înjurat, cu o trimitere a lui în Nefiinţă. În acest context s-au petrecut multe secvenţe ale copilăriei mele religioase, din care evoc aici numai trei.

    • 1.Cam pe la cinci ani am început să îl visez pe Dracul. Visuri foarte neplăcute, care uneori mă trezeau din somn. Ele erau compensate de visurile în care deveneam inponderabil şi mă urcam fericit la Ceruri. La Biserică am rămas profund impresionat de imaginea cu Ochiul lui Dumnezeu, înscris într-un triunghi, imagine care era deasupra Altarului şi cu care te întâlneai chiar la intrarea în Biserică. Probabil că am făcut eu o legătură între Ochiul lui Dumnezeu şi visurile cu Cel Întunecat. Într-o zi am întrebat-o pe mama dacă Ochiul lui Dumnezeu mă vede şi dacă mă urc în pod.. Mama mi-a răspuns că mă vede, chiar dacă nici una dintre ţiglele acoperişului nu ar fi crăpată. Am plusat mergând în jos, în nevăzut: „Bine, dar dacă mă cobor în pivniţă, unde nu se vede nimic!?”Mama mi-a răspuns:”Şi în gaură de şarpe dacă te-ai ascunde, El tot te vede” Visurile cu Diavolul şi cele cu levitaţia angelică au alternat până către sfârşitul adolescenţei.

    • 2. Biserica din Teaca avea o capelă separată. Acolo, Preotul Nariţa, fost preot militar, ne aduna pe noi, copiii români, pentru ora de educaţie religioasă. Ora, fixată Sâmbăta după amiază, dura şi două ore.Mergeam şi obligaţi de părinţi, dar şi pentru că Preotul Nariţa avea o capacitate narativă de excepţie. Într-o zi ne-a povestit cum s-a petrecut Fuga din Egipt, de sub stăpânirea Faraonului. Părintele care era interactiv, ne-a întrebat la sfârşit cui îi zicem noi azi „Faraon”.Băiat isteţ de felul meu, mă ridic în picioare repede şi răspund: „Astăzi, Faraonul ţării noastre este Doctorul Petru Groza” Părintele a izbucnit într-un hohot de râs pe care şi l-a oprit cu greu, după ce a intrat şi în Altar, ca să se oprească din râs. S-a întors din Altar şi ne-a spus că noi le spunem „faraoni” ţiganilor pentru că şi ei sunt închişi la culoare. Aici au izbucnit în râs colegii mei, dată fiind confuzia pe care am făcut-o eu cu înţelesurile cuvântului „faraon” Pe „vremea comuniştilor”, Capela a fost efectiv transformată în cârciumă, unde eu cu Tata beam bere când mă întorceam de la studii, vinul lui Tata fiind băut acasă.

    • 3. Aveam vreo doisprezece ani şi m-am dus la Spovedanie. Preotul Nariţa m-a aşezat sub patrafir şi mi-a pus mai multe întrebări, ca şi în anii precedenţi. Ai minţit? Da, am minţit şi i-am spus când şi cum. Ai furat? Da, am furat. Împreună cu prietenii mei, am sărit gardul şi am furat roşii din grădina Directorului şcolii, care erau mai bune ca ale noastre Am realizat mai târziu că şi aceasta era o răzbunare, dar nu una „simbolică” La un moment dat, spre surprinderea mea totală, Preotul mă întreabă dacă am avut vreo legătură, ştiu eu de care, cu vreo fată!? Câteva secunde am rămas blocat. Am raţionat fulger că dacă Preotul m-a întrebat ce m-a întrebat, eu trebuia să o fi făcut aşa ceva, deşi eram absolut inocent. Deci, i-am răspuns că da, am făcut-o. Atunci, sever, Preotul îmi zice „porcule” şi îmi dă canonul: de 5 ori „Îngerelul”, dimineaţa, când mă trezesc, şi de 5 ori „Tatăl nostru” , seara, înainte de culcare, timp deo lună. Mi-am ţinut canonul cam vreo două săptămâni, apoi m-am oprit. S-a strecurat în sufletul meu o mică „fisură”, ca în Icebergul Pinguinului. Dar, aceasta este o altă poveste, una de durată, îndurată.

  •  

▲ SUS

RELIGIA ÎN ŞCOALĂ

• • Tudor Cătineanu - 26 decembrie 2014

  • https://www.facebook.com/tudor.catineanu/posts/1546774792188892

• • • În „Adevărul Ro” din ziua de Crăciun, citesc şi citez: „... În pastorala la sărbătoarea Naşterii Domnului, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ÎPS Pimen, critică decizia prin care religia a fost eliminată dintre discplinele studiate în mod obligatoriu în şcolile din sistemul public de educaţie”. Informaţia este însoţită de extrase ample din Pastorală, din care reţin doar un fragment mai semnificativ: „Intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat” la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. [...] Predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine”.

    • Eu sunt copil de ţărani şi am primit educaţia religioasă în familie. Am copilărit în comuna Teaca, în care existau 5 Biserici şi un Templu evreiesc. În comună convieţuiau 5 etnii, adică românii, saşii, ungurii, evreii şi ţiganii, ultimii având cartierul lor, Râpoş, dar neavând şi Biserică. A românilor era Biserica ortodoxă –fostă greco-catolică- şi o Capelă, pe care comuniştii au transformat-o în Restaurant (Cârciumă). După colectivizare, evreii au plecat treptat din comună, iar Templul lor a fost transformat în magazie-depozit de cereale ale CAP. Cea din urmă casă în care am locuit a fost cumpărată de tata Victor de la trei fraţi evrei, care au plecat în Israel. Noi, copiii, treceam pe lângă celelalte Biserici cu respect, cu sfială, fără să intrăm în ele, doar aveam Biserica noastră. Aveam cam 10 ani când Preotul Nariţă, care fusese Preot militar, a organizat un Ciclu de ore de Religie în Capela aflată în centrul comunei. Era vorba de 2-3 ore pe săptămână, Sâmbăta după amiază, la care participam cam 20 de elevi, cu vârste apropiate de a mea. În fiecare an, Ciclul se relua pentru alţi copii, încât toţi copiii comunei trebuiau să treacă prin Şcoala de Religie a Preotului Nariţă. Avea un talent didactic deosebit şi ne preda, ca pe o Poveste reală, care s-a petrecut cu adevărat, „Vechiul Testament” şi apoi „Noul Testament”. Aici mergeam cu plăcere, în schimb cu neplăcere mergeam la Şcoala propriu-zisă, unde stam sub teroarea temelor de acasă şi a notelor. Cu bunul meu prieten, sasul Hardi Zaig, jucam fotbal şi făceam năzdrăvănii, dar, el aparţinea Bisericii reformate din comuna Teaca, şi avea un alt sistem de educaţie, dar tot aşa, nu la şcoală, ci în afara ei. Întrebarea care se pune este foarte simplă: dacă Preotul Nariţă a putut să facă şi a făcut efectiv un Ciclu de ore de Religie creştină, reluat anual, de ce nu ar putea să facă ceva asemănător şi ceilalţi Preoţi, din celelalte sate, comune şi oraşe ale Patriei, dacă noi tot îl avem în vedere pe „viitorul cetăţean de seamă al ţării”, cum zice frumos ÎPS Pimen!?

    • Predarea Religiei în Şcolile laice ridică o serie complexă de probleme, dintre care vom selecta aici doar câteva, adică trei:

    • 1. Şi în Psihologie, dar şi în Filosofie, se recunoaşte treptat importanţa deosebită - capitală pentru unii gânditori - pe care Sensibilitatea afectivă o are în economia vieţii unui om, începând cu emoţiile şi terminând cu sentimentele lui. Iar între ele, sentimentul religios este unul dintre cele mai profunde şi cu un orizont mai larg, în principiu, unul nelimitat. Acest nucleu afectiv se formează în familie şi intră în configuraţia celor „Şapte ani de acasă”. Mai departe, tânărul îşi poate dezvolta Cultura religioasă, ca informaţie culturală, dar nucleul afectiv numit Credinţă este deja cristalizat, în diverse grade, desigur. Când băieţii mei erau în clasele primare, am văzut câteva manuale de Religie. Cu toată părerea de rău, dar numai despre Sensibilitate afectivă nu poate fi vorba acolo. Aici se pune şi problema calităţii didactice a Preoţilor, unde cel puţin constatările mele personale nu sunt foarte încurajatoare. Să predici în faţa oamenilor maturi , formaţi deja, este ceva, dar să contribui la modelarea sensibilităţii religioase a copiilor, este cu totul altceva. Nu este exclus ca tocmai manualele, ca şi modul de predare a lor, să le ridice copiilor diverse semne de întrebare, mai ales la vârsta critică a adolescenţei.

    • 2. A doua problemă este chiar mai importantă decât prima. Aici, putem pleca şi de la recentele alegeri prezidenţiale. În contextul dat, începutul, adică Alfa, este Premierul Victor Ponta. La lansarea de la Craiova, aici Olguţa fiind oarecum pe poziţia Mariei Magdalena, Victor Ponta apasă tare pe afirmaţia că dânsul este Român şi creştin, dar nu orice fel de creştin, ci unul Ortodox. Asta, spre deosebire profundă faţă de Klaus Iohannis, care este Sas, adică Neamţ, şi mai este şi de Religie protestantă. Faptul poate fi dat ca o ilustrare a imperativului creştin „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Dată fiind atitudinea generală a lui Victor Ponta faţă de Klaus Iohannis, am putea conchide că Premierul se urăşte pe sine însuşi şi că şi-ar putea restabili iubirea faţă de sine numai în calitate de Preşedinte al României, adică dacă ar ajunge să fie nu numai Alfa, ci şi Omega, şi nu succesiv, ci concomitent. Las în seama unor analize sociologice şi statistice contribuţia pe care BOR, de sus până jos, sau de jos până sus, a avut-o în întreaga campanie electorală. Oricum, putem presupune că tinerii, care au contribuit decisiv la alegerea lui Klaus Iohannis, nu sunt de religie creştină protestantă, ci sunt numai protestatari faţă de halul în care a ajuns ţara, pe toate planurile ei, inclusiv pe cel religios.

    • 3. A treia problemă este una doctrinară şi pare să fie cea mai gravă. ÎPS Pimen ne asigură că predarea Religiei în şcoală îl va ajuta pe viitorul „cetăţean de seamă, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine”. Aici, ne putem rezuma la o precizare şi la o întrebare. Să precizăm mai întâi că „Decalogul”, care conţine chintesenţa moralităţii umane, nu este doar creştin, ci este iudeo-creştin. Din „Vechiul Testament”, până la ultima formă a lui, cea creştină, „Decalogul” trece prin mai multe variante, a căror analiză intră în competenţa specialiştilor. Apoi, teologii creştini înşişi au dialoguri şi dezbateri, dacă nu şi dispute, privind structura Poruncilor din „Decalog”. Personal, sunt de acord cu acei teoreticieni, inclusiv teologi, care consideră că doar primele 4 Porunci sunt efectiv religioase, celelalte 6 fiind pur şi simplu morale, ca dovadă că le găsim şi în Culturile altor popoare. În sfârşit, vine şi întrebarea: dacă atât Cultura, cât şi operele de artă sunt „create sub inspiraţia credinţei creştine”, oare sub ce inspiraţie sunt create templele şi statuile lui Buddha!? Sau, ele nu sunt şi opere de artă!?

    • P.S. Se pare că admirabilul cuvânt „ECUMENISM”, este menit pentru încă multă vreme, să rămână doar un cuvânt în „Dicţionarele” popoarelor.

▲ SUS

OCHIUL LUI DUMNEZEU

• • • https://www.facebook.com/archiudean.florentin/posts/10222232897586214 

(Text preluat de pe pagina fb a unui fiu al Ocnitei - Tudor Cătineanu ). In foto: tablou de Nechita Bumbu ! Mi-e drag de amândoi!!!

La Biserică m-a dus pentru prima dată Moşu Pompei, căruia tatăl meu, Victor, îi spunea Tucu. Tata fiind plecat în război, Moşu m-a dus la Biserica din Ocniţa, unde mă ţinea între picioarele lui, aşezat pe o laviţă. Aveam vreo 3-4 ani şi nu mi-a rămas nici o amintire de atunci.După ce ne-am mutat în comuna Teaca, m-a dus la Biserica ortodoxă Mama Silvi (Biba), care era adânc şi cu adevărat credincioasă. Duminica, în timpul Slujbei, mă lăsa la intrarea în Biserică, cu gândul de a rămâne acolo numai cât doream eu. În interiorul Bisericii mă impresionau mai multe elemente, dar mai ales „Ochiul lui Dumnezeu”, care era prezent într-un triunghi aşezat în punctul cel mi înalt al altarului. Acasă am învăţat trei Rugăciuni, pe care le spuneam după un anumit ritual, „Tatăl Nostru”, dimineaţa, iar „Îngerelul”, seara. La Teaca, locuiam într-o casă mare, care avea toate acareturile, inclusiv un pod imens şi o pivniţă pe măsura nevoilor unui adevărat gospodar, cum era tata Victor.

Îmi amintesc ca şi cum ar fi acum, că, având vreo 5 ani, m-am dus la mama şi , cu un sentiment de îngrijorare, am întrebat-o cam aşa: „ Mamă, dacă mă urc în podul casei , care are acoperiş, chiar şi dacă eu stau acolo ascuns, Dumnezeu mă vede!?” Mama îmi răspunde simplu: „Sigur că te vede” Eu plusez: „Bine, bine, mamă, dar acoperişul podului nu este stricat, că l-a reparat tata, cu tetea Sandu, de la Podul Hreanului, şi nu mai plouă prin el, pentru că nu mai are nici o crăpătură!” Mama îmi răspunde că Dumnezeu mă poate vedea şi prin acoperişul prin care nu plouă. Dar, nu mă las eu cu una cu două şi plusez mai tare: „Bine, bine, mamă, dar dacă mă ascund în pivniţă, care e foarte adâncă şi peste care stă toată casa, oare şi acolo mă vede Dumnezeu!?” Ca să încheie odată problema ivită, mama Silvia îmi răspunde scurt şi cuprinzător : „Şi în gaură de şarpe dacă te-ai ascunde, Dumnezeu tot te vede, chiar şi acolo” M-a încercat brusc un sentiment ciudat de ruşine, ca şi cum aş fi apărut gol în faţa cuiva străin. Ceva mai târziu, ca adolescent, amintindu-mi de acea scenă cu mama, îmi ziceam că trebuie să fi făcut eu o boacănă, pe care o ascundeam părinţilor şi încercam să văd dacă o pot ascunde şi de Ochiul lui Dumnezeu. Cu toate eforturile memoriei, nu mi-am adus aminte de boacăna făcută, deşi ele erau destul de multe, sau poate tocmai de aceea, ne-ştiind pe care să o aleg, ca pricină a întrebării mele Mult mai târziu., ca student, l-am citit pe Hegel şi am rămas impresionat de interpretarea dată de. Hegel scenei din Paradisul originar, în care Adam şi Eva au gustat din Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului, la îndemnul şarpelui. Părinţii originari erau înfăţişaţi în pictură cu două frunze de viţă de vie care le acopereau sexele.Hegel conchide că odată cu capacitatea cunoaşterii, apare şi sentimentul Pudorii, acesta fiind primul sentiment care îl defineşte pe om ca om, deci ca fiinţă distinctă faţă de restul vieţuitoarelor. Pudoarea este doar o ipostază a Ruşinii, iar dacă prima se referă mai ales la trup, a doua se referă la toate celelalte acte nevrednice sau păcătoase ale omului, de care se cuvine să ne fie ruşine.

Cu toate metamorfozele lui, sentimentul religios m-a însoţit de-a lungul întregii vieţi, până acum. Din când în când, în anumite situaţii critice ale vieţii, îmi vine din adâncul fiinţei o Rugăciune, cea de a treia, învăţată în copilărie, tot de la mama Silvia, rugăciune pe care o rostesc în limbaj interior: „Doamne, Doamne, ceresc Doamne / Noi pe tine te rugăm / Luminează a noastră minte / Lucruri bune să-nvăţăm / Că tu eşti stăpânul Lumii / Şi al nostru Tată eşti / Şi pe toate cele bune / Numai tu le împlineşti”

PS În aceeaşi perioadă a copilăriei, m-am întâlnit şi cu reversul temei, deci cu Umbra Celui Întunecat, a cărui primă ipostză a fost Şarpele, dar la asta mă voi referi altă dată

▲ SUS

Retrospectivă şi perspectivă 

- 31 iulie 2018                

• • https://adevarul.ro/cultura/carti/zilele-comunei-teaca-retrospectiva-perspectiva-1_5b603d25df52022f75d69c08/index.html

„Zilele comunei Teaca“ - retrospectivă şi perspectivă - 31 iulie 2018,

• • Revenind la prezent, secvenţa documentară a primei părţi a fost consacrată aniversării a 700 de ani de la atestarea documentară a comunei Teaca. După ascultarea imnului, Domnul Primar al comunei Teaca, Damian-Iustian Muntean, a deschis evenimentul aniversativ cu un Raport sintetic privind acest interval istoric de 7 secole. Au intervenit şi alţi comentatori, prezenţi la eveniment. Am intervenit şi eu, ca autor al unui studiu, „Comuna Teaca“, publicat în cartea „Transilvania, în cuvinte“. Acest volum de sinteză, consacrat unui secol de la înfiinţarea României, ca stat unitar, a fost coordonat de doamna Irina Petraş, şi a apărut la editura „Şcoala Ardeleană“, condusă de fostul meu student, George Vasile Dâncu. Un moment de surpriză a fost acela când prietenul meu din copilărie, Zaig Eckehard (Hardi), fost şi el Primar al comunei Teaca, a prezentat o hartă veche şi rară, privind atestarea comunei. Jurnalistul şi etnologul Menuţ Maximinian, Redactor-şef al ziarului „Răsunetul“ din Bistriţa, şi un mai vechi prieten al manifestărilor aniversative şi culturale din judeţ, a salutat ideea Primăriei de a aniversa şi personalităţi în viaţă, ale comunei, nu numai pe cei plecaţi definitiv dintre noi, şi rămaşi doar în amintirea noastră.

  • ...................

  • Precizez aici că în elaborarea articolului-studiu „Comuna Teaca“, din volumul „Transilvania, în cuvinte“, m-am bazat pe diverse informaţii, dar multe dintre ele le-am verificat -direct sau telefonic-, recurgând la cei trei prieteni din copilărie, menţionaţi deja: Zaig Eckehard (Hardi), Emil Rus şi Teofil Bugnar (Luţu) În sfârşit, dar nu în ultimul rând, le mulţumesc din suflet tecanilor, care au participat în număr mare la eveniment, dovedind receptivitate intelectuală şi sensibilitate afectivă.

▲ SUS

Archiudean Florentin 

- 2 mai 2020               

• • https://www.facebook.com/archiudean.florentin/posts/10218763548494655 

• • Azi 2 mai 2020, a fost ziua unui...Om Mare! Asa li se spune la Ocnita oamenilor cu școală care se pun in slujba semenilor lor! Tudor Cătineanu este...UN OM MARE! Născut la Ocnita intr-o zi de doi mai( ziua tineretului, a spiritului mereu tânăr adică!!!) omul acesta a devenit mare prin strădanie neîncetată, prin talent, prin dăruire până la uitare de sine intru ale studiului, prin muncă cu timp si fără timp - vorba preoților - pe altarul desăvârșirii Sinelui! Devenit cetățean al comunei Teaca( in copilărie) si CETĂȚEAN DE ONOARE al aceleiași comune la maturitatea deplină, profesorul, poetul, filosoful, Eticianul fără egal în România, Tudor Catineanu este un OM MARE cu care Ocnita natală se mândrește! Ii dorim sănătate și zile senine! Celelalte le descurcă si le...descifrează singur! La multi ani om bun! La multi ani OM MARE! La multi ani om drag! Doamne ajută!!! 

• • • https://www.facebook.com/vasilegeorge.dancu

    • POEȚII EDITURII ȘCOALA ARDELEANĂ: „CÂNTECUL MITRULUI. LUI DUMITRU FĂRCAȘ” DE TUDOR CĂTINEANU (n. 2 mai 1942, Ocniţa/Bistrița-Năsăud – d. 1 aprilie 2022, Cluj-Napoca)

Când cântă Mitru,

intră neliniştea în Carpaţii Apuseni,

deşi piatra lor întreagă

rămâne aşezată.

Cântecul Mitrului

din taragot

curge din fluierul Iancului,

cum curge sângele

din străbun în strănepot.

Curge şi se răzbună,

ca Soarele alunecat,

răsfrânt în Lună.

În nopţile Iancului,

toţi brazii spre Lună se declină

şi se închină.

În serile Mitrului,

toate sunetele nu sunt altceva

decât o amintită

şi omniprezentă Lumină

IRINA PETRAȘ: Impecabil organizată, aproape matematic, ca şi cum poetul şi-ar fi prim comentator şi evaluator (capitolele, şapte, „fac lumea“ poemelor sub titluri care vorbesc de la sine despre imixtiunea filosofului în perspectiva lirică: 1. Albastru metafizic. Cercul egret; 2. Ecouri şi reverberaţii. Cercuri – tangente şi secante; 3. El şi ea. Cercurile înstrăinate; 4. Noi, amândoi. Cercurile consonante; 5. Întemeieri. Geneza cercurilor; 6. Dealul şi valea. Cercul mioritic; 7. Corolar. Cercul fără circumferinţă), cartea de poeme se oferă ca aparenţă ludică a unor nebănuite latenţe şi adâncimi. Asiduu degustător de etimologii, poetul se lasă în voia vorbelor mizând pe capacitatea lor de a spune mereu mai mult decât se presupune în comunicarea comună.

Poem preluat din volumul „Trădarea Rimelor” de Tudor Cătineanu, Ilustrații de Octavian Cosman, Editura Școala Ardeleană, 2018

https://scoalaardeleanacluj.ro/.../tr%C4%83darea-rimelor...

Fragmentul Irinei Petraș este dintr-o cronică publicată în revista „Apostrof” nr. 5 (336)/2018)

https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2018/n5/a4/

▲ SUS

• https://scoalaardeleanacluj.ro/shop/%C8%98coala-ardelean%C4%83-de-poezie-c-147/tr%C4%83darea-rimelor-p-291.html?fbclid=IwAR2rlDG1cLHyo42lTm5646VtyqvuWP3waC9CjmhSOeJHXTGPhZQs4J7ReKI 

Clopotul Big-Bang

Lumea aceasta, în care trăim,

este, poate,

– că am vrut, că n-am vrut –

un paradis în destrămare,

o infinită alunecare

din Cercul cel albastru

de la început.

Cu adâncul ei şi cu seninul,

este mai uşoară ca fulgul

şi mai grea ca destinul.

Şi ca să nu mă prăbuşesc în ea,

îmi reazăm eu privirea în privirea ta.

Și ca să nu te prăbuşeşti nici tu,

ne vom retrage în limanul Nu.

Şi ca să nu ne prăbuşim în doi,

ne vom întoarce paşii înapoi,

din drumul fără rost al destrămării,

la începuturi, la izvoarele uitării,

de unde

Cercul cel albastru şi egret

ne-aşteaptă el, ne-aşteaptă,

ca un vast regret.

▲ SUS