Embedded Files
Adresat celor ce „au ceva de spus”! Înscrie-te acum în grup:
ISTORIA ROMÂNILOR ȘI ORTODOXIEI DIN TRANSILVANIA
ISTORIA ROMÂNILOR ȘI ORTODOXIEI DIN TRANSILVANIA
informații interesante despre istoria românilor și ortodoxiei din Transilvania
- https://www.info-sud-est.ro/keith-hitchins/
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Keith_Hitchins
<< UN ISTORIC AL REFORMEI: ANDREI ŞAGUNA - MARIA TEODOU
Andrei Şaguna, cu toate că nu era originar din Transilvania, trăise într-o ambianţă la fel de prielnică formării şi întăririi conştiinţei naţionale în comunitatea macedo-română din Pesta. Venirea în Transilvania, după ce stabilise contacte cu mediul romantic central-european, marcat cl.e dispute naţionale, i-a oferit un teren larg activităţii pe teren politic şi cultural-educativ. Programul propus şi încercarea de a repune în drepturile ei biserica ortodoxă, grav prejudiciată de trecut, îl îndrumă pe Şaguna spre istorie. ,,Pînă în martie 1848 toate confesiunile creştine din Ardeal - scrie el într-un memoriu din 1850 - se bucurau de cea mai deplină libertate, numai biserica orientală era eschisă [eliminată - n.n.] de la aceasta" . Cu acel prilej el a evocat consecinţele de ordin material ale politicii principilor reformaţi, confiscarea bunurilor bisericeşti, politica de prozelitism reformat. El a cerut în esenţă libertatea şi egala îndreptăţire ecleziastică şi naţională, precum şi restaurarea şi autonomia vechii mitropolii, reglementarea locului bisericii în stat, ameliorarea condiţiei preoţilor şi învăţătorilor.
Deţinînd o funcţie oficială, în acţiunile sale trebuia să ţină seama de considerente de oportunitate politică, astfel că scrisul istoric i-a oferit o posibilitate de a-şi face cunoscute opiniile şi de a furniza argumente istorice revendicărilor sale. Or, înţelegerea activităţii sale pe tărîm ecleziastic depinde şi de cunoaşterea mai adîncită a scrierilor sale istorice şi în special de dezvăluirea stării bisericii românilor din Transilvania în timpul presiunilor prozelitismului calvin. De aceea, cercetarea opiniilor sale despre Reformă în istoria universală şi despre efectele ei în mijlocul românilor este o sarcină ce trebuie să fie împlinită. Desigur, subiectul Şaguna şi Reforma poate să fie şi o contribuţie la istoria subiectului în istoriografia română.
De formaţie ecleziastică, Şaguna a avut pregătirea necesară pentru a trata subiectul, dovadă analizele sale aprofundate şi adeseori subtile pe care le face Reformei într-o carte valoroasă sub aspectul informaţiei. El era conştient de importanţa Reformei în evoluţia bisericii ortodoxe, fapt ce rezultă din comentariile făcute despre influenţa fenomenului calvinismului asupra Patriarhiei constantinopolitane în vremea lui Chiril Lukaris. In acelaşi timp cunoştea şi consecinţele de ordin politic ale prozelitismului calvin în rîndul românilor din Transilvania.
Istoric obiectiv, el discuta Reforma cu o circumspecţie care o egalează pe cea manifestată în viaţa politică. El va găsi mereu apropieri între ortodoxie şi protestantism şi va urmări conţinutul legislaţiei dietale, diplomele principilor calvini în ceea ce priveşte biserica română.
Scriind o istorie universală el a ţinut să confere un spaţiu substanţial bisericii proprii şi efectelor Reformei în viaţa românilor din Transilvania. Acestei lucrări i se asociază şi altele în care Şaguna a stăruit asupra implicaţiilor Reformei în societatea românească, cum sînt: Adaos la Pro-memoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericii naţionale a românilor de religie răsăriteană (Sibiu, 1850), Actele soborului bisericii ortodoxe răsăritene din Ardeal, 1850-1860. Dacă lucrarea de istoria bisericii este o carte în care prezintă fenomenele universale constatativ şi într-o tonalitate nepolemică, în celelalte contribuţii, inclusiv în menţionata istorie universală, atunci cînd este vorba de efectele Reformei calvine între români el adoptă un ton polemic, militant, critic. In ansamblu însă, ca notă caracteristică, lucrările sale sînt erudite, dovedind o largă şi profundă cunoaştere a problemelor.
Şaguna face o amplă prezentare începuturilor religiilor reformate în istoria europeană. Este primul istoric la noi care acordă un spaţiu substanţial problemei, care cunoaşte date esenţiale din biografia capilor Reformei, Luther, Zwingli şi Calvin. Istoricul se ocupă pe larg de biografia reformatorului german, povestindu-i peripeţiile în epoca conflictelor cu papalitatea, conflicte care iniţial au izbucnit între Luther, ca reprezentant al călugărilor augustini, şi dominicani în problema indulgenţelor. În această parte a lucrării, puzderia de amănunte ne dezvăluie erudiţia lui Șaguna, a teologului care se mişcă cu dezinvoltură în lumea subtilităţilor doctrinare, în timp ce interpretarea realizată, prin filtrarea polemică a evenimentelor, ne situează în faţa istoricului. Şaguna insistă asupra pregătirii solide, ştiinţifice a lui Luther, evidenţiindu-i, cu insistenţă, erudiţia. El menţionează că traducerea Bibliei în limba germană, direct din ebraică şi greacă, a fost o operă de semnificaţie culturală adincă. ,,Luther a întrecut pe toţi scriitorii bisericeşti din timpii săi" - constată Şaguna.
Remarcabilă este însă contribuţia lui Şaguna la discutarea unor probleme de ordin dogmatic, oferind o seamă de lămuriri pe cit de fireşti, pe atît de necesare unui capitol de istorie ecleziastică în care, prin forţa împrejurărilor, orientarea spre istoria religiilor era oportună. Nimeni pină la el în istoriografia română nu s-a preocupat de conţinutul dogmei luterane, de diferenţele dintre aceasta şi calvinism. El comentează renunţarea lui Luther la haina monahală şi căsătoria lui, a cărei semnificaţie nu-i scapă. ,, ... prin care lucru au dat signalul pentru ştergerea călugărilor şi a mănăstirilor. Făcînd această analiză, Şaguna ni-l prezintă pe reformatorul german ca pe un simplu om de convingeri, în mod obiectiv şi fără aura eroică pe care o au alte portrete ale sale. El arată că fanatismul religios, prozelitismul ofensiv începe cu partizanii acestuia.
„Partizanii lui au început a se numi luteran şi a aduce război peste voia lui asupra acelora, carii nu era de un gînd cu dînşii, şi aşa se numesc astăzi toţi aceia carii primesc mărturisirea confesională a lui Luther, ceea ce se vede din cărţile simbolice ale acestei confesii" .
Profesind un spirit de toleranţă, Şaguna analizează şi poziţia lui Zwingli, arătînd că în unele privinţe acesta „era mai luteran decît însuşi Luther.
Contribuţia esenţială a istoricului trebuie căutată în prezentarea şi analiza elementelor definitorii ale credinţei luterane în 16 puncte. Evident, în această privinţă, tot ce face Şaguna se mărgineşte la a rezuma, c drept foarte amănunţit, conţinutul dogmei lutherane, dovedind studiul atent pe care i l-a dedicat. El nu intervine cu comentarii, nu intervine şi nu critică noua religie, interesul său fiind reţinut de prezentarea mai fidelă a conţinutului de idei.
Pe Zwingli, Şaguna îl analizează mai pe scurt, poate şi pentru că învăţăturile acestuia au fost lipsite de ecou în spaţiul care îl interesa pe ci în mod special. ,,Zwingli conglăsuia în multe cu Luther şi cu alţi reformatori germani însă în unele au mers mai departe, căci el au fost învăţat asupra fiinţei de faţă a lui Hristos în cuminecătură. In schimb lui Calvin îi dedică o altenţie la fel de mare ca şi lui Luther. Discută în amănunt biografia acestuia, subliniind elementele care îl distanţează dogmatic de reformatorul german. ,,Dînsul s-au făcut un apărător înfocat al învăţăturilor reformate ... el au luptat deci nu numai asemenea lui Luther, ci şi mai sus de Luther, el au atacat puterea papei, puterea soborului ecumenic, el recunoaşte de taine numai botezul şi cumnecătura"
Şaguna insistă asupra planurilor de reorganizare a bisericii şi asupra primelor manifestări de prozelitism fervent, arătînd că adepţii calvinismului au devenit intransigenţi faţă de orice altă formă de gîndire, faţii de orice altă credinţă. In acest sens aminteşte soarta lui Iacob Gruet, Sebastian Castello şi Mihai Servet care n-au fost de acord cu Calvin în ceea ce priveşte predestinaţia.
Incursiunile lui Şaguna în istoria Reformei cuprinde şi o prezentare sistematică a Reformei engleze, anglicanismul/anabaptismul, socinianismul" sau unitarianismul. El a acordat un spaţiu substanţial quakerilor, insistînd asupra fenomenului american, aducînd o mare bogăţie de informaţie. Şaguna a consacrat însă cîteva paragrafe expansiunii Reformei în lumea ortodoxă, influenţelor exercitate asupra Patriarhiei din Constantinopol, asupra episodului Chiril Lukaris, nu fără accente de critică dinspre poziţia ortodoxiei.
Analiza lui Şaguna îmbrăţişează şi problema Reformei în spaţiul românesc, tratată şi în scrierile sale Adaos la Promemoria şi Actele soborului. bisericii ortodoxe din Ardeal. Din motive pe care nu le analizează, noile religii, în opinia lui Şaguna, cunosc un mare succes şi o mare răspîndire, ajungînd şi în Transilvania, unde adepţii lor sînt tot mai numeroşi. El ţine însă să menţioneze faptul că raza de tăspîndire a fost „numai între catolici şi preoţii lor, dar nu şi între al noştri" . El recunoaşte importanţa promovării noilor credinţe ca religii de stat, ceea ce îl face să constate de tînărul principe Ioan Sigismund se pomeni cu această învătătură şi mai pe urmă se făcu protector zelos al ei, şi aşa mai tare se lăţi calvinismul întră unguri şi luteranismul între nemţi, românii îşi
ţinură legea lor strămoşească".
Şaguna a insistat în cîteva pagini asupra consecinţelor Reformei asupra statutului politic şi religios al românilor, mentionînd intoleranţa practicată în Transilvania faţă de religia ortodoxă în contrast cu toleranţa existentă în cazul bisericilor reformate. El scrie
despre ,.intoleranţa stăpînirei ardelene sub principii naţionali", citând pe larg articole din Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae. Românii - consideră el - devin nerecepţi, toleraţi în ţara lor şi acest statut îl datorează doar faptului că sînt folositori tării. El exemplifică prozelitismul cu condiţiile pe care trebuise să le semneze Simion Ştefan în momentul aşezării în scaun, condiţii dictate de conducerea principatului, care îl fac pe Şaguna să conchidă că starea bisericii ortodoxe era într-adevăr de compătimit. El de fapt introduce aceste condiţii în textul expunerii, citândule pînă la detaliu, dar fără să le comenteze conţinutul
teologic. In acelaşi timp, profesînd o concepţie istorică inspirată de romantism, el supraestimează personalitatea mitropolitului Simion Ştean. Acestuia îi atribuie traducerea Noului Testament în limba română.
Pentru un istoric romantic, limba naţională şi triumful ei în biserică atîrnau greu în balanţa judecăţii. Desigur că, pentru epoca dată, contribuţia lui Şaguna de istoria culturii ni se pare reprezentativă, prin reconstituirea istorică şi aprecierile făcute. Privit în ansamblu, textul istoricului impresionează favorabil, dezvăluind omul de cultură, cu sensibilitate pentru limba română literară şi eruditul în sfera lui de activitate Mitropolitul a acordat în Istoria bisericii pagini de valoare teoretică discuţiei raportului religie-naţiune. El a socotit că religia ortodoxă a suferit asupriri din cauza aristocraţiei maghiare, deţinătoarea puterii în stat, care a dovedit intoleranţă de pe poziţiile catolice, aşa cum a exercitat aceleaşi presiuni dinspre Reformă. ,,Dovadă pentru părerea noastră este acel adevăr, că pînă cînd religia domnitorului era apuseană, pînă atunci aristocraţia ungurească asupria ortodoxia noastră din punct de vedere al bisericii apusene, iar cînd religia domnitorului s-au făcut cea reformată, atunci ne vine răul din punct de vedere al bisericii reformate".
El face o distincţie clară între atitudinea aristocraţiei româneşti medievale şi atitudinea poporului şi preoţimii în frunte cu arhiereii: ,,Precis aristocraţia română din Ardeal n-au avut nici o predilecţie către biserica şi naţia sa, şi era sedusă de o ideea deşartă, pe atîta cu fală zicem aci, că preoţimea şi creştinii, şi în fruntea lor arhiereii au arătat o tărie exemplară în mijlocul nenumăratelor goniri, şi au rămas neclitiţi în religie şi în naţionalitate": El afirmă statornicia românilor în credinţa ortodoxă şi insuccesul propagandei luterane şi calvine. ,, ... nu ispite proaste, ci goniri cumplite se ridicară asupra bisericii noastre, cînd în Ardeal, precum am văzut mai sus, au străbătut învăţătura lui Luther şi a lui Calvin; şi totuşi au biruit tăria cea înflăcărată a naţiei române, ce au dezvoltat atunci pentru apărarea bisericii sale, şi au împins de la sine toate cursele proselitismului ... " .
Comparativ cu textele examinate din Istoria bisericii ortodoxe răsăritene, într-o altă lucrare publicată anterior, Adaos la Promemoria ... , aşa cum am amintit, şi în actele sinodale, din raţiuni politice el examinase în 1850 aspectele prozelitismului calvin. În Adaos, Şaguna se apleacă asupra unui secol de degradare a statutului bisericii ortodoxe în Transilvania, insistînd asupra victoriei Reformei şi a recunoaşterii bisericilor reformate. ,,În anul 1557 se primi prin legile ţării confesiunea luterană; în 1546 cea calvinească şi în anul 1571 cea unitariană:
Trecînd peste conflictele cu biserica catolică, a căror existenţă o cunoştea. istoricul se ocupă de implicaţiile prozelitismului reformat în biserica răsăriteană. Ignorînd prozelitismul mai nesemnificativ al luteranilor şi unitarienilor, Şaguna constată că doar din contactul. cu calvinismul şi cu eforturile acestuia a avut de suferit ortodoxia transilvăneană. Căutînd o explicaţie, istoricul o găseşte în faptul că adepţii calvinismului erau cei mai numeroşi şi cei mai puternici. Drept exemplu, Şaguna aminteşte fapta lui Ioan Sigismund, care îndrumat de calvini a luat proprietatea din Lancrăm de la mitropolitul ortodox şi a dat-o episcopului calvin. Acest gen de acţiuni arbitrare, repetate, au împins, aminteşte Şaguna, populaţia românească la convertire, iar pe episcopul lor,
să adopte titlul de „episcop unguresc şi românesc" .
Şaguna nu rămîne insensibil nici la alte fenomene din epocă, cum ar fi intensificarea emigraţiei maghiare dinspre Ungaria spre Transilvania, prilejuită de motive religioase. ,,Ungurii, carii de la ocuparea Ungariei prin turci, începură să treacă în Ardeal, începură de aici înainte şi mai tare din pricina religiunei, căci în părţile supuse Austriei nu afla protecţiune pentru confesiunea lor, alergară, aşa dară în provincia guvernată de confesionarii lor".
Prin această analiză Şaguna îşi dovedeşte intuiţia istorică, sensibilitatea în faţa mutaţiei politice, înţelegerea aprofundată a fenomenului istoric. Modificările în statutul bisericii ortodoxe sînt corelate modificărilor politice, cu politica principilor calvini tot mai dornici de a atrage populaţia românească la Reformă.
Biserica ortodoxă, în viziunea istoricului şi omului politic, era total subordonată celei calvine, iar autoritatea mitropolitului era din ce în ce mai scăzută. El afirmă că legile Transilvaniei, încă din epoca lui Ştefan Bathori, au favorizat această situaţie a bisericii şi a populaţiei româneşti, ambele menţinute în stare de aservire. Preoţii ortodocşi erau asimilaţi iobiigimii, iar înalţii arhierei ortodocşi nu puteau să protesteze.
Statutul preoţilor s-a modificat parţial în timpul domniilor lui Gabriel Bathori, Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi I. Toate privilegiile acordate de principii amintiţi ameliorează starea preoţimii în sensul că ea nu va mai fi tratată ca şi iobagii, dar ele nu modifică statutul bisericii.
Din această cauză, eforturile mitropolitului Ilie Iorest, în timpul domniei lui Gheorghe Rakoczi I, se vor îndrepta tocmai în acest sens:" ... și se alese mitropolit Ilie Iorest. Acesta ca un apărătoriu zelos al bisericii sale, lepădă din biserici cărţile tipărite de calvini, care erau pline de învăţături nepotrivite dogmelor noastre, şi în parte catehismul cel din partea stăpînirei calviniane tipărit pe seama bisericii noastre, şi se strădui în tot modul, a reţine pe ai noştri de a trece la calvinism.
Admiraţia fără rezervă a lui Şaguna faţă de rezistenţa mitropolitului răzbate în text atunci cînd povesteşte resentimentele calvine faţă de Ilie Iorest, care au provocat destituirea acestuia şi înlocuirea lui cu Simion Ştefan.
Lui Simion Ştefan, Şaguna îi reproşează condiţiile pe care le-a acceptat în momentul intrării în funcţie, condiţii impuse de principele calvin şi care nulificau autoritatea cu care trebuie să fie investit. Şaguna aminteşte că Simion Ştefan a acceptat catehismul calvinesc, angajîndu-se să-l răspîndească şi, totodată, că a făcut o serie de concesii dogmatice legate de datinile de botez, căsătorie, înmormîntare. Istoricul semnalează supravegherea sinodului de către episcopul calvin şi subordonarea mitropolitului Ştefan care trebuia să se sfătuiască cu acesta in absolut toate problemele. Preoţimea românească nu avea dreptul să oficieze pentru populaţia maghiară, iar mitropolitul urma să vegheze, afirmă istoricul, ca această dispoziţie să nu fie încălcată. Pe deasupra, o serie de ţinuturi, importante, cu populaţie majoritară românească, cum ar fi Alămarul, Orăştie, Haţegul, Hunedoara, erau scoase de sub jurisdicţia mitropolitului.
In acest paragraf textul lui Şaguna impune o precizare pe care de altfel autorul o face. Acei unguri pentru care preoţii români nu puteau să oficieze erau ae fapt românii calvinizaţi din ţinuturile amintite, ,.carii însetaţi de mîngîiere sufletească, pre supt ascuns alergau la preoţii români", precizează Şaguna. Ni se pare, de asemenea, foarte probabil ca reprezentanţii clerului ortodox să fi încercat să readucă pe drumul cel drept populaţia rătăcită prin învăţăturile calvine. Eforturi pe care Şaguna le aproba fără rezerve, aşa cum rezultă şi din prezentarea pe care o face mitropolitului Sava „carele fu unul dintre mitropoliţii cei rari; el nu cruţa nici un mijloc de a ridica biserica şi mitropolia sa, şi de a uşura starea preoţimei" . Zugrăvindu-l pe Sava cu penelul specific titanismului romantic, vrînd să facă din el un erou al ortodoxismului românesc, Şaguna surprinde calităţile unui mare ierarh, luptător pentru afirmarea românilor transilvăneni. Calvinii au pus capăt activităţii lui Sava Brancovici în favoarea ortodoxismului, determinînd destituirea lui, fapt care pe Şaguna îl face să accentueze trăsăturile de martiriile figurii mitropolitului erou.
Această problematică este reluată, aşa cum am menţionat deja, în cuvîntarea arhierească ţinută cu ocazia sinodului din 1850. Această reluare este foarte fidelă textului Adaosului la Promemoria . .. , mergînd pînă la identitatea unor pasaje. Poziţia sa politică îl determină să aleagă drept subiect modificările suferite de statutul bisericii naţionale.
În acest sens porneşte, în mod firesc, de la analiza modificărilor pe care secolul al XVI-lea le aduce în viata bisericii ortodoxe din Transilvania. modificări cauzate de pătrunderea· religiilor protestante în ţară. Deşi evenimentele narate sînt aceleaşi ca şi în textul precedent, deşi naraţiunea este aproape identică, interpretările au o tentă naţională mai aceentuată. ,,Mulţi dintre creştinii noştri, ca să scape de goanele calvinilor, trecură la calvinism. De unde prin umplerea timpului se făcură sate amestecate româneşti şi ungureşti, căci românii calvini avînd preoţi şi şcoli ungurești se desnaţionalizară".
In această cuvîntare, Şaguna este mai puţin detaşat de evenimente, şi prin aceasta mai puţin istoric. Scrisul său reflectă de multe ori o angajare totală în evenimente. Consideraţiile istorice ale lui Şaguna din textele pe care le-am discutat au premers contribuţiei pe care a dat-o în Istoria bisericii ortodoxe.
Ele dovedesc o cunoaştere profundă a istoriei românilor din Transilvania. În lumina contribuţiei de ansamblu, el este de fapt cel dintîi istoric real al Reformei în istoriografia română, aducînd în discuţie fapte şi stabilind ~ nemijlocită legătură între politică şi religie. Şaguna, prin demersul său istoriografic, s-a integrat generaţiei istoricilor romantici, plasînd preocupările pentru Reformă într-un spaţiu mai larg şi într-un cadru mai specializat, a făcut din aceasta una din temele majore ale istoriografiei româneşti.
Autor - MARIA TEODOU >>
- https://historia.ro/sectiune/portret/mitropolitul-andrei-saguna-un-luptator-pentru-583461.html
<< Contextualizare
Reglementarea statutului noilor veniti se face prin acelasi instrument al religiei, care in 1366 devin singurii cetateni recunoscuti de autoritatea politica, doar pentru ca aprtineau Bisericii Romano-Catolice. In acesta perioada se produc o serie de mutatii in care elita romanesca paraseste spiritualitatea anterioara de natura orientala, dar supusa restrictiilor autoritatii de factura occidentala, si acced la catolicism singura religie recepta in viziunea Regatului Apostolic. O data trecuti la catolicism ei devin o minoritate ce suporta de acesta data procesul firesc al asimilarii, naturalul. Anul 1366 nu e un punct terminus, departe de mine acest gand, ci reprezinta doar inceputul, caci de acum si pana la 1437 (constituirea acelei Unio Trium Natiorum) fenomenul e unul cat se poate de firesc in privinta magiarizarii “elitei” politice romanesti. Nici acesta data nu e una de incheiere a procesului mai sus mentionat, si ma gandesc aici la familia Huniazilor (catolica, dar romanesca).
Oricum analiza lumii transilvanesti nu se poate opri aici, caci in secolul urmator are loc o alta mutatie de proportii in cadrul ei: raspandirea Reformei. Pe fundalul unei tolerante religioase pe care turcii o vor manifesta (1543 Dieta de la Cluj declara libertatea religiilor din Transilvania) dupa infrangerea Ungariei la Mohacs (1526), Reforma in diversele ei versiuni va cuprinde intreg spatiul manifestand aceeasi lipsa de toleranta religioasa, ca si catolicismul in perioada anterioara (1556-este desfiintata episcopia catolica de Alba) sau ortodoxia dupa 1948 (a se vedea unirea cu Biserica Ortodoxa Romana din timpul patriarhului Justinian Marina). Biserica Ortodoxa din Transilvania va resimti si ea acest lucru prin numirea de superintendenti pe langa episcopi sau prin amestecul autoritatilor in problemele de ordin bisericesc. Spatiul trnsilvanean va iesi de sub impactul imediat al Contrareformei, dar il va suporta din plin dupa recucerirea habsburgica din 1688.
Intalnim totusi o serie de particularitati pentru Transilvania aniilor de dupa cucerirea austriaca:cele doua lumi, protestanta si catolica se acceptau una pe cealalta. Perioada tributului de sange trecuse si singurul mod in care se mai putea asigura o reprezentare minima dorita de austrieci in Transilvania era prin convertirea “vechilor schimatici” . Acum este perioada in care catolicismul aflat in ofensiva si incerca unirea rutenilor, a coptilor, sau a altor biserici necalcedoniene. Curtea vieneza va recunoaste drepturile celor trei natiuni precum si cele patru religii recepte (catolica, luterana, calvina si unitariana). Ortodocsii raman in aceeasi postura de tolerati. Contrareforma aduce si metode noi de convingere si o parte a clerului romanesc impreuna cu Mitropolitul Atanasie vor trece la uniatie in 1701, acesta din urma devenind episcop unit.
Din acest moment dispare mitropolia romanesca din Transilvania in locul ei aparand o episcopie unita. Timp de jumatate de secol aici nu a mai existat nici o forma de administratie superioara a Bisericii Ortodoxe, destinele ei legandu-se de cele ale ortodocsilor sarbi. Pana in 1761 vor avea loc o serie de miscari si de conflicte in interiorul societatii transilvanesti, culminand cu rascoala lui Sofronie de la Cioara si cu interventia brutala a lui Adolf Bukow. Pentru a mai linisti acesta stare conflictuala va fi refacuta episcopia ortodoxa, dar avand la conducere episcopi sarbi, in timpul imparatesei Maria Tereza. Primul dintre ei va fi Dionisie Novacovici. Episcopia va fi pusa sub jursdictia mitropolitului de Karlovitz si va ramane sub jurisdictia acestuia pana la crearea in 1864 Mitropoliei Transilvaniei, cu resedinta la Sibiu.La sfarsitul secolului al XVIII-lea, dupa miscarea Supplexului, ultimul episcop sarb moare 1796, episcopia ramanand vacanta timp de 15 ani. Nu intamplator amintesc de aceasta perioada pentru ca treburile cultice, in primul rand, sufera o perturbarea importanta:nimeni afara de episcop nu poate sa hirotonesca in treptele superioare ale clerului (diaconi, preoti, episcopi), nu exista un reprezentant al clerului din acea zona in sinodul mitropolitan de care jurisdictional apartin, deci o serie de probleme si de aspecte vor iesi din discutie doar pentru ca nu are cine sa le puna, apoi diverse interese locale vor prima in fata interesului general al Bisericii. Lista cu lucru de mai mica importanta poate continua chiar pana consideratia simbolica a episcopului ortodox de reprezentant al pastoritilor sai in fata autoritatii austriecilor, consideratie pe care Saguna o va transforma intr-o vie misiune.
Urmatorul pas important in acesta scurta incursiune prin istoria lumii transilvanesti de spiritualitate ortodoxa e numirea unui episcop de nationalitate romana in scaunul episcopal de la Sibiu, in persoana lui Vasile Moga (1810-1846) . >>
de căutat cărți și documente online
UNIFICAREA CU BISERICA ROMEI
UNIFICAREA CU BISERICA ROMEI
https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania
În aceste circumstanțe istorice, în anul 1542, sașii, prin Johannes Honterus și, ulterior, o parte a populației maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania și o supune autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.
La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Episcopul Inocențiu Micu-Klein a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj și a transformat acest oraș într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mișcării Școala Ardeleană.
Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Brașovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci și puse în practică de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizați de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Țării Românești a sprijinit comunitățile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crișanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.
ÎNFIINȚAREA EPARHIEI DE GHERLA
ÎNFIINȚAREA EPARHIEI DE GHERLA
- Întemeierea Eparhiei de Gherla
Eparhia Greco-Catolică de Gherla (Armenopoli, Szamos-Újvár) a fost înființată de către Papa Pius al IX-lea, prin Bula Pontificală Ad Apostolicam Sedem promulgată la 26 noiembrie 1853, în contextul ridicării Eparhiei de Făgăraș și Alba Iulia la rang de mitropolie, cu sediul la Blaj (prin Bula Pontificală Ecclesiam Christi) și a întemeierii Episcopiei de Lugoj (prin Documentul Apostolicum Ministerium).
Bula Ad Apostolicam Sedem este cel dintâi document pontifical în care se vorbește despre „națiunea românilor locuitori ai Transilvaniei, care, mărturisind credința catolică, urmează ritul grec”; astfel, se atestă conștiința existenței națiunii române în Transilvania, chiar dacă aceasta nu era încă constituită într-un stat.
Primul Sediu Episcopal a fost orașul Gherla din Principatul Transilvaniei, iar cel dintâi Episcop al Eparhiei de Gherla a fost Ioan Alexi (1856-1863).
O scurtă istorie a baptismului în lume
O scurtă istorie a baptismului în lume
Baptiștii sunt creștini care cuprind un grup de culte și biserici ce urmează o doctrină în care botezul este realizat numai persoanelor care au avut o mărturisire de credință și care trebuie realizat prin imersiune. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulților, care trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinței în Isus ca Mântuitor și Domn. Alte credințe ale baptiștilor sunt libertatea sufletului, mântuirea numai prin credință, respingerea sacerdoțiului în favoarea egalității tuturor membrilor bisericii[1], Biblia ca singura autoritate și autonomia bisericii locale. Mulți cred în protestantismul baptiștilor, dar exista dovezi istorice care contrazic acest lucru. Baptist World Alliance dă un număr de mai mult de 44 de milioane de membri în aproximativ 150.000 de congregații. În 2002, erau mai mult de 100 milioane de baptiști pe întreg globul și mai mult de 33 de milioane în America de Nord. După numărul membrilor din întreaga lume, baptiștii sunt cea mai largă denominație creștină în comparație cu celelalte culte protestante. Baptiștii cred în libertatea religioasă, în Biblie ca singura autoritate și carte de doctrine, mântuirea numai prin credință și în autonomia bisericii.
DOCUMENTARE:
DOCUMENTARE:
Page updated
Google Sites
Report abuse