ROMÂNII - DOCUMENTE ISTORICE

EXTRASE:

• Ioan Coja 

  • https://ioncoja.ro/ungurii-din-vechime-mai-spuneau-si-cum-au-stat-lucrurile-in-ardeal/ 

  • Ungurii nu i-au putut ierta Notarului anonim al regelui Béla pasagiile privitoare la români şi nu i-au menajat epitetele de „povestitor de fabule”, „inventator de etimologii”,„poet, scriitor de legende”, „diac linguşitor” (Karácsonyi)1, devenind bineînţeles „un geograf neîntrecut” şi „un profund cunoscător al istoriografiei”2, când e vorba de textele privitoare la restul evenimentelor istorice. J. Melich, de pildă, îl califică pe Anonymus drept „unul din cei mai distinşi istorici maghiari”3, iar E. Jakubovich este de aceeaşi părere când scrie că „datele dispreţuitului Anonymus păstrează urme foarte importante pentru istoria Ungariei”1.

  • Indiferent de părerea ungurilor asupra valorii operei lui Anonymus, fapt cert este că, în secolul al XII-lea, un scriitor ungur afirma în mod categoric că românii erau prezenţi pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie. 

  • Astfel, Horváth Mihály scria: „Transilvania era populată de români, când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia (M. Horváth, Geschichte der Ungarn,vol. I, p. 9). Acelaşi autor mai scria: „La ocuparea noii patrii dintre Tisa şi Dunăre, în ţinutul Bihorului se afla Menumorut care avea drept supuşi pe valahi şi chazari, iar în Banat, voievodul Glad avea o armată compusă din ostaşi români. Ardealul propriu-zis (Podişul Transilvaniei) se afla sub conducerea românului Gelu. După o rezistenţă înverşunată, Menumorut a făcut act de supunere, fiica lui căsătorindu-se cu fiul lui Árpád. Gelu a căzut pe câmpul de luptă, în războiul purtat cu una din căpeteniile maghiarilor, Tuhutum, iar Glad a devenit şi el vasal regelui ungar, rămânând mai departe în stăpânirea voievodatului său. Aşadar, toate cele trei voievodate româneşti au intrat în stare de vasalitate faţă de regatul maghiar fără să cadă însă în stăpânire efectivă”.

  • Huszti András, un alt istoric ungur, scria la rândul său: „Urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor. Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă romană (latina) ca limba valahilor; ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Ardeal rămaşii vechilor coloni romani, despre care însemnăm pe scurt acestea: Numele acestui popor în limba lui proprie este «român» (Rumuny), adică de la Roma sau roman” (Huszti András, O és új Dacia/Vechea şi noua Dacie,f. 1., 1791). Specialistul în istorie locală, ungurul Lehoczky Tiv. scria în 1890: „În comitatele Maramureş, Ugocsa şi Bereg, fără îndoială încă pe timpul venirii maghiarilor au locuit românii”

  • Márki 4 constată prezenţa românilor în judeţul Arad în primii ani ai secolului al XIV-lea, iar istoricul Csánki 5 afirmă că în departamentele din apusul Transilvaniei românii formau în sec. XIV—XV majoritatea populaţiei în judeţele Bihor, Arad şi Zărand.” ” 

  • Documente privitoare la românii din Panonia şi din vestul Ardealului.

  • În vremurile de odinioară, românii nu numai că se găseau în proporţie covârşitoare la marginea de vest a Transilvaniei, dar ei se găseau în număr destul de însemnat chiar pe câmpia Panoniei, dparte de frontiera Transilvaniei.În 1237, Ricardus spune că în momentul invaziei ungurilor, Panonia era de acum cunoscută sub numele de „Câmpia Romanilor2.
    În lucrarea sa Românii în veacurile IX—XIV, apărută în 1933, emeritul cercetător român N. Drăganu citează o serie întreagă de surse istorice din care rezultă că mult timp după invazia ungurilor, păstorii români erau prezenţi în Panonia, adică în Ungaria propriu-zisă.1
    Cităm, printre cele mai însemnate: mărturiile lui Thomas de Spalato2, care —către 1250 —vorbind despre Panonia, spune că pe acele locuri erau „păşunile romanilor” şi acelea ale unui călugăr catolic semnalând prezenţa românilor în Panonia în1308. Acesta din urmă ne vorbeşte despre „vlahi, adică păstorii romanilor” (Blachi ac pastores Romanorum).3

• Din „Cer și pământ românesc” 

  • https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/regele-bela-al-ungariei/ 

  • Totusi adevarul istoric este ca Anonymus a descris conditiile etnice din anii venirii ungurilor si nu din vremea sa.

  • Principalele argumente în acest sens sunt urmatoarele:

  • 1. Anonymus foloseste pentru români denumirea veche de „vlahi” („blachi sau blasii”) si nu pe cea de „oláh”, pe care o întîlnim în cronicile unguresti din sec XIII (intre 1200 – 13000 maghiarii nu mai foloseau denumirea de „blachi” ci de „oláh”. Aceasta e o dovada ca Anonymus scrie despre vremuri vechi (sec. IX-X), adica de dinainte de anii 1100 sau de anii 1000.

  • 2. Faptul ca Anonymus nu pomeneste nimic despre sasi, colonizati în Transilvania în timpul lui Géza al II-lea (1141- 1162), este si ea o dovada ca Anonymus scrie despre vremuri vechi (sec. IX-X), de dinainte de anii 1100 sau de anii 1000.

  • 3. Faptul ca si cronica din sec. XIII (Gesta Ungarorum, a lui Kézai Simon) aminteste pe vlahi printre neamurile întîlnite aici de unguri la venirea lor. Luînd în considerare ca atât Anonymus cît si Kézai s-au inspirat dintr-o cronica mai veche, de la sfîrsitul sec. XI (din vremea regelui Ladislau I), se poate considera ca prezenta românilor în Ardeal în vremea descalecatului Ungariei era o traditie istorica în societatea ungara si nu o afirmatie întîmplatoare a lui Anonymus.

  • 4. Vechea cronica rusa de la Kiev – cunoscuta sub denumirea de „Cronica lui Nestor” – spune si ea despre vremea descalecarii maghiare ca ungurii, dupa ce au trecut niste munti înalti (probabil Carpatii) „începura sa se lupte cu volohii (subl.n.) si cu slavii care traiau acolo”. (Istoricii unguri nu apreciaza aceasta cronica mai mult decît „un tesut de povesti legendare” desi toti ceilalti istorici o considera o cronica istorica valoroasa.)

  • 5. Acei „vlahi, pastori ai romanilor” din Panonia nu pot fi decît localnici de origine romanica, identici sau foarte apropiati de stramosii românilor. Ei au fost însa alungati de acolo de catre ungurii cuceritori, asa cum reiese din cartea de geografie a unui autor tot anonim (un calugar în serviciul lui Carol Valois) de la începutul secolului al XIV-lea (1308).

  • În capitolul despre Macedonia, autorul aminteste de poporul foarte mare si raspîndit al „blazilor” sau „blachilor”, care si altadata au fost pastori ai romanilor si din cauza pamîntului roditor si plin de verdeata, traiau odinioara în Ungaria, unde se aflau pasunile romanilor.

  • Dar în urma, fiind izgoniti de aici de Unguri, au fugit din acele parti (argument si citat al lui Gh.I. Bratianu).

  • 6. Documentele unguresti nu amintesc de vreo populatie slava în Transilvania secolelor XI, XII, XIII. Astfel, Anonymus nu poate sti despre o convietuire româno-slava din vremea sa, ci numai din traditia istorica valabila si pentru anii descalecarii de la sfîrsitul sec. IX. Ca în secolul lui Anonymus nu mai erau slavi în Transilvania, „se dovedeste si prin faptul ca sasii (veniti aici în sec. XII) n-au nici un element slav primit direct de la slavi, ci numai prin intermediul românilor sau ungurilor.” (E. Petrovici). Aceasta e o dovada foarte puternica ce coboara sfarsitul convietuirii romano-slave in secolul IX si cel tarziu la inceputul secolului X.

  • 7. Si inca ceva important: Cronica lui Anonymus si alte izvoare vechi nu pomenesc de prezenta unor ciobani care au aparut pe rutele lor de pastorit prin zonele unde maghiarii au descalecat ci de prezenta unor populatii a caror principala preocupare era pastoritul si care erau organizate in cnezate in momentul cand au venit in Ardeal. Voievodate vlahe ce aveau armata proprie.

  • Astfel chiar Cronica Maghiara a lui Anonymus, ne spune ca Transilvania era condusa de un Duce Vlah – Gelou Dux Blachorum – duce cu a carui armata maghiarii s-au batut, duce vlah pe care maghiarii l-au omorat, ocupand Ardealul prin forta.

  • Asa ca „teoriile maghiare” cu venirea familiilor de ciobani vlahi treptat si pe furis de la „Sud De Dunare” in satele maghiare nu numai ca sufera de lipsa de logica dar sunt contrazise faptic atat de propriile lor cronici cât și de cronicile rusești.

  • Dupa retragerea romana din vechea Dacie in jurul anului 270 istoricii maghiari (de altfel sunt singurii plus cativa istorici germani) sustin ca zona bazinului carpatic s-a golit de toata populatia daca si romana pana la venirea maghiarilor, dupa care brusc daco-romanii ar fi revenit de unde au plecat, ceea ce evident este o aberatie, iar dovezile istorice impotriva unei asemenea aberații le aveți prezentate mai sus.

  • De altfel, deși neaga ca românii ar avea vreo legătură cu Dacii, istoriografia maghiara îi neglijează și pe Daci.

  • După istoricii maghiari, Transilvana a fost mai mult populata de către sciți (agatârși) și mai apoi de către celți decât de către Daci, deși dovezile arheologice arată fără dubiu ca Dacii nu numai ca erau mult mai numeroși în Transilvania încă de dinaintea venirii agatârșilor (veniți pe la 500 i.e.n.) pe care de altfel i-au și asimilat, în timp ce pe celții veniți în jurul anului 350 î.e.n., nu numai ca i-au izgonit din Ardeal dar pe vremea lui Burebista i-au gonit din toată Panonia.

  • Deşi au avut o istorie milenară în Transilvania, dacii sunt expediați doar într-un mic capitol din „Istoria Transilvaniei” scrisă şi tipărită la Budapesta.

  • 
    
• Din „Țara Bistriței” - NF

  • pg. 58 - Nicolae Iorga vorbeşte despre continuitate monahală neîntreruptă timp de milenii în Ardeal, unde, la venirea saşilor ca ,,hospites” (oaspeţi), în sec. al XII-XIII-lea, aceştia găsesc mănăstiri, sate şi moşii ale călugărilor răsăriteni ortodocşi.

  • Astfel, în anul 1246, saşii au fost aduşi şi împroprietăriţi în satele bistriţene Vilak, (Bileag, Domneşti), Monari şi Herina, numindu-le,: ,,Mon(a)chsdorf”, în traducere: ,,Satele călugărilor”, nume care atestă existenţa unor mănăstiri anterioare venirii saşilor aici.21

  • Pentru a demonstra că ,,besstro” nu e totdeauna ,,apă repede”, să privim cum curge apa din canalul ,,buclucaş” al bessilor troieni, fugiţi după căderea Troiei la gurile Dunării, numit ,,Bestroe”, apă care nu curge ,,repede”, ca să-şi justifice provenienţa din slavonescul ,,bâstro”. Mai mult, se ştie că noii veniţi nu au schimbat numele nici unui râu important la noi, ci au păstrat hidronimele străvechi. Uneori doar au tradus anumite hidronime: ,,Nera”-,,Cerna”, ,,Don-neri”- Cerna-vada”.

  • Besii troieni (Besstroe) aveau un oraş ,,Bessika” (Casa bessilor) în Bessterra tracă a Dardaniei, în care a fost înmormântat Ahile.

  • Aşa că Bistriţa are origine certă în ,,bess terr tza”, adică: ,,pământul dat de Dumnezeu bessilor”, abia mai apoi de aici a intrat în slavonă ca neologism ,,bâstro”.

  • pg. 77 - Evul Mediu domneştean, ca şi cel din întreaga Ţară a Bistriţei, se evidenţiază prin documentele legate de venirea aici a coloniştilor saşi. I-au găsit aici pe românii care numeau zona ,,Bessi terr za”, iar ei au interpretat numele ca ,,besiţer” (besitzer)- înţeles în germană ca ,,proprietate” primită de la rege, nume transcris în latină ca ,,Nossa”, ,,Nossen” - ,,Nostra” (,,A noastră”).

  • Saşii bistriţeni, acest neam germanic originar din Luxemburg, sunt atestaţi în Domneşti şi Herina începând cu anul 1246 d.Hr.

  • Au venit aici ca ,,hospites” ai regelui Bella al IV-lea, care dorea să populeze zona cu catolici, după distrugerile provocate de marea invazie tătară din 1241. Populaţia saxonă a sosit în unele zone din Ardeal încă din sec. al XII-lea.

  • Aşa cum se va vedea din documentele pe care le vom publica, papalitatea l-a obligat pe rege să mărească cu orice preţ şi mijloace numărul catolicilor din Ardeal, prin catolicizarea cumanilor, dar mai ales a românilor, deoarece erau copleşiţi de mulţimea ,,valahilor, care ţin legea grecească”, ortodoxă. ,,Saşii şi ungurii, ca să poată locui acolo, trec la dânşii, făcându-se un popor cu aceşti valahi.” (Scrisoare papei Grigore al IX-lea, către bella al IV-lea) Irineu Mihălcescu: op. cit. pag. 28-29).

• DIN „ZESTREA STRĂMOȘEASCĂ” - NF

  • pg. 225 - Nicolae Iorga vorbeşte despre continuitate monahală neîntreruptă şi în Ardeal, unde la venirea saşilor ca ,,hospites” (oaspeţi) în sec. al XII-XIII-lea, aceştia găsesc sate şi moşii ale călugărilor răsăriteni.

  • Astfel, în anul 1246 saşii au fost aşezaţi în satele bistriţene Bileagi (Domneşti), Monari şi Herina, numindu-le, potrivit documentelor: ,,Mon(a)chsdorf”, în traducere: ,,Satele călugărilor”, nume care atestă existenţa unor mănăstiri anterioare venirii saşilor aici.286

  • Cetatea Bistriţei s-a constituit prin unirea sub autoritate saşilor a două sate. Cel săsesc în partea de sus se numea ,,Rossmarct”, nume eminamente germanic. Partea de jos a municipiului Bistriţa era românescă şi se numea, potrivit unui document din 1295 ,,Villa Latina”, mai apoi ,,Kleinwal(ac)dorf” (Micul sat valah n.n.) şi ,,Alsowaldorf”

  • (Satul valah de jos n.n.), având ca magiştrii pe Paulus şi Vivianus, ultimul nume fiind indubitabil neo-latin, nu germanic.287

  • Chiar dacă autorii excepţionalei lucrări: ,,Topografia monumentelor din Municipiul Bistriţa” sunt de părere că burgul Bistriţa este ,,inestricabil” opera coloniştilor (,,hospites”) saşi, documentele arată tot ,,inestricabil” că cetatea se clădeşte pe două entităţi rurale, una străveche românescă numită ,,Villa latina” şi alta a noilor veniţi, ,,Rossmarct”. Situaţia este similară în toate satele de la confluenţa Şieului cu Budacul şi Bistriţa, în care populaţia era jumătate săsească şi jumătate românescă: Domneşti (Bileagi), Şieu, Herina, Viişoara (Beşineu). Unirea, Crainimăt, Chiraleş etc.

  • Semnificaţia numelor satelor de lângă Bistriţa este strict legată de viaţa monahală precreştină şi creştină:

  • HERINA vine de la grecescul: ,,Hy iriny” adică: ,,Cei paşnici” sau ,,Aducătorii de pace”, căci ,,H`iriny” înseamnă ,,pace”. Aceştia sunt continuatorii acelor ,,piestoi” din vechime – ,,oameni pioşi, călugări”.288

  • În vecinătate mai este o localitate străveche în care a fost o mănăstire al cărei nume în greceşte înseamnă: ,,DOAMNE MILUIEŞTE” – CHIRALEŞ -,,KYRIE ELEISON” sau ,,Chiralesa”. Este clar aici modelul de slujire bisericescă tipic bizantină (româno-grecească).

  • MĂGHERUŞUL vecin avea şi el o cetate şi o mănăstire ortodoxă străveche la care se făcea un mare pelerinaj la solstiţiul de vară, de Sânzâiene. Procesiunea (pelerinajul) a fost interzisă printr-un decret papal, în 1771.289 Numele vine de la ,,Mag” şi ,,ieros” adică: ,,Preotul mag” ceea ce atestă existenţa acestei mănăstiri din vremuri precreştine. În cetate s-a descoperit ceramică dacică şi romană.

• DIN WIKIPEDIA:

  • https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania 

  • În secolele al XIV-lea - al XV-lea, „țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „grecești” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.[necesită citare] 

  • Începând cu finele secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii, sașii și secuii s-au constituit treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (națiuni). Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”). 

  •