Rabindranath Tagore

O data mi-a venit iubirea cu pasi moi, si nu am auzit. Mi s-a parut ca e un vis.

În bucuria inimii tale vei putea simţi bucuria vie care cânta într-o dimineaţă de primăvară, trimiţându-şi glasul peste o sută de ani.

Pe cer dansează lumina şi întunericul ca pereche. Pe pământ dansează viaţa şi moartea ca pereche. Dansul e acela care exprimă mesajul primitiv al creaţiei.

Doar rupându-i petalele, nu ai cum să aduni frumuseţea unei flori.

Cum poate mâna să atingă floarea pe care doar sufletul o poate atinge?

Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea.

Bucuria are viaţa scurtă ca picătura de rouă. Atunci când surâde, moare. Durerea este puternică şi de neînfrânt. Lasă fiorii dragostei să-şi trezească din nou lacrimile durerii în ochii tăi.

Cerul sărută pământul prin ploi, pământul sărută cerul prin flori.

Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?

Nu pot alege ceea ce-i mai bun. Pe mine ceea ce-i mai bun m-alege.

Floarea nu ştie cât de scumpă e frumuseţea ei.

Iubirea fuge ca o umbră de adevărata iubire care o urmăreşte: urmărind-o pe cea care fuge de ea şi fugind de cea care o urmăreşte.

Iubirea care străbate nestânjenit cerul e însoţitoarea sufletelor noastre. Dragostea se îmbină cu faptele de fiecare zi, e tovarăşa căminului.

' Nu pleca, iubitul meu, fără să-ţi iei rămas bun! Toată noaptea am vegheat, şi iată că acum pleoapele-mi cad de somn. Mi-e teamă că te-aş pierde, dacă adorm. Nu pleca, iubitul meu, fără să-ţi iei rămas bun!

Tresar şi întind mâinile să te ating cu ele. Mă întreb: "E oare vis?" De ce nu pot sădi picioarele tale în carnea sânilor mei şi să le ţin strânse la piept? Nu pleca, iubitul meu, fără să-ţi iei rămas bun! '

Peştii din apă-s tăcuţi, dobitoacele de pe pământ sunt zgomotoase, păsările din văzduh cântă. Omul însă are într-însul tăcerea mării, larma pământului şi muzica văzduhului.

' Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc

Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,

În inimă o voi păstra pe totdeauna! '

De vrei, voi înceta să mai cânt. De privirea mea face mereu să-ţi zvâcnească inima, voi întoarce privirea de la tine. De te cutremuri la întâlnirea mea, mă voi depărta din calea paşilor tăi. De fiinţa-mi te stinghereşte – atunci când flori îşi împletesc degetele tale – voi fugi din grădina-ţi singuratică. De apa pârâiaşului tău e neliniştită la trecerea corăbiei mele, nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.

Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.

Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.

Te pierd din clipă în clipă, dragostea mea, numai ca să te regăsesc. Dispari dar şi tu, dragostea mea, numai ca să-mi revii.

Port în mine o povară apăsătoare: povara bogăţiilor pe care nu le-am împărţit cu alţii.

' Doar tu îmi trebuieşti, doar tu! - repete

acestea inima-mi de-a pururi, pe-ndelete.

Dorinţi ce zi şi noapte-mi dau târcoale –

sunt calpe toate, până-n sâmburi goale. '

' Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.

Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase, pe care aş putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.

Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie. Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă. '

Iubirea e barbară, cum e barbar izvorul care îşi făureşte drumul printre pietre; ea nu-i ca apa îmblânzită de la robinet, care curge în oraşele civilizate.

Posibilul întreabă Imposibilul: "Unde stai?". Imposibilul răspunde: "În visurile neputincioşilor".

Frumuseţea unui trandafir este şi ea o iluzie. Dar dacă îl dezbraci de această iluzie şi-l priveşti ca pe o combinaţie de cărbune şi azot, nici părerea aceasta nu-i adevărată.

Norii vin plutind deasupra vieţii mele, fără a purta ploi sau furtuni, ci pentru a da culoare cerului meu în asfinţit.

Lui Dumnezeu ajunge să i se facă lehamite de marile imperii, dar niciodată de măruntele flori.

Licuricii spuneau stelelor: "Învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge odată". Stelele n-au răspuns.

Citim lumea pe dos şi pretindem că ne înşeală.

Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele... Şi totuşi, în lumea aceasta ele se găsesc laolaltă, şi această îmbinare produce durere şi fericire.