Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
Corneliu Florea (Canada)
ZURICH
Sfarsit de august 2014, intalnire la aeroport
- I am Susanna, your tour director.
- Glad to meet you, I am Dumitru.
Asa se fac prezentarile intr-o anumita parte a lumii, direct si simplu. Bineinteles zambindu-ne, fiindca, in urma indelungatelor observatii si perseverentelor cercetarii de la Oxford si Harvard, zambetele nu fac riduri cand sunt doar expresie de concordie sociala. Dupa aceasta prezentare, practic incep turul The Best of Switzerland pe care l-am ales, ca si pe cele din trecut, tot prin binecunoscuta companie engleza de turism GLOBUS.
Hotelul in care suntem cazati nu are stele afisate, nu este incarcat in lux greu si inutil; este spatios, luminat si functional, de bun gust dar mai ales straluceste de curatenie. Seara, la cina, ne intalnim intregul grup ce a ales acest tur elvetian. Susanna expune programul apoi face apelul si astfel ne cunoastem intre noi, deschis si jovial in discutii prelungite dupa cina. Elvetienii au vin bun care, ca peste tot in lume, intinde vorbaria, nu neaparat numai cu adevaruri.
Turul incepe in ZURICH, cel mai mare oras al Elvetiei, aproximativ 350.000 de locuitori si este in fapt capitala economica si financiara a celor 23 de cantoane elvetiene care au patru limbi oficiale (marea majoritate vorbesc germana, apoi franceza, italiana si cel mai putin folosita este romansa, o limba romanica, o latina pe cale de disparitie, careia vorbitorii ei, retoromanii, ii zic ladina). Turul marelui oras il facem din autocar iar Centrul Vechi pe jos, intr-un patrulater format intre trei biserici si o cofetarie de renume local. Biserici istorice printre cladiri medievale anchilozate de povara secolelor, unele sobre, altele cu vitrine incarcate, ce strajuiesc strazi inguste pe care forfoteste lume multa cu mai mult gust imbracata decat noi, nord-americanii pe care hainele aparent de second hand stau ca spanzurate; dar si ale noastre sunt foarte curate pentru ca le schimbam des, nu de moda ci din obisnuinta.
Ne oprim in fata impunatoarei statui de bronz a lui Huldrych Zwingli, cel mai mare reformator din Elvetia; Susanna se lanseaza intr-o prezentare pe masura cunoscutului reformator din secolul al XVI-lea. S-a educat la universitatile din Viena si Basel, a fost initial un catolic perfect, in gratiile Papei pana intr-un moment, cand a inceput sa vada si altfel lumea. Momentul fiind o infrangere a mercenarilor elvetieni in slujba Papei, el fiind chaplain - preotul militar - al acelor mercenari. Din acel moment a inceput sa se opuna ideii si faptului ca elvetienii, in mare numar, deveneau mercenari, unii in solda Papei, altii in solda imparatului imperiului roman de apus. Se omorau intre ei, de o parte si alta, ca orbii in numele aceleiasi Cruci si Biblii. Absurdul catolicismului medieval. A venit aici, la Zurich, unde a inlocuit clasica liturghie catolica cu un serviciu de rugaciune apropiat de sufletul si nevoile enoriasilor adunati la slujba si a trecut la ceea ce numea lectio continua, un sir de cunostinte si invataminte practice, prin care sa le faca viata materiala mai buna, fara a intra in contradictie cu religia. Usor, a inceput sa castige incredere si adepti. Saltul cel mare l-a facut cand, la fel ca Martin Luther, s-a opus indulgentelor vandute de biserica catolica pentru a ridica Domul Sfantul Petru din Roma. Pe Martin Luther l-a cunoscut, urmat si admirat, a luat multe din tezele sale ca invatatura si reforma, chiar s-a casatorit deschis cu o vaduva cu care traia in clandestinitate de ani de zile si au avut patru copii. A fost si adeptul anabaptismului. Ajuns in acest punct, a avut foarte multi adepti printre ceilalti preoti si enoriasi, ajungand sa divida religios federatia cantoanelor in doua: Cristian Civic Union, adica ei reformatorii si Cristian Alliance, cei care au ramas catolici. Din acest moment au inceput ostilitatile de tot felul intre ele, din ce in ce mai aprige pana ce au ajuns la razboaie. Si Dumnezeu statea cu degetul la tampla si privea nepasator cum se bateau crestinii elvetienii intre ei. In cel de-al doilea razboi, catolicii au atacat prin surprindere Zurich-ul, reformatorii s-au aparat, in frunte cu Zwingli care a cazut ranit in lupta. Catolicii i-au invins pe reformati si dupa lupta l-au gasit pe Zwingli in agonie, sub un copac. L-au intrebat daca renunta la tezele sale reformatoare, a dat din cap ca nu si atunci l-au omorat si l-au ars iar cenusa marelui reformator au imprastiat-o in vant. Fiindca din vant venim si in vant ne intoarcem, amin. Frumos narata epoca si personalitatea reformatorului elvetian de catre Susanna, probabil e reformata, treaba ei, dar nu a prea impresionat pe nord-americani si cei cativa australieni cu care, impreuna, formam un grup multireligios. Mergand mai departe pe caile marelui reformator mi-am adus aminte de colegul meu elvetian din Winnipeg, un medic de mare noblete sufleteasca si un desavarsit profesionist, care, intr-un moment de ragaz profesional mi-a vorbit la fel de vibrant despre Zwingli si printre altele mi-a spus cum reformatorul s-a opus si postului, fiindca nu a gasit in Biblie ca ar fi un pacat ceea ce mancam. Iar ca anecdota mi-a povestit cum au inceput elvetienii lui sa manance carnati in postul mare al anului 1522, ceea ce a starnit un mare protest in Zurich, atunci. E adevarat, patronul unicei tipografii de atunci, Christoph Froschaur, care tiparise la Zurich scrierile lui Erasmus din Rotterdam, Martin Luther si Zwingli, a oferit un pranz cu carnati in timpul postului mare tipografilor sai si unor invitati, printre care era si Zwingli. Un scandal religios pana la cer s-a produs, in care Zwingli a luat apararea editorului sau, a vorbit liber si in public despre libertatea mancarii si a aplanat conflictul afirmand ca postul sa ramana la latitudinea fiecaruia, avand in vedere ca Biblia nu impune posturile. In istoria lor reformatoare mancarea carnatilor in post este consemnata sub titlul Afacerea carnatilor.
De la Zurich, de-a lungul lacului omonim apoi Walen, ne adancim in peisajul alpin al Elvetiei, al doilea ca marime dupa cel austriac, pe o autostrada pe care alunecam neted, care trece cand pe viaducte inalte, cand prin tuneluri interminabile, luminate si ventilate. Privesc peisajul alpin, pe care in trecut l-am parcurs de multe ori cu Ica, observand de atunci, cu ciuda, ce sosele au elvetienii in comparatie cu noi. Cum au putut acesti sapte, opt milioane de cantonieri sa gaureasca toti Alpii elvetieni spre toate vaile pe care le populau scurtand distantele, efortul si timpul necesar parcursului, iar noi inca nu stim nici sa asfaltam ca lumea drumurile noastre ramase pe aceleasi urme ale carelor cu boi din evul mediu. Ica se amuza de indignarea mea de fiecare data cand compar oamenii de la noi cu faptele altora. Nu te osteni, elvetienii cu obsesia tunelelor si funicularelor, noi cu obsesia perfectului etern pe lumea cealalta. E adevarat lumea cealalta nu are nevoie de tunele si teleferice, e o infinita campie verde…
De atunci, de la acele prime impresii despre lumea libera, au trecut multi ani si acum pe unde au avut elvetienii sosele au facut autostrazi si alte sute de tunele si teleferice. In acest timp, la noi s-au facut partide politice peste partide, care cersesc investitori straini si pentru curatenia grupurilor sanitare. Nu suntem chiar asa cum suntem portretizati acum, suntem inzestrati cu inteligenta, avem energie si randament, dar am fost supusi sfintei dezinformari postdecembriste, manipulati psihologic intr-o directie de apatie si atrofie, am fost impinsi de FMI sa ne imprumutam in loc de-a ne reface prin noi insine. Si mai vorbim de libertatea castigata cand stim ca orice datornic nu mai e un om liber, daramite o tara impovarata de datorii si dobanzile lor.
Lasa, lasa nu te mai otari, toate tarile sunt datoare, chiar si America voastra.
Zau, omule?! Uite, stiu eu doua tari care, pe cai diferite, nu sunt datoare!!
Sa aud exceptiile astea?! Dar cu dovezi!
Liechtenstein si Israel!!
Pai ce astea-s tari !?!
Asa? Atunci am sa-ti spun ca si Romania in secolul XX de trei ori nu a fost datoare nici unei banci mondiale!! O data sub Bratieni, a doua oara sub Gheorghe Gheorghiu-Dej si a treia oara sub Nicolae Ceausescu. E drept ca nu ei au platit datoriile, ci poporul roman! Dar e clar?
LIECHTENSTEIN
Principatul Liechtenstein este o reminiscenta a fostului Imperiu Roman de Apus. Susanna isi incepe istoria de la Anton Florian pe care Imparatul Charles al IV-lea, pentru serviciile aduse l-a numit principe de Liechtenstein si asa s-a transmis de atunci si pana astazi. E un principat de 160 kilometri patrati, cat Rapanui (Insula Pastelui), cu o populatie de 35.000 de locuitori. Acest foarte mic stat independent are unul dintre cele mai ridicate standarde de trai si viata din toata lumea. Bravo. Din ce il fac? Din propriul lor randament din cele mai vechi vremuri, in Unterland (tara de jos) agricola de-a lungul Rinului si in Oberland (tara de sus) din platoul alpin al crescatorilor de vite, fara sa astepte pere malaiete de la investitorii straini. Aviz amatorilor, aviz prostitilor din Romania...
Facem o pauza de doua ore in Vaduz, capitala principatului, care se intinde de-a lungul unei singure strazi principale, avand vreo 5.000 de locuitori si un palat regal, sus pe coasta muntelui, fiindca principatul este monarhie constitutionala. Din nou sunt impresionat cat de mult s-a schimbat in cei treizeci de ani de cand nu am mai fost pe aici. Atunci am fost cu Ica si Florin, ne-am oprit sa le vedem timbrele, asta stiam noi despre Liechtenstein, ca are una dintre cele mai cunoscute imprimerii de timbre din lume. Voiam sa vedem, am si cumparat. Atunci, primeau orice bani: dolari, marci, franci, lire si stiau pe dinafara cursul lor. Am fost uimiti cat de corecti si serviabili erau. Acum capitala s-a schimbat, s-a urbanizat modern, imi e de nerecunoscut, doar legile monarhiei constitutionale si castelul regal au ramas la fel.
JULIRPASS, 2.284 metri
Peste aceasta inaltime alpina a trecut Iulius Cezar cu legiunile sale din peninsula lor in interiorul continentului. De la el vine numele acestei trecatori, asfaltata acum, dar cu acelasi peisaj alpin maret. Inchid ochii sa-mi imaginez cum arata si cum treceau la acea vreme legiunile romane. Trebuie ca era infiorator de salbatic si greu de trecut, cat timp si ce efort. Cu incredere in zei si in Cezar l-au trecut si ne-au lasat ca amintire doi piloni cilindrici infipti de o parte si alta a trecerii lor pe aici atunci, cu doua milenii in urma. In evul mediu nu se mai incumetau oamenii sa-l treaca fiindca aparusera tot felul de superstitii cu animale si monstri fiorosi si cruzi, crestinilor le era frica si ridicau cruci si rugaciuni peste tot in jurul asezarilor lor, intrasera in adanc obscurantism. Azi se opresc, admira, fotografiaza, fumeaza si pleaca, sunt grabiti, azi timpul a devenit un monstru nemilos cu noi. Gata, ne urcam in autocar si coboram la
ST. MORITZ
Imi este bine intiparit in amintiri. Cand ne-am realizat viata de imigranti in Canada, redevenind medici, Ica fosta sportiva si mare admiratoare a competitiilor sportive a dorit sa vizitam si cat mai multe orase care au gazduit olimpiade de vara sau iarna. Asa am ajuns si la St. Moritz care a gazduit de doua ori olimpiada de iarna. O data la inceput, in 1928, dupa cea de la Chamonix care a fost prima olimpiada de iarna si a doua oara in 1948, fiind prima olimpiada de iarna care s-a tinut dupa abominabilul razboi mondial. Au fost olimpiade mici, dar foarte animate. Putine femei au participat, nici o suta imi suna acum in ureche, cand privesc peisajul alpin care tine ca intr-un leagan micuta localitate, asezata in doua trepte; cea de jos din jurul lacului – St. Moritz Bad - si cea de pe panta - St. Moritz Dorf. Apa lacului e considerata termala si benefica in tot felul de boli, din cele mai vechi timpuri iar sus pe panta, in Dorf, s-a deschis prima scoala de schi din lume. St. Moritz sau San Murezzan cum este numit in romansa este resedinta cantonului in care din vremea imperiului roman s-a vorbit retoromana. Aici, in Dorf, care nu mai e de mult un sat ci o moderna suburbie, este un colegiu in aceasta limba muribunda, care pana in 1938 a fost cea de-a patra limba recunoscuta oficial. Acum au mai ramas in jur de 50.000 care vorbesc ladina, in cateva dialecte. Foarte interesant, sa exagerez putin; fiecare vale cu dialectul ei! Guvernul federal incearca sa o pastreze si prin intelegere se cauta o standardizare din forma si dialectul cel mai comun.
Cinam impreuna pe indelete, discutiile pornesc de la impresiile zilei si ajung la te miri ce. Tarziu plecam la culcare, peste noapte aud ploaia prin fereastra lasata deschisa. Dimineata cand plecam culmile muntilor sunt ninse frumos, dar norii grei ne indispun. Poate sunt numai pe valea asta. Trecem o creasta alpina prin alta trecatoare, Malojpass - 1.815 m, trecem in Italia; Italia, alta tara, alte caracteristici, apoi reintram din nou in Elvetia si ne oprim la
LUGANO
Nu am mai fost aici exact de un an, atunci intr-un tur Globus italian. Noi care am fost tinuti in lagarul comunist precum canarul din colivia de argint din cantecul Formatiei Phoenix din tineretea noastra, o data scapati din cortina de fier am umblat de-a lungul si latul Europei sa o descoperim, sa admiram tot ce auzisem si citisem despre ea, sa privim si sa atingem ceea ce ne interesa pe noi. Pentru noi a atinge nu este un simplu gest, este o transmitere de recunostinta oamenilor care au creat frumos, trainic si evocator. Si Florin a preluat aceasta cutuma si a transmis-o copiilor sai.
Lugano este un mare lac alpin intre Elvetia si Italia, si un oras elvetian prosper, economic si financiar care, ca toate orasele elvetiene asezate la lacuri, are o faleza frumos amenajata, pe care se plimba toata lumea, e foarte placut, confortabil. Programul e incarcat, dar in free shopping time eu, care nu am nimic de cumparat, merg direct in Piata Bernandino Luini, elevul lui Leonardo da Vinci, care a pictat in biserica Sfanta Maria si un triptic cu Cina cea de taina, foarte interesanta si asemanatoare cu cea pictata de Maestrul sau. Ne-a atras de prima data, acum imi readuc acel trecut in minte si inca ii mai caut intelesurile si subintelesurile acestei cine cu taine, in care toti apar barbati, consternati de vestea ca printre ei se afla un tradator, au barba, cu o singura exceptie: cel din dreapta lui Isus, care este aievea unei femei. Neindoielnic. Si de la aceasta observatie, facuta de multi privitori ai tripticului lui Luini sau a capodoperei lui Leonardo da Vinci din Milano, au pornit tot felul de observatii si comentarii alternative intre descoperitori de adevaruri sau fabulatori de duzina. Cate se mai scriu si rescriu, zambesc. Aprind o lumanare inainte de-a pleca. Afara e o alta lume, o lume ce s-a schimbat si se schimba mereu, in care Iuda de atunci s-a multiplicat in progresie geometrica de la o generatie la alta. In vremea de acum, lumea se aglomereaza, accelereaza si se concureaza nonstop, mai mult neloial, imoral.
Dupa masa, facem o croaziera pe marele lac care ne dezvaluie alte impozante panorame ale cantonului, care ne incanta. Si vremea e de partea noastra, e senin si cald. Susanna ne arata o localitate intinsa de-a lungul tarmului, numita Campione d’Italia, care este proprietate italiana pe teritoriul elvetian si pe care, de curand, italienii au construit un megacazinou, cat cele din Las Vegas si langa el ne atrage atentia in continuare Susanna, o foarte veche biserica catolica, mica de abia se mai vede pe langa mastodontul jocurilor de noroc si ghinioane. Biserica prospera dupa noul ei vecin, pentru ca multi vin se roaga si lasa o mica donatie inainte de-a intra in cazinou. Lume in schimbare! Acum, unii se roaga sa castige in cazinou. Democratia le da dreptul sa se roage ce vor. Continuam croaziera pana intr-un mic sat pescaresc, chiar la frontiera cu Italia, care inainte traia mai mult din contrabanda decat din peste, iar acum traieste din turism. Cinam intr-un restaurant cu bucatarie si vin bun, muzica italiana, alaturi de un grup vesel nevoie mare, care vorbesc o limba nemaiauzita. E romansa, ne spune Susanna. Bravo lor ca o pastreaza la fel ca trasaturile lor ladine. Ne intoarcem sub stelele universului nepasator, de ce i-ar pasa, si dintr-odata, apar si stelele de neon ale orasului. O feerie electrica!
SIMPLONPASS - 2.005 metri
Avem parte de o zi minunata, stralucitoare care pune toata maretia alpina in evidenta, pe care o admiram cu emotie si satisfactie, aici la 2.000 de metri altitudine, la care eu adaug amintirile primei treceri. Este considerata cea mai pitoreasca trecatoare alpina fiind folosita inca din vremea imperiului roman. In Evul Mediu era intens folosita de negustorii de o parte si alta a Alpilor. In expansiunea sa imperiala, Napoleon a dat ordin „sa se refaca drumul trecatorii, sa poata trece artileria”; inginerii si genistii francezi au facut un drum cu o panta de numai zece grade si lat de opt metri, un record pentru acea vreme, pe care Napoleon nu a trecut niciodata. Un alt mare record este tunelul de cale ferata Simplon, facut un secol mai tarziu, dupa proiecte germane si cu muncitori italieni, care masoara douazeci de kilometri fara cateva sute de metri. S-a lucrat sapte ani, pornindu-se de la cele doua capete si cand s-au intalnit au avut o deviatie de doi centimetri pe orizontala si sapte pe verticala. Cincizeci de ani mai tarziu calea ferata dintre Elvetia si Italia s-a dublat, atunci au mai facut un tunel. Apoi, cand gabaritul containerelor de marfa s-a marit, au marit si cele doua tunele, pe rand bineinteles, nu inaltand tavanul ci coborand terasamentul! La capetele tunelelor sunt rampe speciale pentru a se urca marile camioane de transport si chiar a masinilor pentru cei care se grabesc. Pentru ceilalti, cei care iubesc frumosul natural, de la sfarsitul mileniului traficul rutier prin trecatoarea Simplon e deschis tot timpul anului, indiferent de vreme. Cata munca pentru progres si dezvoltare, cat de inalta este Elvetia!!
Mai trecem o data prin Italia si revenim in Elvetia, amintindu-mi din lecturi cat de ferecate erau frontierele Elvetiei in timpul celui de-al 2-lea RM iar acum nici nu stim cand trecem dintr-o parte in alta. Urcam pe minunata Vale Mattertal, dar oare care nu-i minunata in Elvetia? Nu exista o asemenea vale in toata Elvetia, pentru ca intai de toate isi pastreaza nestirbita frumusetea naturala si in al doilea rand peste tot se vede adanca amprenta a grijii si harniciei cantonierilor elvetieni, de la inceputul inceputurilor. Valea Mattertal este strajuita de versanti muntosi, cei nordici sunt impaduriti - nu vad defrisari de tipul rasul padurilor - iar pe versantii sudici, pe pante de 45 grade sunt numai vii, cu mici cabane din piatra. Totul arata ingrijire atenta, migaloasa. Nicaieri nu am vazut gunoaie, pungi sau PET-uri de plastic aruncate de-a lungul drumurilor sau al apelor, ca in patria muma.
Autocarul ne duce in gara unei localitati de unde trebuie sa luam trenul, fiindca la Zermatt traficul autorutier este interzis! Este statiunea climaterica si turistica cea mai faimoasa a Elvetiei, faimoasa in toata Europa si cunoscuta in lume. Zermatt nu are sezon mort, aici este un tumult uman continuu, din primavara pana in toamna este al turistilor si alpinistilor de pretutindeni iar schiori impatimiti vin aici tot anul, e paradisul lor. Notorietatea acestei asezari tipice elvetiene se datoreaza celor douasprezece varfuri alpine de peste 4.000 de metri care o strajuiesc si pe care alpinisti din Europa, la inceputul secolului XIX-lea, au inceput sa le escaladeze. Trenurile intre aceasta localitate, Tasch, si Zermatt sunt foarte dese si cu toate acestea aglomerate. Din gara bagajele sunt transportate de niste mici masini electrice iar noi mergem pe jos captivati si fascinati de specificul strazii principale a orasului vechi format numai din hoteluri traditionale, magazine burdusite de marfuri, restaurante cu terase pline. Atentia mi-a fost atrasa de un afis scris in englezeste: „Keep the Zermatt clean”. E subtil si clar, e scris pentru straini, engleza nu e limba oficiala in Elvetia, iar elvetienii nu stiu sa faca murdarie in jurul lor, ei stiu sa faca numai curatenie si sa aiba grija sa fie totul in ordine si frumos. Un simt ereditar ce-l au toti locuitorii Alpilor de veacuri.
Dupa masa am facut o plimbare si fotografii in grup avand in mijlocul nostru un caine Saint Bernard cu stapanul lui (maidanezul de capitala nu exista in Elvetia!). Am vizitat muzeul si cimitirul alpinistilor, Susanna ne-a introdus in istoria alpinismului si cucerirea Varfului Matterhorn - 4.478 m, pentru prima data in 1865, de o echipa formata din patru englezi, calauziti de doi elvetieni, tata si fiu, si un francez venit din Chamonix. Din nefericire, la coborare s-a intamplat o tragedie cumplita. Un englez a alunecat, a cazut in gol tragand dupa el alti trei alpinisti. Cei care au supravietuit au fost atat de ingroziti, de socati incat au povestit ulterior ca au vazut atunci pe cer crucile lor. In memoria lor, englezii au ridicat o mica biserica anglicana si cimitirul alpinistilor, pentru ca din nefericire Matterhorn a mai facut si alte victime.
In ziua urmatoare, pentru mine si ceilalti din grup va fi cea mai mare zi a acestui tur, vom urca cu telefericul la Klein Matterhorn, aflat pe aceiasi creasta alpina cu Matterhorn, care este emblema montana a Elvetiei. Chiar daca nu este cel mai inalt varf alpin din Elvetia, prin forma sa piramidala foarte ascutita, mult deasupra crestei si inconjurat de ghetari se afirma ca este cel mai uimitor, cel mai sublim varf din toti Alpii. Ii cred pe alpinisti, ei sunt temerari, nu politicieni misei.
Dimineata este frumoasa, senina, cum toti ne dorim in asemenea ocazie si deja este coada mare la teleferic; se da frumusete alpina pe cel mai inalt traseu de teleferic din Europa la pretul de 71 de euro, dus intors! Ii merita din plin si nu numai o data in viata. Toti, cati asteptam si suntem din toate semintiile lumii si varste, chiar si cu caini, suntem stapaniti de o oarecare emotie care se observa din comportamentul surescitat datorita evenimentului de a urca la o asemenea altitudine cu cel mai performant teleferic european. Susanna este foarte alerta, ingrijindu-se cu mare constiinciozitate de noi. Pana in Klein Materrhorn sunt patru statii de teleferic; primele trei le vom urca in gondole de sase persoane iar ultima cu o mare telecabina. Parca ar fi vorba de statiile unui metrou aerian pe verticala. Este minunat, veti fi captivati.
Pana la prima statie urcam deasupra unei vai inguste, impadurite si din cand in cand zarim Matterhorn in dreapta, e dominant. In statie, ca si-n statiile de pe orizontala, unii coboara alti urca, carand in spate rucsacuri muticolore indesate la maximum, care imi amintesc de mine si colegii cu care bateam traseele carpatine. A trecut o jumatate de secol de atunci, teleferice erau doua sau trei in Bucegi, dar de unde bani si pentru ele, pe jos spre rai, antrenament! Cabane putine, sarace, dormeam la priciuri comune, cu treningul pe noi, iar daca nu mai erau locuri la priciuri stateam si pe jos in sala de mese. Mai nimeream si pe la cate un refugiu montan cu acoperisul spart si usa pusa pe foc de mult, unde dormeam pe cetina de brad. Cerule Mare, ce tineri eram, ce energie si bucurie aveam in noi la munte, ce flamanzi eram tot timpul. Aerul de munte face pofta de mancare! Pofta nu ne lipsea nici la ses.
A doua statie e la inaltimea Carpatilor nostri, peisajul e larg deschis, gol alpin cu mici lacuri glaciale care incap intr-o lingura de la inaltimea care-i privim iar, in orizonturi numai varfuri glaciale, afara de Matterhorn, care e doar nins si fiind mai aproape de el ne atrage si stapaneste. La a treia statie, mult mai mare decat precedentele, unde scrie ca suntem la 2.929 m, ne dam jos si asteptam telecabina de sus. Vine plina ochi si e mare cat un vagon de tramvai. Ca sa urcam in telecabina trecem printr-o poarta electronica ce nu se mai deschide peste capacitatea admisa. Tehnica avansata si muta, cu toate astea avem si un insotitor de cabina care controleaza, ce stiu eu ce, telefoneaza in sus si-n jos, si pornim lin intre marele cer senin si distant pe deasupra marelui hau inghetat de sub noi, agatati de un cablu. Suntem in aer la propriu si figurat, ceea ce ne da toate senzatiile si ideile acestei pozitii. In stanga se vede Monte Rosa, fara relief impunator, chiar banal dar este mai inalt decat Matterhorn, care devine de-a dreptul izbitor prin maretie si frumusete. Sub noi se vad doar ghetarii imensi, ridati cu adanci crapaturi de batranete. Ii salut din partea ghetarilor canadieni din Columbia Ice Field. Tot privind cu uimire am ajuns in statia terminus Klein Matterhorn - 3.820 m. Ura, am atins, la fel ca multi altii, cea mai mare altitudine din viata noastra. Dar ce constructie, ce tuneluri si incaperi cu geamuri panoramice in toate directiile. De confort si servicii nu mai vorbesc, sunt in standardul elvetian. Fii mut de admiratie, de data asta. Acesta a fost telul meu in acest tur, sa vad cat de inalta este Elvetia din toate punctele de vedere. Si este. O, draga mea Romanie, cum de nu ai si tu parte de reformatori si conducatori gospodari ca aceasta tara…
MONTREUX
Exact diametral opus Genevei, pe Lacul Leman se afla acest oras, statiune alpin-climaterica recunoscuta de doua secole, cu o lunga si frumos amenajata faleza. Azi orasul e cunoscut in toata lumea pentru festivalurile de jazz-rock care au loc aici. Aici vom cina si innopta.
Inainte de a ajunge la Montreux, ne oprim la cel mai mediatizat si vizitat castel medieval din Elvetia, Chateau Chilon. Initial a fost o fortareata italiana, apoi castel episcopal dupa care a devenit proprietatea dominantei Familii Savoia. Castelul are in subteran o inchisoare lugubra. Cel mai faimos prizonier a fost elvetianul patriot Bonnivard. Educat la universitatea din Torino, reformator inflacarat si scriitor, a luptat pentru drepturile elvetienilor impotriva dominantilor Savoia care, pentru toate impotrivirile lui, l-au tinut in lanturi in inchisoare. Lord Byron a fost aici si a scris un poem elogios despre Bonnivard‚ Prizonierul din Chillon, ceea ce a facut castelul, dar si personajul, faimos in anglofonie. La urma, ca sa ne scoata din istoria greoaie si complicata a trecutului si sa ne introduca in mondenul timpurilor noastre, vin povestile despre viata sa libertina, de-a dreptul desantata, despre cele patru casatorii ale sale, care mai de care, ultima cand avea 69 de ani, cu o calugarita excomunicata, care i-a fost infidela si a sfarsit a fi inecata in lac iar amantul ei a fost decapitat. Byron putea scrie si despre astea un poem faimos, avand in vedere cat de ahtiati sunt englezii dupa astfel de stories, mai ales daca totul se intampla intr-o noapte intunecoasa, brazdata de fulgere si cutremurata de tunete…
Nu am terminat bine comentariile cu faimosul prizonier si calugarita infidela ca Susanna ne arata, pe promenada din Territet, statuia de marmura a Imparatesei Elisabeta a Austriei. Si pentru ca ghizii marilor companii turistice trebuie sa fie si toba de istoria traseelor, Susanna ajunge sa ne spuna si pe cea a bine cunoscutei imparatese, frumoasa si culta dar cu majore tulburari de personalitate si comportament, careia i se zicea Sisi, cuvant folosit in vremea noastra cand nu esti cu toate! Cat de nefericita a fost Sisi, maritata de la 16 ani cu Frantz Joseph, cata grija avea numai de frumusetea si silueta ei, cat de distanta era fata de imparat, cum singurele bucurii le avea cand erau departe de Curtea de la Viena, de marea ei dragoste fata de unguri, mai ales de contele Gyula Andrassy. De faptul ca nu s-a lasat de capul barbatului ei, imparatul, pana ce acesta nu l-a facut intaiul prim-ministru al Ungariei dupa nefericitul compromis austro-ungar. Sarmantul conte Gyula Andrassy le-a facut o rezidenta speciala, ungureasca intr-un palat din Godollo, la douazeci de kilometri de Budapesta, unde Sisi si baiatul ei se imbracau in port unguresc si petreceau luni in sir, sub permanenta grija a contelui prim-ministru. Si aici, la Montreux, avea o rezidenta unde s-a retras dupa moartea fiului ei, despre care, pana si astazi, sunt discutii osciland intre asasinat si sinucidere. Un an mai tarziu l-a pierdut si pe Gyula Andrassy, pe care reusise sa-l faca ministru de externe al marelui compromis nefericit Austo-Ungar si-l considera in public unicul meu prieten. Tocmai aici, unde era mai interesant, Susanna a schimbat tonul si topica trecand, pe larg, la asasinatul imparatesei in septembrie 1898 de catre un anarhist italian, Luigi Lucheni, cand imparateasa voia sa se imbarce de la Geneva sa vina la Montreux. Bineinteles ca a fost doliu imparatesc in toata Austo-Ungaria, chiar si la Ciosa in districtul graniceresc nasaudean, unde e drept, au aflat cu un an mai tarziu de ce or batut clopotele atunci pe Bargaie. Ceea ce nu am stiut, dar am aflat acum, a fost ca dupa autopsie, Sisi a fost ambalata in trei sicrie; doua de plumb si unul de cupru pe care au scris „Elisabeta, imparateasa Austriei”. Atat. Toata aristocratia ungureasca a luat foc ca au fost neglijati, li s-a facut o nedreptate pentru ca nu era scris si „regina Ungariei”. Nu si-au lasat orgoliul sifonat si atat s-au vaicarit la curtea imparateasca pana ce s-a adaugat si doleanta ungureasca. Caracteristic si semnificativ si astfel Gyula Andrassy se odihneste in pace; nu se putea scrie mai mult pe sicriu. Cat despre asasin, Luigi Lucheni a fost devastat cand a aflat ca nu v-a fi spanzurat, fiindca in acest canton elvetian pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolita. A cerut sa fie judecat intr-un canton in care pedeapsa cu moartea inca nu era abolita. Nu i s-a aprobat, asa ca a tot incercat sa se sinucida pana a reusit. Sfarsitul unei alte lumi.
Lumea se schimba de la o generatie la alta, in timp ce in matrita ei genetica, purtatoarea tuturor genelor morfobiologice si nu numai, abia se observa ceva la microscopul electronic astazi. Oricum, ceea ce a scris poetul nostru absolut ramane valabil: „Microscopice popoare, regi, osteni si invatati/ Ne succedem generatii si ne credem minunati”. Si totusi, in fiecare generatie sunt si regi, osteni si invatati, exceptii exceptionale, chiar pentru o clipa, „clipa suspendata” de care pomeneste poetul.
BERNA
Berna, capitala federativa a cantoanelor, este pitoreasca prin intacta pastrare exterioara a Orasului Vechi inceput acum o mie de ani, care se afla intr-o mare bucla ovala a Raului Aare care-l inconjoara in trei parti. A fost strategic asezat, fiind de la inceput inconjurat de apa, de catre un duce al acestor parti. Cand a fost sa-i dea nume acestei asezari au avut probleme si atunci ducele intemeietor a hotarat sa mearga la vanatoare si sa dea numele orasului dupa primul animal pe care-l va vana. Zis si facut iar primul vanat a fost un urs, un ber pe limba lor si de aici Bern, caruia noi ii spunem Berna. Acum, alti ursi nu mai sunt in Elvetia. Sa nu neglijez, mai au unul; emblema, pe steagul Bernei. Toti care trec acum prin Berna, asezare prospera de la inceput si care a luat mare avant cand a fost declarat oras liber in evul mediu, vin sa vada pe viu simbolul orasului la groapa cu ursi foarte interesant amenajata. Initial, Berna a fost construita din lemn si era normal ca intr-o zi, una din secolul XV-lea, sa arda pana in temelii. Dupa aceasta pedeapsa de la Dumnezeu, au reconstruit-o din piatra ca prevedere a pedepselor de sus! Au scapat de pedepsele de sus dar nu si de cele de jos; ma refer la trecerea lui Napoleon pe aici, luandu-si o bucata din canton. A trecut si aceasta napasta, cantonul s-a refacut si din 1848 a devenit capitala Elvetiei.
Turul nostru, cu un ghid local ce are un frumos accent francez, desi la Berna majoritatea vorbesc germana - remarca fara importanta - a inceput cu expunerea in Gradina Trandafirilor asezata pe deal, de unde, de pe o terasa, se vede ca in palma Orasul Vechi prins in potcoava Raului Aare. Apoi am coborat in oras, am lasat autocarul intr-o parcare anume si am inceput turul pe jos. Era innorat si picura, dar ghidul ne captiva cu explicatiile iar urbanistica medievala era atragatoare. Am zabovit un timp in fata marii catedrale, tipic gotica, cu un turn exact de o suta de metri, sa le intreaca pe toate celelalte din federatia cantoanelor. E mareata si inchisa, ramanem in fata ei si ascultam ghidul care ne explica figurinele ce ornamenteaza cele trei intrari. In cea din mijloc este redata Judecata de apoi in care, conform cartii, osanditii sunt asezati in stanga judecatorului iar izbavitii in dreapta sa. Tipic. Michelangelo nu a fost tipicar in extraordinara sa fresca a judecatii din Capela Sixtina, a fost un original reformator: cei drepti in jurul judecatorului, ceilalti sub ei inghititi de intunericul pamantului. In orasul vechi toate strazile se numesc gasse care tradus corect inseamna ulita. Si asa am fost dusi pe ulita pe care a locuit Albert Einstein, la etajul intai, aproape un deceniu, cand a fost lector la universitatea din Berna. Pe urma a fost profesor la Universitatea din Berlin. Este geniul stiintific care a pus relativitatea tuturor celor vazute si nevazute in fizica prin trei litere si o cifra! Fericiti cei saraci in fizica. Eu sunt unul si nu-mi mai pasa de niciun fel de relativitate, am vazut destule relativitati sociale, istorice. Uite cat de relativa a fost si soarta lui Albert Einstein, evreu german, supradotat, genial prin faimoasa sa ecuatie E=mc2 care sta la baza fizicii moderne, aclamat si premiat Nobel; dar, venind la putere Hitler in 1933, pozitia lui in Germania a devenit relativa si a trecut in Statele Unite definitiv. Altfel, in mod normal, ar fi ramas un venerabil profesor german, recunoscut in toata lumea stiintifica, ar fi format o pleiada de mari fizicieni. In acei ani, multi evrei au trecut oceanul in Statele Unite, printre care Leo Szilard fost elev al lui Einstein la Universitatea din Berlin si Eugene Wigner, initiatorul mecanicii cuantice, prieteni. Cei trei fizicieni evrei au fost bine apreciati in universitatile americane si au fost semnatarii unei scrisori catre presedintele Roosevelt in care il informau despre cercetarile germane in producerea unei extremlly powerfull bomb in baza noilor cunostinte de fisiune nucleara, cercetari care ar trebui de urgenta intreprinse si in Statele Unite. Astfel, neindoios, este cert ca acesti trei fizicieni evrei, formati in Germania, prin aceasta scrisoare au aprins fitilul care la celalalt capat a explodat bomba atomica americana, asa au inteles ei sa se razbune pe Hitler si nazism. Daca Hitler ar fi lasat evreii in pace in Germania, poate acesti trei fizicieni ar fi facut bomba atomica pentru el. Relativ posibil. Relativitatea este peste tot, nu numai in fizica.
La capatul ulitei se afla Turnul ceasului, cu clopote si figurine care se pun in miscare regulat, iar ghidul nostru ne-a adus la turn chiar inaintea spectacolului. Imi imaginez ce impresii facea cu sute de ani inainte, acum ni se pare un amuzament de moment.
Incepe sa ploua marunt si des, stricandu-ne promenada. Ne luam ramas de la ghidul local caruia, fiecare dintre noi, ii da o moneda, doua si el multumeste dorindu-ne bon voyage.
In drum spre Lucerne/ Luzern trecem Pasul Bruning, mult mai mic decat Julier sau Simplon, avand panorama concentrata si abrupta printre pereti stancosi si curbe stranse, unele chiar in agrafe de par, cum zicem noi in Romania, dar este o mare diferenta in structura constructiilor de drumuri; cele elvetiene sunt construite sa nu crape si fara gropi ca ale noastre.
Cat de inalta e Elvetia in comparatie cu noi? Ea nu a avut soarta si istoria noastra. Elvetienii au fost departe de barbari, otomani si sovietici. Am supravietuit dar pretul este greu, ne-a schimbat firea si purtarea. Iar cei dintre noi care au vrut sa indrepte situatia au fost si sunt proscrisi ca la romani, sau ca pe computer acum, Delete, un fel de ingropare fara urme…
Ultima noastra parte a acestui tur elvetian cu Alpi si lacuri, cu trecatori inalte si popasuri panoramice, mirifice, cu orase vechi inconjurate de suburbii noi, moderne, toate curate, ingrijite, cu oameni corecti si de o deosebita concordie sociala, unde a pastra curatenia nu se scrie in nici una din limbile oficiale, ci in engleza ca a devenit mai internationala.
Aici, intai a fost marele lac, numit de bastinasi Lucerne, apoi un sat pescaresc pe marginea lui. Cand in secolul al XIII-lea s-a deschis marele pas-trecatoare St. Gothard, a devenit oras medieval, fortificat, din care astazi au mai ramas cateva turnuri de aparare, ulite pitoresti care duc in Piata Primarii care se deosebea de vesela Piata a Vinurilor, inconjurata de unele cladiri pictate. Insa simbolul orasului medieval este cel mai vechi pod de lemn, acoperit si pictat din Europa. Bine inteles ca s-au gasit piromani in secolul al XX-lea care i-au dat foc, dar municipalitatea l-a refacut imediat. Trecand pe el imi vin in minte podurile de lemn acoperite ale Districtului Graniceresc Nasaudean, pe care tovarasii comunisti de la sfaturile populare le-au dat pe mana ruinii fiindca erau ramasite burghezo-mosieresti! Ce barbari, cand in toata lumea vechile poduri de lemn acoperite sunt pastrate fiind vestigii ale trecutului lor, un patrimoniu. Pe Salauta a mai scapat un singur pod de furia dictaturii comuniste, care este intr-o jalnica stare de degradare si se va degrada in continuare fiindca nu avem bani.
Dupa ce facem turul de onoare al orasului vechi mergem sa vedem celebrul Monument al Leului, al doilea mare obiectiv programat al turului nostru. Susana isi deschide tolba cu istorii: secole de-a randul multi tineri elvetieni au devenit mercenarii caselor regale franceze. In aceasta pozitie i-a prins Revolutia Franceza din 1789, cea care a lansat sloganul Liberte, Egalite, Fraternite, in numele careia a ghilotinat si impuscat zeci de mii de conationali si concetateni. Initial, familia regala a lui Ludovic al XVI-lea a fost mutata de la Versailles in Palatul Tuileries din Paris, cu tot cu garda elvetiana, care numara o mie de mercenari. Treburile Comunei din Paris mergeau foarte rau, nu era nici libertate nici fraternitate, doar neajunsuri la care se gaseau tot timpul vinovati care erau ghilotinati. In 1792, un duce, Brunswick, in fruntea unei armate prusace, a invadat Franta, a cucerit Verdun-ul si a dat un manifest in care spunea cum va pune capat anarhiei din Paris si va restaura tronul si biserica. Prima reactie a comunarzilor a fost in august impotriva regelui, pe care garda elvetiana a incercat vitejeste sa-l apere dar a fost coplesita de numarul mare al comunarzilor, care au ucis peste sase sute de elvetieni pe loc si au incarcerat o suta. A doua reactie a venit o luna mai tarziu, cunoscut ca Masacrul din Septembrie, cand printre alte mii de executati au fost si cei o suta de elvetieni. In memoria lor a fost ridicat acest monument. Il privim, este sculptat in nisa unui perete stancos, cu un mic lac in fata si totul este inconjurat de copacii unei padurici. Este foarte bine redat artistic un leu puternic, muribund si istoria care-l simbolizeaza este cutremuratoare. Marele sculptor danez Thorvaldsen a fost cel care a realizat prima data acest leu, la Roma, in memoria garzii elvetiene, pe cand cel din Lucerne/ Luzern este o replica realizata de pietrarul Lukas Ahorn din Konstanz aus Bodensee. El a avut un contract cu municipalitatea orasului pe care l-a dus la cea mai buna indeplinire artistica, toti au fost multumiti la dezvaluirea monumentului, numai ca nu l-au mai remunerat conform contractului!! Pentru artistul pietrar ei au fost niste porci si acest lucru la gravat ulterior in monument. Nimeni din grupul nostru nu l-a sesizat, Susanna ni l-a descris amanuntit si atunci, toti deodata l-am vazut clar si am ramas perplecsi; se vede de la o suta de metri cu ochii liberi!! Dar fara un cicerone nu-l sesizezi, nu-l stii, treci fara sa cunosti acest amanunt care te dezamageste si strica imaginea acestui simbol, deasupra caruia scrie cu majuscule: Helvetiorum fidei ac virtuti, adica elvetienilor loiali si bravi. Leul muribund a fost sculptat intr-o nisa a peretelui stancos, caruia ulterior cel inselat de elvetienii neloiali ai municipalitatii i-a dat forma de porc, facandu-i urechi si rat lung.
Mai bine nu ne arata conturul porcului, ramaneam doar cu imaginea leului muribund, a ceea ce simbolizeaza el pentru elvetieni si ce trebuie sa stie lumea despre el.
vezi toate articolele dsepre munții lumii la