Vârful Nedeia, cel mai înalt din Munţii Căpăţânii, toamna

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

31 octombrie - 2 noiembrie 2014. Se anunta vreme fara cusur. Era cer senin si toamna ingalbenise plaiul catre care ne indreptam o data ce parasisem casele Vaideenilor, apucand-o pe calea celor 18 km din drumul turmelor care avea sa ne scoata la refugiul din Caserie (vezi amplasarea refugiului la https://sites.google.com/site/romanianatura38/home/carpatii-meridionali/capatanii/iata-noile-refugii-din-capatanii ). Stanele fusesera parasite de mult si doar arareori linistea muntelui era intrerupta de zgomot marsav de drujba si vuiet de brad doborat.

Am strabatut serpentinele multe care ne-au scos la muchia care avea sa ne poarte catre plai. Am trecut pe langa ce mai ramsese din Fantana cu Ciutura si ceva mai incolo pe langa icoana impietrita in inima stancii, pe fata careia se asternusera legende. Am strabatut padurea batrana de fagi rari si mai incolo locurile din care acestia erau doar amintire. Am ajuns la plai, am trecut pe langa lama de calcar a Gauriciului, care vazuta de aproape isi arata eroziunea si lapiezurile numeroase. Undeva in dreapta drumului se afla stana din Caserie, 1650 metri, la care intr-o imprejurare am innoptat cu bunavointa bacitelor. Pana la refugiul Caseriei unde aveam sa ne adapostim n-a mai fost mult. Am trecut pe langa Varful Piatra Stroestilor, 1784 m si iata-ne ajunsi la refugiul de la 1750 metri, unde urma sa innoptam. Ne-a intampinat un caine  ciobanesc, latos si jigarit, ramas aci de cand coborasera turmele (imaginea 1). Ne-am aruncat ochii in camera mereu deschisa si ne-am cam ingrozit de culoarea innegrita a saltelutelor din priciuri, pe care le apucasem si curate. Noroc ca venisem cu cheile celeilate camere, ferita de nevolnici si acolo soba care a inceput sa duduie si paturile curate ne-au imbiat la odihna (imaginea 1a).

                                                          1
                                                         1a

Catre miezul noptii s-a intetit vintul, cum ii sta bine golului montan, dar cerul era spuzit de stele, cat lasa luna sa fie vazute. Dimineata s-a aratat generoasa. Cerul era senin-sticla, frigul de peste noapte nu lasase cine stie ce urme si pajistea alpina ne-a indemnat la drum. 

Cand am plecat la drum catre Varful Nedeii (vezi https://sites.google.com/site/romanianatura38/home/carpatii-meridionali/capatanii/iata-noile-refugii-din-capatanii ) culorile aprinse ale rasaritului se estompasera pe intinsul plaiului. Culorile blajine ale zilei tomnatece se asternusera peste crestele golase. Pana la Fantana Stroestilor drumul doar se unduia pe plaiul parca nesfarsit. Acolo, la locul de unde oamenii pusesera pe sub pamant conducte care risipeau apa pe coastele insorite si pana in preajma refugiului ne-am odihnit oleaca (imaginea 2).

                                                            2

Am inceput de aici sa urcam serpentina cam lunga care ne-a scos pe drumul urcator pe coasta muntelui. Umbland agale prin spatele Varfului Funicelul, ne-am mai oprit din cand. Ba langa troita ridicata de curand langa unul din izvoarele coastei, ba sa privim creasta unduitoare, palita de zilele toamnei si napadita din belsug de combinatia maiastra dintre galbenul molatec al pajistei alpine si albastrul fara cusur al cerului (imagini 3-6).

                    3
                      4
                       5
                  6

Apoi am intrat pe poteca de deasupra rapelor care duc spre framantata Vale a Repedei. Un ses nu prea lung ne-a condus pe un drum pietros catre marea intindere de sub Varful Nedeia, saltat dintr-odata in fata noastra. Ne-am aflat pentru scurta vreme sub crestetul punctat cu momai ciobanesti. Eram in fata ultimei redute a Varfului Nedeii. Am urcat panta catre varful cel mare si pe crestetul lui am ajuns repede. Eram aici la cea mai inalta cota a Muntilor Capatanii (imaginea 7).

                                       7

Ne-au incantat siragurile de munti pana spre cei departati, oranduite sub cerul albastru (imaginea 8). Pietrei Tarnovului, mai apropiata, ii sclipea in soare calcarul cu care o harazise valtoarea muntilor. Mai catre poale salasluiau stanele Tarnovul Mic si mai departata cea din cel Mare, stapanele poienilor intinse de la poalele tancurilor semete (imaginea 9).

                                       8
                        9

Din Surean vedeam cate ceva cat sa ajungem pana la inaltul varf al lui Patru, tiz de inaltime cu cel pe care eram. Parangul era aproape de sa-l prinzi cu mana si din el se deosebea varful cel mare, dar si mai apropiata Micaia, tot asa de masiva de cand o stiam (imagini 10, 11).

                        10
                    11

Fagarasul isi etala creasta inalta, pana se confunda cu cea a Iezerului, care parea si pudrata cu ceva nea proaspata. Peste ei culmea cea mai inalta, dinspre Omul Bucegilor, parea cetate straja orizontului. Mi-a placut sa cred ca am zarit si Piatra Craiului, intinsa ca un sarpe urias, pana-si pierdea inaltimile catre Valea Dambovitei. Plaiurile intinse, inierbate si ingalbenite ale Capatanii dadeau ultima reprezentatie din toamna asta. Doar zimtata creasta a Builei statea de straja orizontului rasaritean.

Peste munti se lasa pacla amiezii cand ne-am hotarat sa incepem drumul intoarcerii. Locurile le-am parcurs cu repeziciune. Doar acolo unde s-a zarit departata stana din Groapa am zabovit oleaca. Strabatusem locurile cu ani in urma, de mai multe ori. Imi placea poteca dintre jneapani. De fiecare data parca ma regaseam pe potecile Retezatului si doar iesirea undeva sub Funicel ma aseza din nou cu picioarele in Muntii Capatanii. Acum locurile erau strabatute de un drum pamantos care spintecase frumusetea jneapanului. Drumul face legatura intre stanele locurilor dar rana facuta muntelui nu avea sa se vindece ani multi de acum incolo si parca si sufletul mi-a fost un pic ranit. Ma gandesc cu oarecare tristete ca drumul taiat prin jepi se prelungea pana spre stana din Gropita, trecand prin locuri de legenda cu denumiri asemenea. Si nu va mai sti vreun trecator de Mormantel si Bisericuta, locuri din legende ciobanesti din alte vremuri, care s-or pierde cu incetul in repeziciunea intamplarilor care trec pe aici. Parfumul altor vremuri, mai romantice poate, se pierde odata cu cei care inca mai au amintiri din acele vremuri.

Ne-am continuat drumul. Am trecut pe langa un lac nival, din nou pe langa troita aninata de coasta, pe langa cele cateva izvoare si am ajuns la Fantana Stroestilor si mai apoi la casuta refugiului din Caserie. Acum aici era caldura molateca si noaptea a trecut repede, uneori uitandu-ne la luna calatoare pe cerul senin. 

A doua zi am luat drumul intoacerii, prin toamna asternuta peste munte. Doar la Piatra cu Icoana am mai zabovit un pic. Cat sa ne aducem aminte ca de ea se leaga legenda altor vremuri, cand locul era aproape unul de inchinaciune al pastorilor aflati in trecere. Am coborat serpentinele lungi catre Valea Luncavatului, drumul care strabate intinsul Vaideenilor si cand am ajuns in soseaua ce strabate Horezul am revenit din reveria traita in zile frumoase de toamna pe crestele Muntilor Capatanii.