Mierea de pe labele motanului. Cat de reformate sunt serviciile secrete romanesti ? (III). Final.

http://politeia.org.ro/editoriale/mierea/32560/

Ce inseamna, in definitiv, « reforma » serviciilor secrete si cum putem sti ca un serviciu secret este realmente (si nu doar declarativ) reformat?

Mai multi parametri de evaluare pot intra in joc: inexistenta in cadrul serviciului a unor ofiteri angajati inainte de 1989; existenta unor sefi si adjuncti deasupra oricaror banuieli sau suspiciuni cu privire la respectul lor fata de Constitutie si lege ; apartenenta acestor servicii la structurile militare NATO ; increderea Presedintelui Romaniei (sef al CSAT) in servicii ; buna colaborare a serviciilor secrete cu organele de urmarire penala si cu instantele judecatoresti. Lista ar putea continua, nu o mai lungesc.

“Fostul capitan din Serviciul Roman de Informatii (SRI) a reclamat incalcarea dreptului sau la libera exprimare, prin condamnarea sa (la doi ani de inchisoare cu suspendare in 20 octombrie 1998 – n.r.) pentru divulgarea unor informatii clasate “strict secret”, arata CEDO. Totodata, Bucur a reclamat incalcarea dreptului la un proces echitabil in cazul sau. Constantin Bucur a fost judecat pentru incalcarea Legii privind siguranta nationala dupa ce, in conferinta de presa a PRM din 13 mai 1996, el a facut publice inregistrari de convorbiri telefonice ale unor personalitati politice si din media efectuate de SRI, semnaland ca a constatat o serie de nereguli in activitatea Serviciului….Cei trei reclamanti s-au plans si de incalcarea dreptului la un remediu efectiv in urma actiunilor lor in instantele din Romania. CEDO a constatat ca in cazul lui Bucur au fost incalcate articolele 10 – libertatea de exprimare – si 6 – dreptul la un proces echitabil – din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dispunand ca acestuia sa ii fie platita suma de 20.000 de euro, cu titlul de prejudiciu moral. In ceea ce-i priveste pe Mircea si Sorana Toma, CEDO a hotarat ca au fost incalcate articolele 8 – dreptul la respectarea vietii private si de familie – si 13 – dreptul la un recurs efectiv – din Conventie” (Sursa).

Bun, decizii de condamnare a Romaniei la CEDO au mai fost si vor mai fi, cata vreme cadrul legislativ din Romania nu va permite apararea adecvata a drepturilor omului, insa Decizia Bucur contra Romania este speciala, deoarece cea mai inalta instanta posibila s-a aplecat asupra conformitatii cadrului legislativ in care functioneaza serviciile secrete din Romania (anume legea 51/1991 si legea SRI, 14/1992) cu Conventia pentru apararea drepurilor omului.

Pentru cei care nu au timp sa citeasca (desi recomand cu caldura!) hotararea CEDO (doar 32 pagini A4), sunt cateva aspecte faptice care merita retinute:

1. Procedura prin care SRI facea interceptari in anul 1996 (in luna mai, deci in regim Iliescu) pe baza legii sigurantei nationale erau pline de abuzuri: „În cadrul activităţii sale, primul reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubricile din registrul compartimentului, în care se făceau înregistrări cu creionul, nu erau complete, şi anume numele real al persoanei puse sub ascultare, numărul actului de autorizare a interceptării emis de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul care justifica măsura; de asemenea, nu exista concordanţă între persoana indicată în registru ca fiind proprietarul postului telefonic şi titularul real. Pe de altă parte, un număr considerabil de jurnalişti, oameni politici şi oameni de afaceri erau puşi sub ascultare, mai ales după afacerile răsunătoare menţionate în presă”. Atentie, nu spun ca interceptarile erau ilegale, ci ca erau abuzive.

2. Superiorii instiintati pe cale ierarhica nu au luat nici o masura, ba mai mult, l-au mustrat pe Constatin Bucur. Relevanta a fost reactia structurii de comanda a SRI: „Reclamantul afirmă că a comunicat aceste nereguli colegilor săi şi şefului compartimentului de supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, la ordinul comandantului unităţii, l-a mustrat, l-a sfătuit să renunţe la cele susţinute, i-a spus că avea unele probleme, dar şi copii de crescut şi a declarat „nu noi schimbăm ordinea lucrurilor”. Ordinea iliesciana a lucrurilor!

3. Bucur a facut o conferinta de presa, intrucat nu avea incredere ca onor comisia parlamentara de control a SRI sau CSAT-ul vor reactiona: „Acesta şi-a justificat acţiunile prin dorinţa de a vedea respectate legile române şi, în primul rând, Constituţia. Acesta a menţionat că informaţiile făcute publice nu constituiau secrete de stat, ci dovada activităţilor de poliţie politică desfăşurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, în decursul unui an cu alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Interceptările convorbirilor telefonice erau, în opinia sa, în beneficiul partidului aflat la putere şi al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne. În cele din urmă, reclamantul a declarat că nimeni nu poate fi obligat să păstreze un secret de stat în scopul ascunderii încălcărilor legii şi că observase deja că nici Preşedintele Republicii, nici Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, nici Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI nu reacţionaseră în trecut, atunci când presa dezvăluise nereguli de o gravitate excepţională comise de directorul SRI”. Trecem peste faptul ca acea conferinta de presa a fost facuta la sugestia lui Vadim Tudor (aspect nerelevant in cazul de fata), insa va rog sa observati motivatia lui Bucur: „nimeni nu poate fi obligat să păstreze un secret de stat în scopul ascunderii încălcărilor legii”.

4. Evident, a avut loc si o ancheta parlamentara terminata in coada de peste: „Comisia l-a audiat pe directorul SRI [Virgil Magureanu], care ar fi lăsat să se înţeleagă că interceptările făcute publice de către reclamant ar fi fost realizate de către acesta în nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea, pe şeful compartimentului însărcinat cu interceptările, care ar fi declarat că nu existau acte de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele menţionate de reclamant”.

5. Cum s-a terminat toata istoria? Constantin Bucur a fost trimis imediat in judecata de Parchetul Militar, a fost trecut in rezerva, a fost acuzat de săvârşirea infracţiunii de furt (infracţiune pedepsită prin art. 208 şi 224 din Codul penal) pentru sustragerea unor casete audio din sediul SRI si a fost condamnat la 2 ani de inchisoare cu suspendare. Procesul s-a incheiat in anul 2002 la ICCJ, care a mentinut condamnarea.

Spune CEDO: „Curtea consideră că informaţiile divulgate de reclamant prezentau incontestabil un interes public. Interceptarea convorbirilor telefonice prezenta o importanţă deosebită într-o societate care s-a confruntat în timpul regimului comunist cu o politică de supraveghere strictă de către serviciile secrete. Mai mult, societatea civilă era afectată în mod direct de informaţiile divulgate, convorbirile telefonice ale oricărei persoane putând fi interceptate. Pe de altă parte, însăşi Curtea a fost preocupată să se convingă în repetate rânduri de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie întrucât un sistem de supraveghere secretă destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge, democraţia sub pretextul apărării ei (Klass şi alţii împotriva Germaniei). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că informaţiile divulgate de reclamant aveau legătură cu abuzurile comise de înalţi funcţionari şi cu fundamentele democratice ale statului. Nu mai există nicio îndoială că este vorba despre chestiuni foarte importante care aparţin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opinia publică are un interes legitim de a fi informată”

Mai departe: cei care sustin ca serviciile sunt « reformate » si ca actiunile lor respecta strict legea atunci cand opereaza cu notiunea de « siguranta nationala », trebuie sa ia seama la ce spune CEDO, cum s-ar putea ca instanta doar sa aprobe « ca primarul » ceea ce serviciul ii pune sub nas :

« În hotărârea din 20 octombrie 1998, confirmată de instanţele superioare, Tribunalul Militar s-a limitat să constate că interceptările convorbirilor telefonice fuseseră realizate în temeiul unor acte de autorizare emise de procurori şi depuse la dosar. Deşi se poate admite că autenticitatea cererilor şi a actelor de autorizare nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticităţii, pe care reclamantul nu a iniţiat-o, Curtea nu înţelege de ce instanţele au refuzat să examineze temeinicia acestora, adică eventuala existenţă a unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor în litigiu”.

Cand instanta nu intra pe fondul chestiunii, avem de a face cu o mascarada a „verificarii” legale, ascunsa sub simpla forma a „consultarii” instantei, care se uita ca pisica in calendar si lasa motanului serviciilor dreptul de a decide ce este si ce nu este amenintare la adresa securitatii. Maimutarire sinistra a garantiilor constitutionale si a misiunii Justitiei!

In fine, penultimul aspect, extrem de grav, consta in condamnarea unui om la inchisoare (fie si cu suspendare) in baza unor “probe” (sa folosim acest termen de dragul Justitiei, insa el este o mascarada) considerate de servicii „strict secrete”, pe care acuzatul si avocatii lui nici macar nu le-au putut consulta! Cand asa ceva are loc, atunci putem spune, fara urma de indoiala (si sa ma scuze atat Presedintele reformator al tarii, care garanteaza respectarea Constitutiei si buna functionare a institutiilor, cat si fostii directori care garanteaza senin pentru corectitudinea altor servicii secrete), ca traim intr-un regim militar, nu intr-unul democratic!

Citez: „În cele din urmă, în observaţiile scrise transmise Curţii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plângea, pentru prima dată, că mijloacele de probă esenţiale pe baza cărora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse la dispoziţie fiind declarate „secrete de stat”…. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor în proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat „înţelese”, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora [Perez împotriva Franţei şi Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos]. Curtea reaminteşte că, din perspectiva art. 10 din convenţie a constatat că refuzând să verifice dacă părea justificată clasificarea „strict secret” în lumina eventualelor date culese de SRI, precum şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept, instanţele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare prevăzute de lege. Or, era vorba despre un argument esenţial în apărarea reclamantului, pe care instanţele l-au lăsat fără răspuns Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluţionată într-un mod echitabil. În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie”.

Iar ultimul aspect, gravissim, care ar trebui sa puna capat odata pentru totdeauna mascaradei propagandistice numita „reforma” principalului serviciu secret al Romaniei, se refera la cadrul legal, legile 51/1991 si 14/1992:

„Curtea observă că legislaţia română aplicabilă în materie de măsuri de supraveghere secretă în legătură cu siguranţa naţională a fost examinată pentru prima oară în cauza Rotaru, citată anterior. În acel context, Curtea a concluzionat că Legea nr. 14/1992 [a SRI], care vizează, printre altele, culegerea şi arhivarea datelor, nu conţinea garanţiile necesare protejării dreptului persoanelor la viaţa privată. Legea nu indica cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul avut în vedere (Rotaru, citată anterior). Ulterior, în cauza Dumitru Popescu, citată anterior, examinarea minuţioasă a cerinţelor legislaţiei care autorizează măsurile de supraveghere în cazul unei presupuse atingeri aduse siguranţei naţionale, şi anume Legea nr. 51/1991 [a sigurantei nationale], şi a obstacolelor factuale potenţial întâlnite de orice persoană care se consideră vătămată de o măsură de interceptare a convorbirilor sale, a relevat deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie dorit de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Curtea constată că, în absenţa din legislaţia naţională a unor garanţii că informaţiile obţinute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit (Klass, citată anterior), riscul ca înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamanţilor să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanţii să aibă acces la acestea este foarte plauzibil. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia înregistrările convorbirilor reclamanţilor ar fi fost distruse după zece zile, Curtea observă că, presupunând că regulamentul intern al SRI îndeplineşte condiţiile unei „legi” accesibile şi previzibile, nu se schimbă faptul că distrugerea datelor este subordonată condiţiei să nu fi existat nicio cerere de transcriere şi de transmitere din partea unităţii care a solicitat interceptarea. Or, în prezenta cauză, Guvernul nu a furnizat Curţii niciun înscris care să ateste existenţa sau absenţa unei astfel de cereri. Ţinând seama de concluziile formulate în cauzele citate anterior şi de circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului impus de art. 8 din convenţie, în ceea ce priveşte păstrarea de către SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, acest articol a fost încălcat”.

***

Ma opresc aici cu citarea Hotararii CEDO, caci e destul pentru ce am avut de aratat. Insa nu as vrea sa inchei acest serial si acest articol lung fara a formula cateva concluzii.

1. Lui Constantin Bucur in continuare nu i se face dreptate in Romania. Pe baza Deciziei CEDO, omul a introdus in februarie 2014 o cerere de revizuire a deciziei de condamnare (o puteti citi aici: Bucur) insa, ce sa vezi? Desi exista o Hotarare CEDO, SRI refuza in continuare sa declasifice documente, sub pretext ca ele sunt “secrete”. Urmatorul termen este la data de 4 noiembrie 2014 (de cati ani isi cauta Constantin Bucur dreptatea in Romania?!).

2. O astfel de situatie se poate intimpla oricarui lucrator in servicii care ar lua cunostinta de un abuz si ar incerca sa il denunte public. Un civil nu ar putea proba niciodata un eventual abuz, pentru ca nu ar lucra in interiorul serviciilor si nu ar putea pune mana pe dovezi ale abuzurilor. Ideea ca “cine are probe sa mearga in Justitie sa dovedeasca incalcarea legii” nu tine! A incercat deja cineva care avea probe si…iata ce s-a intimplat! Ce se va intimpla cu civilul care nu are nici o “proba” (caci acestea sunt secrete), ce instanta il va crede?