Cum m-a străbătut istoria (1- 2 - 3)
Cum m-a străbătut istoria (1- 2 - 3)
http://www.art-emis.ro/jurnalistica/2995-cum-m-a-strabatut-istoria-1.html
Nu basarabenii trec prin istorie, ci istoria trece prin ei.
Pentru un basarabean următoarea situație pare normală: el locuiește cu neamul său - de când se știe - într-o localitate, pe o anumită stradă într-o anumită casă. În perioada interbelică este cetățean al României Mari. Fără să se mute câtuși de puțin, se trezește într-o zi cetățean sovietic. Peste un an de zile, locuind în aceeași casă, redevine cetățean român. Peste trei ani de zile redevine cetățean sovietic, iar peste 47 de ani devine cetățean al Republicii Moldova, locuind mereu în aceeași casă. În prezent iată o noutate: poate deveni din nou cetățean român dacă vrea. Ce se va întâmpla în viitor? Greu de precizat, ținând seama de destinul locului, dar și de certitudinea schimbărilor, aparent inevitabile. Conform tradiției, hotărârea finală nu este normal să-i aparțină cetățeanului. În ceea ce mă privește mi se aplică și mie în mare parte această axiomă. Astfel, n-am să uit niciodată seara zilei de 28 iunie 1940 când - la Bălți - ascultam la radio buletinul de știri și a căzut ca un trăsnet peste noi, (părinții mei și cu mine, care aveam 11 ani) cumplita știre privind consiliul de coroană, care avusese loc și unde se discutase și acceptase ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Trăisem într-o lume și o țară, în care noi ca români ne simțeam perfect și la noi acasă, cu perspective normale și frumoase de viață, atât pentru noi, cât și pentru o țară mare și înfloritoare. Brusc ne-am pomenit niște proscriși expuși la un viitor incert, dar amenințător. Tata fusese profesor de fizică și chimie și apoi devenise funcționar la administrația financiară, iar mama era profesoară de franceză și apoi învățătoare. Eu beneficiasem de o educație de calitate în școala primară și în primii doi ani de liceu. Mă simțeam deja patriot român. Din fericire nu aveam proprietăți imobiliare și deci nu eram expuși aplicării unei lupte de clasă, despre care încă nu știam nimic. Dar exista un element îngrijorător: tata fusese ofițer în armata țaristă. Prima noastră reacție a fost să ne refugiem imediat, abandonând totul. Dar prudența tatei l-a făcut să ia o hotărâre corectă. Încălcând condițiile retragerii din Basarabia, sovieticii erau deja prezenți la Prut, controlând refugiații. Iar tata fusese ofițer țarist. Instinctiv evitase tot timpul să pomenească despre această calitate. Dar riscul cunoașterii totuși exista.
În ipoteza constatării calității tatei de fost ofițer țarist, ne-ar fi așteptat la Prut, în loc de un drum spre vest, un foarte lung drum spre est, probabil până spre Siberia, cu procedura aplicată atunci, adică familia descompusă pe membri. Deci tata a hotărât să rămânem pe loc - deci în aceeași casă. Iar în jurul nostru totul s-a schimbat cu brutalitate. Au apărut cetățenii sovietici primitivi, prost crescuți și îmbrăcați ridicol, care se uitau de sus la noi, care eram - după ei - reprezentanții unei orânduiri sociale înapoiate, ei reprezentând cea mai avansată societate din lume. Se mirau însă, constatând abundența de alimente din piață și de mărfuri din magazine. Dar lucrurile au intrat repede în normalul sovietic și ne-am confruntat repede cu lipsurile endemice ale noii orânduiri. Proprietarul casei în care locuiam, Papij, fost portărel, mai avea o casă în aceeași curte. A fost expulzat împreună cu familia, iar în casa respectivă s-a mutat un ofițer N.K.V.D. cu familia, ei devenind vecinii noștri nemijlociți. Vorbeau numai rusește, dar pe mine, maiorul, care știa românește fiind transnistrean, mă descosea repetat în română, în discuții în doi, întrebându-mă insistent, dacă nu avusesem în familie vreo casă, pământ sau altă avere, dar nu a avut ce scoate de la mine. Cred că așa se explică faptul, că atunci când orașul s-a pieptănat, dispărând „elementele burghezo-moșierești", noi am rămas pe loc. In ceea ce privește viața noastră, tata a trebuit sa schimbe patru servicii, deoarece nu i se ierta faptul că lucrase la Administrația financiară și „contribuise la spolierea poporului". Mama era învățătoare, iar eu eram elev într-o școală medie de limba rusă, fiind acceptat pionier sovietic, ceea ce era un succes social. Fusesem elev străjer la români, dar asta era floare la ureche comparativ cu ceea ce ni se inocula acum drept educație cetățenească militarizată. Dar baza fusese asigurată și deja nu mai puteam fi reeducat. Ni se rechiziționase una dintre cele trei camere ale casei în care locuiam, aici mutându-se un aviator sovietic, care, nu știu de ce, nu vorbea cu noi.
Ascultam radio București cu inima strânsă și ni se părea că nici acolo lucrurile nu stăteau prea bine. Rebeliunea legionară ne-a îngrijorat. Părea că frumosul trecut, de care avusese parte România - inclusiv noi - era un vis mort pentru totdeauna. Iar în jurul nostru acum se construia societatea comunistă - „visul de aur al omenirii"! Nu-i doresc nimănui să trăiască ce-am trăit noi, atunci când ne-am trezit la 13 iunie 1941, constatând că o mulțime de familii dispăruseră, fiind deportate peste noapte. Astfel familia vecină din dreapta Mintuș a dispărut, deoarece aveau o casă în proprietate, precum și pământ la țară, fiind declarați chiaburi. Familia din stânga noastră a avut o soartă și mai cumplită. Proprietarul Schițco, fost șef de gară sub români și începând războiul, a fost arestat în scurtă vreme, fiind declarat un spion, care transmitea semnale luminoase noaptea avioanelor românești! (În realitate el ieșea seara în curte și fiind fumător își aprindea țigări cu chibriturile.) A fost condamnat și trimis în lagăr în Siberia unde a și murit în scurtă vreme. Tot atunci am avut marea surpriză a vieții noastre. La 22 iunie (se pare că luna iunie are un rol special în istoria Basarabiei) ne-am trezit devreme în zori în zgomot de motoare de avion și de răpăieli de mitralieră. Pe cer am putut urmări o luptă aeriană. Erau avioanele germane, care lichidau avioanele sovietice, ce-și aveau aeroportul lângă oraș la Strâmba. Aviatorul sovietic, care locuia la noi a plecat val-vârtej (după ce începuse lupta aeriană) și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. (Iar în camera lui, în mod ciudat, n-am găsit mai târziu absolut nimic care să-i aparțină.) Apoi l-am ascultat la radio pe Mareșalul Antonescu, eliberatorul nostru, care își citea proclamația. Totul se schimba brusc și fundamental în viața noastră. A doua zi la 23 iunie 1941 îngerul morții a trecut pentru prima dată în mod concret pe lângă mine. Aveam 12 ani. După-amiază pe la ora cinci au apărut formațiuni de avioane germane negre trimotoare Heinkel 111 zburând liniștite în absența oricărei reacții sovietice. Ne găseam la vecinii din stânga. Eu eram singur pe terasa de la intrarea în casa lor. Avioanele erau exact deasupra mea. Soția proprietarului ne-a propus tuturor să mergem în sufrageria din casă. Am ascultat-o, am renunțat să mă uit la fascinantul zbor al avioanelor și am intrat și eu înăuntru. Și atunci am început să auzim puternice fâșâituri și bubuituri de explozii. Erau bombele germane. Bubuiturile proveneau de la bombele explozive destul de rare, dar care erau acompaniate de o ploaie de bombe incendiare, care fâșâiau sinistru. Apoi s-a făcut liniște. În casa vecinilor locuia și la ei un tânăr sovietic. A ieșit din camera lui și speriat de moarte s-a apropiat de primul geam pe care l-a văzut, l-a deschis, a sărit afară și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Am ieșit și eu din casă și am descoperit surpriza vieții mele. Exact unde stătusem eu, repet, exact unde stătusem privind în sus, pe ciment ardea liniștită o bombă incendiară! Nu voi uita niciodată cum arăta. O flacără mare verde, în interiorul căreia se găsea un cilindru alb gri de vreo 40 de centimetri lungime și diametrul de vreo 6 centimetri, cu flotor metalic în capăt pentru dirijarea căderii. Fără doar și poate, dacă nu intram în casă, aș fi zăcut acum omorât și perpelit de puternica flacără.
În jurul nostru se auzeau strigăte și forfoteau oamenilor, care luptau cu focul din casele lovite de covorul de bombe. Tata și cu mine ne-am repezit spre casa noastră. Am suit pe scara din cămară și am intrat în pod printr-o trapă. Aici ne-a întâmpinat un fum puternic și înecăcios. Erau două bombe incendiare, care ardeau cu flăcările de rigoare. Din fericire acoperișul casei era de tablă, care nu se aprinsese. Și încă un noroc major: conform unei tradiții ancestrale tot podul era acoperit cu un strat gros de lut. Bombele ardeau, dar lutul de sub ele nu se aprinsese. Tata și cu mine ne-am apucat imediat de treabă. El îmi aducea pe rând de jos, suind pe scara din cămară, câte una din cele două găleți pe care le aveam, plină cu apă la gura podului, iar eu mă duceam și turnam apa respectivă peste bomba arzând. În timpul acesta el cobora, se grăbea să umple găleata primită și să o aducă plină înapoi și să ia cealaltă goală. Aveam mari emoții, dar închipuiți-vă, spre bucuria noastră am constatat, că celebrele bombe de fosfor se pot stinge cu apă! Am reușit să sting bombele căzute. Metoda: 4 - 5 găleți de apă de bombă. Față de pericolul de ansamblu apa vărsată nu conta. Coborând în curte am văzut, că practic toate casele din vecini fuseseră lovite. În mijlocul vacarmului și strigătelor se vedeau și case mai vechi de lemn, care ardeau ca niște imense ruguri. La colțul străzii noastre se căsca în pavaj un crater de cățiva metri diametru. Aceasta era principala bubuitura pe care o auzisem. În fiecare curte căzuseră câteva bombe incendiare. Dar casa vecinilor unde stătusem eu pe terasă, încasase doar o singură bombă, cea care îmi fusese destinată mie...
Apoi s-a înserat, a venit întunericul, dar și un nou val de avioane. Am hotărât să ne adăpostim în Grădina Publică situată pe celaltă parte a străzii noastre. Ne-am dus acolo toți trei și ne-am culcat pe burtă printre pomi, uitându-ne la un spectacol incredibil. In noapte apăreau flăcări noi bruște, în jurul nostru. Acestea erau noile bombe incendiare presărate peste parcul unde ne găseam. Mă gândeam cu groază cum cad poate bombele în continuare peste casa noastră și cum poate arde acum biblioteca noastră. Când bombardamentul s-a terminat am alergat acasă, dar din fericire nu se mai întâmplase nimic nou colo. După aceea ne-am dat seama, că precizia germană lucrase întocmai. Al doilea bombardament continuase lansarea covorului de bombe exact în continuarea primului. Dacă am fi bănuit aceasta, nu avea sens să ne refugiem în parcul unde nu căzuseră inițial bombe și care de abia acum fusese bombardat. Din fericire noile bombe nu au fost explozive și nici suficient de dese, ca să ne lovească. Am primit o invitație din partea vecinilor noștri din stânga să ne continuăm noaptea la niște prieteni de-ai lor la periferia orașului. Am acceptat și ne-am dus acolo, dormind în condiții foarte precare. Dimineața ne-am grăbit înapoi acasă. Aici am avut o surpriză neplăcută. Suindu-ne în pod am fost întâmpinați de fum și am constatat, că mai existase o a treia bombă incendiară, căzută în extremitatea îndepărtată a podului față de intrarea în el, deasupra și pe care noi nu o văzusem. Din fericire bomba ardea mocnit, consumându-se fără să aprindă ceva! Am rezolvat-o cu încă o găleată de apă, tavanul însă rămânând puternic afectat. Am aflat mai târziu explicația bombardamentului german. Se relua o formulă folosită cu un an înainte în timpul campaniei germane din Olanda și Belgia. Atunci se bombardaseră orașele pentru a speria populația, care a fugit în grabă, blocând cu mașinile șoselele și împiedicând trupele franco-engleze să avanseze spre front. La noi situația era complet diferită, întrucât noi nu aveam mașini, nici prin cap nu ne trecea să fugim din fața unor trupe eliberatoare, iar trupe sovietice de rezervă nu existau. Deci bombardamentul german și incendierea orașului au fost inutile și criminale. De teama unor alte bombardamente am luat hotărârea să ne refugiem la țară la niște rude ale fostului proprietar. Ne-am dus în satul Moara de Piatră și în scurtă vreme am avut marea bucurie să primim acolo primii soldați români, care au fost întâmpinați de săteni ca niște adevărați eliberatori. Eram fericit văzând că soldații români, care în 1940 se retrăseseră scuipați și umiliți de alogeni, reveneau acum învingători.
- Va urma -
Cum m-a străbătut istoria (2)
http://www.art-emis.ro/jurnalistica/3001-cum-m-a-strabatut-istoria-2.html
Ne-am întors acasă, am găsit casa jefuită, dar asta nu conta. Redevenisem cetățean român locuind tot în aceeași casă. Anul de stăpânire sovietică părea că fusese un vis urât și foarte repede viața românească și-a reintrat în drepturi. Mi-am reluat cursurile le liceul meu drag "Ion Creangă". Prăbușirea Uniunii Sovietice părea o certitudine, dar din nefericire n-a fost așa. Soarta războiului s-a schimbat, dar crezând în propaganda germană, am tot sperat că sovieticii vor fi opriți. Ne pregătisem cu lucrurile ambalate pentru un eventual refugiu, dar nu acționasem. Și iată că suntem în luna martie a anului 1944 și rușii sparg frontul. Orașul Bălți este în pericol. Am 15 ani. Și deodată suntem anunțați la cursuri, că toți băieții sunt chemați la recrutare chiar acum, urmează să fim încorporați și vom luptăm cu arma în mână să oprim dușmanul! Un fel de imitație de „Hitlerjugend". Îngerul morții apare din nou și îmi dă târcoale. Momentul este dramatic și unic în amintirile mele. Eu și colegii mei suntem rezultatul educației, care ni s-a dat în perioada interbelică: suntem patrioți și punctum. Nu avem nicio ezitare, când se pune problema sa-ți aperi patria cu arma în mână. Cântăm cu toții cântece patriotice și așteptăm să mergem eventual încolonați să fim recrutați. Totul ni se pare firesc și normal. După vreo oră de așteptare vine un anunț: acțiunea se revocă. Am aflat că mareșalul Antonescu a aflat de această acțiune și a ordonat anularea ei. Se pare că hotărârea aparținuse unui comandant local. Părerea lui a fost, că ar fi însemnat sacrificarea ineficientă și inutilă a unor tineri. Deci n-a fost să mor atunci. Ceea ce mă miră este că nu am auzit sau citit nici un fel de informare sau comentariu privind acestă situație absolut autentică. În consecință abandonăm casa cu lucrurile pregătite pentru expediere și plecăm în refugiu cu niște valize și boccele. Părinții urmau să fie încadrați în același gen de posturi la Alba-Iulia. Eu și cu mama plecăm direct acolo cu un tren sanitar în condiții patetice. De deasupra nostră picura apa din rozetele instalației. Tata se duce mai întâi cu arhiva de la serviciu la Deva, iar apoi vine și el la Alba Iulia, după o așteptare cumplită și după ce citisem în ziar că orașul Bălți fusese ocupat de sovietici. N-am să uit bucuria reîntâlnirii, după ce mama plânsese și îmi spunea că am rămas fără tată.
Am început o viață nouă într-o provincie românească diferită de Basarabia, dar care mi-a plăcut foarte mult. A urmat însă 23 august, o mare dramă pentru noi, când dușmanii noștri de moarte ne devin "aliați" și începe vânarea "cetățenilor sovietici originari din Basarabia și Bucovina de Nord, care trebuie să se prezinte în fața Comisiei Aliate de Control (formată numai din sovietici) în vederea repatrierii". Repatrierea în cazul nostru însemna de fapt iarăși Siberia. Desigur că nu ne-am prezentat la comisie. Atunci sovieticii s-au dus în școli și au sechestrat copiii basarabenilor refugiați, obligându-i pe aceștia să se prezintela la comisie. În această situație eu nu m-am mai dus la liceu, iar tata s-a dus la București și a reușit să obțină un transfer cu serviciul la Ploiești. La Ploiești ni s-a pierdut urma de refugiați și am început o viață complet nouă pornind de la zero. Îmi aduc aminte că dormeam pe o plasă de sârmă pusă pe două lăzi, iar ca masă de scris aveam o ladă mare. Țin minte că la 6 martie 1945 am auzit cu urechile mele cum Petru Groza a anunțat că cetățenii din Basarabia și Bucovina de Nord sunt liberi să hotărască unde vor să trăiască. Având în vedere comunizarea României Stalin știa că are tot timpul necesar să se răfuiasca pe îndelete cu fugarii „cetățeni sovietici". Mi-am reluat studiile liceale acum la liceul „Sfinții Petru și Pavel" și am început să ne refacem încet gospodăria. Am restabilit tradiția mea de a fi Premiant de Onoare la toate liceele, (adică să am media maximă pe liceu la finalul anului școlar) unde m-a purtat viața. Ca detaliu pot să povestesc cum, ajungând la Ploiești în ianuarie 1945, la prima teză de latină, se aduc tezele și începe enumerarea notelor. Tot mai mici și mai mici. În final după ce se trece și de cele cu trei, profesorul spune: „Am aici un caz special. Cine este Budișteanu?". Mă scol. El continuă: „Uite, îți dau un sfat. Atunci când copiezi mai faci una sau două greșeli. Nu așa cum ai procedat. Eu îți dau 1. „După aceea am devenit elevul lui preferat. M-am pus la curent cu limbile străine. După rusa, pe care o știam din copilărie și franceza de la mama, am învățat singur engleza prin radio și în final spaniola (pe care o consider cea mai frumoasă limbă din lume) cu o metodă germană. A urmat și bacalaureatul. Mi-am descoperit talente literare, ba am scris și o piesă de teatru care se chema „Avem 18 ani" și care s-a jucat de un colectiv de amatori. Dar eforturile mele exagerate, inclusiv în sport, s-au răzbunat și m-am îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. A urmat un an de pauză inclusiv la Măneciu la munte. Pe vremea aceea încă nu existau antibiotice și în cazul meu eram în duel personal cu bacilii Koch. Am învins boala. Am hotărât să mă dedic studiului arhitecturii, deși mă tentase inițial dreptul și filosofia, dar față de înregimentarea ideologică obligatorie, am hotărât să îmbin artisticul cu tehnicul și am intrat ca student la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București. In anul II boala a revenit și a trebuit să mă internez la Sanatoriul Moroeni, unde am petrecut nouă luni de viață, tratându-mă la început tot pe cale naturală. Apoi am beneficiat de apariția streptomicinii și am putut să-mi reiau studiile după o întrerupere de un an. În acestă perioadă am avut însă a doua întîlnire cu îngerul morții, care mi-a demonstrat, că nu mă uitase. Astfel în vara anului 1950, când aveam 22 de ani, am hotărât într-o zi după-amiază să mă duc să explorez corpul secund al sanatoriului unde erau internate pacientele. Spațiul era pustiu fiind program de odihnă. In jurul liftului era scara principală, care se urca înconjurându-l. Am pornit pe trepte în sus și am constatat că pe una din laturi cușca de sticlă, în care se găsea liftul era spartă și se crease o gaură. Nu am putut rezista tentației și mi-am băgat capul în acea spărtură. Am privit în jos și am văzul fundul puțului. Mi-am scos capul și în momentul acela, aproape atingându-mă, a trecut liftul coborând într-o liniște deplină. Momentul m-a cutremurat, deoarece mi-am dat seama că putusem să fiu decapitat, dacă mai întârziam o secundă cu privitul. Nu voi uita niciodată această întâmplare. Tuberculoza devenită bilaterală m-a chinuit în continuare, având și un pneumotorax, dar beneficiind și de apariția a diferite antibiotice. În final, la 36 de ani, în 1965 am avut ultimul episod tbc și după 17 ani de luptă am scăpat de acest coșmar al vieții mele, îngerul morții hotărând că a mizat greșit pe această boală.
Pregătirea mea profesională s-a desfășurat bine, am devenit arhitect urbanist, am lucrat la București în domeniul proiectării și cercetării de specialitate și în anul 1956 am fost propus să plec la aspirantură la Moscova. Având în vedere antecedentele mele basarabene, am vrut să refuz, deoarece însemna să mă duc de bună voie în gura lupului. Pe de altă parte un refuz ar fi declanșat o anchetă, așa încât am preferat să accept, asumându-mi riscurile. Deci în perioada 1956-1960 am fost aspirant la Moscova, specializându-mă în amenajarea teritoriului. După vreo doi ani de zile am fost chemat la cadrele institutului unde studiam și doi tovarași au avut cu mine o discuție confidențială, atrăgându-mi atenția că sunt cetățean sovietic, reproșându-mi-se, că m-am retras în 1944 din fața trupelor sovietice, punându-mă să scriu detaliat, cum a fost episodul respectiv și atrăgându-mi atenția că nu trebuie să discut nimic cu ambasada română. După vreo două luni au revenit și m-au pus să scriu încă odată totul din nou. Dar după aceea nu au mai revenit niciodată. Eu cred că au verificat sitația mea și a familiei în Basarabia, nu au găsit nimic incriminant și au hotărât să lase lucrurile să evolueze în continuare fără să mai intervină. Oricum ar fi trebuit să explice autorităților române ce e cu mine. Din aceeași perioadă datează și prima mea căsătorie cu o rusoaică. M-am căsătorit cu ea pentru că era frumoasă, era patinatoare pe gheață, a insistat foarte mult și îi promisesem. A venit în România - deși am prevenit-o că mariajul nostru nu are viitor - nu i-a plăcut și s-a întors acasă. În aceeași perioada mi-am revăzut dragostea mea - Basarabia. Am cerut să fac după obicei o călătorie de studii, cerând să mi se aprobe de ministerul sovietic de interne o călătorie cu traseul: Minsk, Lvov, Cernăuți, Chișinău, Odessa, Kiev, Harcov, Stalingrad, un voiaj pe Volga pănă la Gorki și întoarcerea la Moscova. Mi s-a spus că pentru ca să pot studia bine orașele vizitate propuse, care erau multe, lista se reduce și de pe listă se scot Cernăuți și Chișinău (!?). În consecință de la Lvov plec cu un tren de noapte la Cernăuți. Vizitez orașul toată ziua și plec cu un alt tren de noapte la Bălți. Spre ziuă mă uit la peisajele mele atât de iubite și aud cum un țăran strigă: „Măi Ioane, adă vaca măi!" Cobor în gara Bălți-Slobozia, îmi las valiza la gară și încep emoționat vizita de revedere a orașului meu drag. În fața gării un monument mic al lui Lenin. Traversez Răutul pe podul din oraș și iată-mă în centrul popriu zis.
Schimbările în oraș sunt mari. Pe fosta stradă principală Regele Ferdinand sunt blocuri de locuit sovietice cu magazine. Prefectura a rămas însă în vechea ei clădire frumoasă. Iată și clădirea liceului unde am învățat și care s-a completat cu o lipitură sovietică nereușită. Acum este clădirea Universității de Stat, care conține și liceul. Din fericire sunt ambele de limba română, pardon moldovenească. Merg acum spre fosta noastră casă pe strada Ștefan cel Mare, acum Pușkin. Iată și grădina publică, în care ne ascunsesem de bombele germane. Și iată și casele din fosta noastră curte. Dar ceea ce șochează este dispariția tuturor gardurilor. Se circulă printre case în voie. Intru în fosta noastră curte. Am emoții. Iată și casa de care mă leagă amintiri profunde. Din casă iese o rusoaică grasă cu o găleată de apă în mână. Coboară treptele de pe terasa și varsă găleata în curte. Oare de ce? Nu mai funcționează chiuveta sau veceul? Dar apa curentă? Se uită urât la mine și mă întreabă pe cine caut. Mormăi un nume ininteligibil și mă retrag repede. Continui periplul amintirilor. Doi copii se apropie de mine și mă întreabă în limba rusă cât e ora. De vină este din nou aspectul meu străin. Copiii sunt educați să-i întrebe pe spionii respectivi, cât e ora și să vadă dacă aceștia răspund și cum răspund. Le răspund copiilor cu un accent cât mai moscovit. Sper că au fost mulțumiți. Îmi scurtez vizita și mă duc să mănânc undeva. Pe stradă mă acostează un ofițer sovietic. E și el nou în oraș și mă întreabă unde poate mânca(?!) Atâta tot. Văd și frumoasa catedrală „Sfinții Constantin și Elena" construită de români, dar e încuiată. Peste tot se vorbește rusește supărător de mult. Iată și vechea biserică „Sfântul Nicolae". În curtea ei o rusoaică grasă doarme pe iarbă. Și se întâmplă un lucru incredibil. Un bătrân care cosește iarba din curte, se uită la mine și apoi spune, arătând către femeia care dormea: „Când veniți înapoi ? Când ne scăpați de ăștia?" Își dăduse seama că nu eram localnic, deoarece eu căutasem să mă îmbrac cât mai sovietic, dar tot nu arătam ca atare. A ghicit și că eram român! I-am zâmbit, nu i-am răspuns nimic și am plecat grăbit, dar fericit. Mănânc la un bufet, mă duc la sediul Aeroflot și cumpar un bilet de avion pentru Chișinău. Din fericire, fiind cursă internă, nu trebuie să te legitimezi. Îmi recuperez valiza de la gară și plec cu avionul. Mă uit din avion cu drag la frumoasele dealuri basarabene.
- Va urma -
Cum m-a străbătut istoria (3)
http://www.art-emis.ro/jurnalistica/3008-cum-m-a-strabatut-istoria-3.html
La Chișinău îmi revăd niște rude pe linie maternă și dorm la dânșii. Vizitez a doua zi orașul rusificat și plec cu un tren de noapte la Odesa. Ajung acolo fără să las urme de înregistrare în afara opririlor aprobate. O noapte lipsește din răboj, dar nu mi s-a întâmplat nimic după aceea. În general am putut vizita U.R.S.S. destul de bine și mi-am completat imaginea despre această complicată țară. Întors în țară am evoluat profesional foarte bine. De asemenea am reprezentat România în organisme internaționale, fiind promovat de Mircea Malița și ajungând chiar în calitate de arhitect Șef de Secție în Secretariatul ONU de la New York. Cunoașterea limbilor străine m-a ajutat foarte mult. Din această perioadă datează și cea de a doua mea căsătorie cu o româncă, situație necesară pentru a lucra la O.N.U. Soția mea a rămas în S.U.A., iar eu m-am întors acasă. Tot atunci îngerul morții s-a propiat de mine, dar fără prea mare convingere. În 1967 când aveam 39 de ani și eram la New York m-am operat de apendicită și început de peritonită. Ulterior am ajuns timp de șase ani (1977-1983) Arhitectul-șef al Capitalei fiind numit în această funcție de Nicolae Ceaușescu. A fost perioada cea mai dificilă a vieții mele. Am acceptat să fiu Arhitectul-șef al Capitalei, deoarece mi s-a părut că ar fi fost o lașitate să resping oferta ce mi s-a făcut. Am încercat să-l fac pe dictator să accepte propunerile mele privind dezvoltarea Bucureștiului, dar treptat colaborarea cu Ceaușescu a devenit practic imposibilă. El devenea tot mai intransigent și mai opac, iar eu mă compromiteam inutil, așa încât am reușit să părăsesc postul pe motiv de boală. Din această perioadă datează și cea de a treia mea căsătorie, cu o colegă arhitectă unguroaică. Este o căsătorie reușită. Am un singur mare regret: faptul că am avut trei căsătorii, dar niciun copil. Dacă mă refer la îngerul morții trebuie să spun că el mă urmărește, dar din nou nu a avut câștig de cauză. Astfel, când am avut probleme cu vezica biliară și atrebuit să mă operez, extirpând-o în anul 1983 la 55 de ani, am scăpat cu bine de 123 de oxalați de calciu.
După evenimentele din 1989 am activat ca expert parlamentar și consilier de ministru. Am devenit și membru al Consiliului Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, precum și al Consiliului Științific al Fundației Naționale a Panteonului României a Academiei Române. In această perioadă îngerul morții, care știu bine că nu se lasă și este credincios menirii sale, a mai făcut o încercare. Astfel în anul 2005 când aveam 76 de ani am fost diagnosticat cu cancer de prostată. Mergând la tratament cu iradiere și antihormonale la Szeged în Ungaria, în patru luni de zile am reușit să scap de tumoarea respectivă. Am fost antrenat începând din anul 1997 și în activitatea Uniunii Internaționale a Vorbitorilor de Limba Engleză (E.S.U.), ajungând să fiu timp de un an în perioada 2007-2008 Președinte al Consiliului Internațional al acestui for mondial. In prezent, după ce am fost Președintele Filialei din România a E.S.U., acum sunt Președintele Emerit al acestei filiale. În legătură cu activitatea în cadrul acestui for vreau să subliniez faptul că îngerul morții a făcut o a treia încercare de a dispune de mine. Astfel, în timp ce participam cu Ileana, actuala mea soție, la lucrările anuale ale Consiliului Internațional al asociației ESU, care au avut loc la Genova în Italia în perioada 16-21 septembrie 2014, circulam cu ea pe jos în oraș. La un moment dat eram într-un spațiu carosabil amplu, unde artera principală făcea un viraj, ocolind un masiv de verdeață. Am pornit să traversez pe jos spațiul respectiv, care părea liber, fără să-mi dau seama, că din dreapta mea venea în mare viteză un autobuz, pe care nu-l vedeam și care se angajase în virajul respectiv. Noroc de Ileana, care era în spatele meu, care a văzut autobuzul și a scos un țipăt disperat, ceea ce m-a făcut să mă uit și să văd ce pericol cumplit mă pândea, dacă nu mă dădeam la o parte.
În toți anii Basarabia s-a bucurat de toată dragostea mea, care s-a răsfrânt în special asupra liceului „Ion Creangă", în care am învățat și care s-a reînființat în anul 1995în cadrul Universității de Stat „Alecu Russo" de la Bălți. Aceasta a fost soluția pentru a putea reînființa acest liceu vechi din anul 1905, care nu era acceptat de către conducerea ruso-ucraineană a Primăriei orașului, care nu dorea să reînvie un liceu românesc. Atunci soluția a fost ca reînfințarea liceului „Ion Creangă" în formula sa românească să aibă loc în cadrul Universității, care nu se subordona Primăriei. Tot atunci am creat Premiul „Alexandru Budișteanu", care se acordă Premianților de Onoare provenind din profilele liceului, care în prezent sunt trei: real, umanist și arte. Premiul constă din o Diplomă de premiant de onoare, 100 de euro, precum și diferite cărți și reviste. Până în prezent acest premiu s-a oferit de 19 ori, eu considerând că acești băieți și fete, întrucât nu am descendenți biologici, sunt de fapt copiii mei. Cu același scop al perpetuării tradiției decernării Premiului respectiv am creat fundația "Alexandru Budișteanu", care are ca scop promovarea relațiilor culturale între România și Republica Moldova, inclusiv decernarea Premiului, independent de existența mea. În consecință mă duc cel puțin odată pe an la Bălți în luna mai la sfărșitul anului școlar. Am promis de asemenea donarea bibliotecii mele personale, la decesul meu, Bibliotecii Științifice a Universității „Alecu Russo".
Urmăresc cu mult interes evoluția de ansamblu a orașului, care se românizează, dar foarte lent, limba rusă continuând să fie dominantă, ca și numărul celor veniți aici după ultimul război. În ceea ce privește casa basarabeană - pe care în 1941 am salvat-o fizic de la distrugere - existența, respectiv soarta ei, au devenit pentru mine un simbol al legăturii mele cu pământul de dincolo de Prut. De fiecare dată când a fost posibil să ajung la Bălți, am încercat să intru în ea. Înainte de 1989, profitând de o călătorie oficială peste Prut, iar a doua oară de o excursie cu arhitecți, am reușit să intru în ea. În vizitele mele, care erau din prudență foarte scurte, evitam să spun, că locuisem acolo și căutam să nu explic nimic. Din fericire nimeni nu mă întreba ceva, casa părând că este domeniu public. De fiecare dată surprizele au fost șocante. Prima dată am costatat, că în casă se găsea un fel de birou de proiectare și niște fete lucrau la planșete. A doua oară casa era pustie. Părea un fel de cămin muncitoresc, iar în fostul nostru dormitor - deși era ziua nămiaza mare - era aproape întuneric și într-un pat dormea sforăind un bărbat îmbrăcat. Iar acum, câțiva ani în urmă, am constatat că toată zona se restructurase, devenind un cartier pretențios cu vile noi și scumpe. La stradă, în fosta noastră curte se înalță acum un local-bufet cu muzică la etaj, cu program de noapte, frecventat de cupluri tinere. A apărut și o alee, care intră prin fosta noastră curte în interiorul ansamblului, ducând la vilele din interior. În stânga a apărut sediul unei bănci. Vilele reflectă un standard de viață ridicat. Iar construcția cea mai ostentativă se găsește chiar pe locul fostei case în care am locuit. Este o mare casă cu pretenții, modernă, cu decorații într-un stil greu de definit, care însă este înconjurată de jur împrejur de un zid înalt(!), care nu îți permite să vezi, ce este înăuntru. Intrarea - inclusiv pentru mașini - este din aleea din spate. De fiecare dată când mă duc la Bălți, fac vizite aici. Niciodată nu am văzut vreo persoană. Există doar un câine de pază de rasă impresionant, care străjuiește singura intrare în incintă prin spate. Îm pare rău că a dispărut principala mărturie fizică din trecutul meu de viață din Basarabia - atât de important pentru mine - acea casă simbol al perenității istorice, chiar dacă o regăseam modificată în interior.
În general, tot ce ține de Basarabia rămâne constant preocuparea mea majoră. Pentru mine Basarabia este prefața, cuprinsul, rezumatul și concluzia vieții mele. Urmăresc zi de zi tot ce se întâmplă acolo. Mă rog lui Dumnezeu ca situația de ansamblu să evolueze așa cum sper. Dar important este nu numai ce se întâmplă dincolo de Prut, ci și modul în care noi cei de dincoace de Prut, ne implicăm în lupta pentru afirmarea întregului nostru neam în tot arealul său. Am ajuns în sfârșit în faza, când putem vorbi în mod realist de integrarea europeană a Republicii Moldova, precum și despre perspectiva unirii celor două state românești. În consecință mi se pare că este necesar ca argumentele celor două entități române să fie perfect consonante. Cu atât mai mult supără unele discrepanțe, care uneori apar. Dau un exemplu: am avut neplăcuta surpriză să aud în ziua de 16 mai 2015, de două ori la postul de radio oficial românesc „România actualități", prezentarea pe scurt - la buletinul de știri - a mitingului din aceeași zi de la Chișinău, care suna astfel: „La Chișinău a avut loc o adunare cetățenească consacrată împlinirii a 203 ani de la alipirea Basarabiei la Imperiul Rus". Trist. Foarte trist. Alipire? Până acum știusem de „răpirea", „raptul", „ocuparea", „anexarea" Basarabiei de Imperiul Rus. Acum se pare că spintecarea în două în 1812 a Moldovei a fost de fapt o „alipire". Adică un eveniment benign. Cine a vrut alipirea? Eventual moldovenii de peste Prut, ca să se pună sub protecția marelui imperiu rus? Și pomenim o simplă împlinire de ani? (Eu știam că este o comemorare a unei mari drame naționale.) Și asta a fost esența adunării cetățenești? Problemele unirii sau ale integrării europene au fost deci subordonate aniversării „alipirii". Să nu ne jucăm cu termenii consacrați, ca să facem pe plac voit sau întâmplător unor interese străine. În încheiere declar că sunt optimist și consider că în ansamblul său evoluția întregii Basarabii va avea un curs pozitiv și corect din punct de vedere istoric, în conformitate cu destinul românesc imuabil al acestui pământ. Nu cred că avem foarte mult de așteptat. Istoria este de partea noastră! În consecință sunt convins că traseul ei - al istoriei - va fi corect și ne va duce acolo unde trebuie.