coja si holocaustul

Către Consiliul legislativ al Senatului

Stimați domni senatori,

în legătură cu proiectul de lege nr b 135 / 2018 depus la Senat, vă pun la dispoziție materialul atașat. Vă stau la dispoziție și cu alte informații pentru edificare asupra subiectului, care a făcut deja obiectul unor acte legislative pe care istoria le va reține în palmaresul negativ, rușinos chiar, al Parlamentului României.

Nu văd niciun motiv să luați în serios acest proiect de lege, al cărui efect sigur va fi unul singur: încurajarea anti-semitismului! Nu m-ar mira ca acesta să fie și scopul ascuns al inițatorului!!

Cu urări de bine,

Ion Coja, fost senator PDAR, 1992-1996

*

Material documentar în legătură cu proiectul de lege b 135 / 2018

*

L I C A R

LIGA pentru

COMBATEREA ANTI – ROMÂNISMULUI

Audiatur

et

Altera Pars!

Samizdat

Cu o parte din informațiile și mărturiile care n-au fost invitate la

Reuniunea „INFORMAȚII ISTORICE ȘI MĂRTURII PRIVIND HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA” organizată de Academia Română, împreună cu Federația Comunităților Evreiești din România, Asociația Evreilor din România Victime ale Holocaustului și Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în ziua de 17 februarie 2014, la Aula Mare a Academiei Române.

Din partea LICAR

Liga pentru Combaterea Anti – Românismului

I. Scrisoare deschis adresată

Domniei Sale Domnului academician IONEL HAIDUC,

Președintele Academiei Române,

în legătură cu Reuniunea „INFORMAȚII ISTORICE ȘI MĂRTURII PRIVIND HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA” organizată de Academia Română, împreună cu Federația Comunităților Evreiești din România, Asociația Evreilor din România Victime ale Holocaustului și Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în ziua de 15 februarie 2014, la Aula Mare a Academiei Române.

Stimate domnule președinte Ionel Haiduc,

Acuzația de holocaust, de genocid, este cea mai gravă acuzație care se poate aduce unui popor, unei națiuni, unei țări! Această acuzație a fost adusă poporului român! Ca români, fiecare dintre noi a luat cunoștință de această acuzație cu maximă îngrijorare și nu ne putem găsi liniștea până când adevărul, oricare ar fi el, nu va fi stabilit cu toată certitudinea.

Este lucrul cel mai firesc ca această acuzație să fie examinată cu toată seriozitatea de instituția cea mai legată de cauza adevărului: Academia Română! Ne bucură atenția pe care Academia Română o acordă acestui subiect! Nu există subiect mai „fierbinte” pentru cei care cercetează adevărul despre români, despre trecutul lor istoric recent sau mai îndepărtat în timp!

În numele meu și al colegilor mei, vă felicit pe dumneavoastră și pe colegii dumneavoastră pentru înțelegerea corectă a obligațiilor pe care le creează cumplita acuzație de holocaust. Cei care au formulat-o trebuie ajutați pe toate căile să-și spună păsul, să-și prezinte „informațiile și documentele” pe care se întemeiază plângerea lor! Academia Română și-a înțeles menirea și, iată, pentru a câta oară oferă nobila și prestigioasa sa funcție de gazdă pentru cei care ne acuză de genocid?!

Domnule președinte Ionel Haiduc,

Dinaintea acestor acuzații de genocid s-a născut și reacția firească de îndoială, de suspiciune, de nemulțumire, ba chiar de contestare față de valoarea probatorie pe care o au „informațiile istorice și mărturiile privind Holocaustul din România”! De pe această poziție de contestare a holocaustului au fost invocate o sumedenie de informații cu grad mare de certitudine, precum și mărturiile inechivoce ale celor mai importanți evrei care au fost contemporani cu acele evenimente, în frunte cu Alexandru Șafran, rabinul șef al evreilor din România, Wilhelm Filderman, liderul evreilor din România, Marius Mircu, scriitor, Nandor Gingold, Moshe Carmilly și mulți, mulți alții. Toți acești evrei de mare ținută intelectuală au mai trăit ani mulți după producerea „holocaustului” și s-au menținut mereu pe această poziție: în România nu a fost Holocaust…

Trebuie precizat că o acuzație de Holocaust, venită din partea evreilor din România sau din partea evreilor din Israel ori din diaspora evreiască, nu s-a produs mai înainte de 1990, ceea ce, evident, scade mult din seriozitatea și temeinicia acestei acuzații!…

*

În consecința celor de mai sus, vă rugăm, stimate domnule Președinte al Academiei Române, să permiteți organizarea, în cel mai scurt timp, a unui simpoziona cu tema simetrică: Informații istorice și mărturii privind absența României de pe harta Holocaustului. Titlu probabil provizoriu. Simpozion care să fie găzduit, firește, în aceeași prestigioasă și sacră Aulă a Academiei Române…

Personal mă simt legat de acest subiect prin discuțiile purtate cândva cu marele profesor și om de știință care a fost Alexandru Graur. Sunt convins că dacă ar mai fi trăit să apuce acuzele de Holocaust aduse României, românilor, ar fi fost primul și cel mai vehement contestatar al zisului Holocaust. Mă simt dator față de Alexandru Graur, care a adus Academiei Române un plus substanțial de prestigiu intelectual și moral, să prezint posterității sale mărturia pe care a depus-o în mai multe rânduri în fața mea și a altor colegi de catedră. Aula Academiei este locul cel mai potrivit pentru lansarea acestei mărturii „privind absența României de pe harta Holocaustului”. Vă rog să nu-mi refuzați posibilitatea de a-l readuce printre noi pe Alexandru Graur… Măcar pe durata câtorva ore „academice”!

Cu urări de bine,

Ion Coja, președinte al LICAR – Liga pentru Combaterea Anti-Românismului

București, 17 februarie 2014

*******

*****

***

*

ANEXE

la scrisoarea către domnul profesor Ionel Haiduc, președintele Academiei Române

PARTEA ÎNTÂI

Mărturiile evreilor care neagă holocaustul din România

*

II. Mărturia scriitorului Marius Mircu, despre regimul aplicat de Ion Antonescu evreilor

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de se­col după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)

Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare! n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…)

Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.“

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu:

„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“

(apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392)

Nota redacției: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, dinaintea altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci buni cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alt evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică a evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte evreii în România.

Marius Mircu, ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. A fost fratele lui Solomon Marcus.

*

III. Mărturia specialiștilor de la Yad Vashem

Definiția oficială a Holocaustului

Pe site-ul de la Yad Vashem, celebrul memorial de la Jerusalim, apare această definiție a Holocaustului:

«În centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu – bărbaţi, femei şi copii».

Se potrivește oare această definiție pentru legislația anti-evreiască dată de Ion Antonescu sau cu evenimentele petrecute în România și în Transnistria?! Definiția de mai sus are acoperire numai în ceea ce s-a petrecut cu evreii în Transilvania de Nord-Vest, aflată sub administrația Budapestei în acei ani.

A se compara această definiție oficială a Holocaustului cu definiția inventată la Institutul Elie Wiesel, unde expresia (și ideea) „decizia de a ucide fiecare evreu” este înlocuită cu …sinonimul „persecuția împotriva evreilor”.

Nimeni, nicio persoană întreagă la minte, nu poate nega că a existat în România un regim vexatoriu, de persecuții la adresa evreilor, regim impus însă de „Uniunea Europeană” de atunci, cu sediul la Berlin. În comparație cu celelalte țări din amintita „Uniune”, România a cedat cel mai greu presiunilor naziste și a impus sancțiunile cele mai ușor de suportat pentru evreii săi!

*

IV. Mărturia lui Wilhelm Filderman

Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU

Reproducem în întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

Comentarii:

1. Existența acestui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost prima oară publicat, imediat după decembrie 1989. Dacă nu mă înșel, „Baricada” a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai interesant.

2. Textul a fost integral publicat (pentru prima oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu, Editura Jurnalul Literar, 1999. Volumul relatează amplu cele petrecute la Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot. La București, adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi! Documentul a fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului, colonel KGB sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie atacatorilor săi. Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată… Cum să existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?! De aceea așteaptă plin de încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în favoarea înființării Uniunii Europene de azi… Ordinul Moscovei nu a putut fi urmat grație acelor români!

Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară!… E greu de știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să recunoască, dacă au ce recunoaște!

3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio legătură cu procesul. Care să fie explicația? Eu aș pune-o în legătură cu faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în „Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație penibilă. Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului defunct. Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane declarațiile lui Filderman. Să vedem ce iese!

Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a potolit probabil niscai mustrări de conștiință. La fel cum s-a întâmplat și cu Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia la sfârșitul întâlnirii următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda omunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle dacă declarația este olografă. A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și atât de important. Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această declarație. El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea lui… Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest sens dl Șerban Alexianu. De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul dlui Șerban Alexianu. De la Vérité avant toute chose!…

4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act pur formal, efectuat de ochii lumii, ai „Uniunii Europene” de atunci, cu sediul la Berlin… Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri împotriva evreilor. Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca vreu, nici ca român!

5. „Mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei”… Să ne aducem aminte de scrisorile lui Filderman adresate Mareșalului, adevărate strigăte de groază și disperare, provocate de măcelul la care evreii erau supuși în Transnistria, unde fuseseră deportați din ordinul Mareșalului. Scrisoarea de răspuns a Mareșalului este un text impecabil sub toate aspectele. Nereușind totuși să fie convingător prin cuvîntul scris, Mareșalul s-a văzut nevoit să recurgă la soluția extremă: l-a deportat și pe Filderman, liderul evreilor din România, l-a trimis și pe el în Transnistria, să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate și de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului. Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu și să afle tot adevărul. Revenit la București, Filderman n-a mai rostit după aceea niciun cuvînt împotriva Mareșalului, nicio plângere în legătură cu soarta evreilor strămutați – acesta este cuvîntul potrivit, strămutați în Transnistria.

Scenele de solidaritate umană, între români și evrei, au fost nenumărate. Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate. Îi acuz și niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele mișcătoare scene de solidaritate care s-au petrecut. Se pierd astfel în neantul uitării, rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică! Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a lumii! Da, există și un astfel de fantastic!…

Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși înapoi, în Țară. Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de drum. S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19 ani de câteva zile sau săptămâni. Nu era păcat, pentru o diferență de câteva zile, să nu plece și ei înapoi?! Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani… Imediat s-au prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost același. S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă pentru a se întoarce în Țară… Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de ordinul de la București. Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește regresie la infinit!… Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la maniera românească de a le aplica. Dacă ne încăpățînâm să vorbim de un Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români! A se vedea în acest sens și consemnările lui Nicolae Steinhardt, alt mare român evreu!

Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și români”! Ceva-ceva din onoarea iudaică a salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte de a trece și el în neființă.

6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?), care a trăit la Paris până după 1990. Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va înceta regimul comunist. Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român dacă apuca să predea prețiosul document. Își făcuse datoria, păstrase cu grijă acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important evreu din Europa”! Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de la o persoană din conducerea Academiei Române. Pentru cine încearcă să afle adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, antic și de demult: cherchez la femme!… Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție.

7. Declarația de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memoriimărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii. Sau le vom citi cu multe modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de la Moghilău – Moghilev. Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde a emigrat familia Jagendorf. Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se obișnuiește. Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei. Autorul, încăpățînat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci!… După moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a făcătură… Prostănacă și murdară… Ca și modificările operate asupra celebrului Jurnal semnat de Mihail Sebastian. Semnat, dar nu și scris în întregime de marele Sebastian. Unii zic, dar eu nu cred, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid… Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?! Atât pălăria, cât și neobrăzarea gestului!

8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel. Tot așa, nici urmă de Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari… Le trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și scornită.

9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite. Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a obține o copie autentificată a acestui act. Autenticitatea acestui document a fost confirmată în urmă cu câțiva ani de un tînăr istoric care a cercetat în arhiva justiției elvețiene. Fragmente din acest text ar merita cu prisosință să figureze la locul cuvenit în manualele de istorie. Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!

*

V. Mărturia rabinului Alexandru Șafran și a Papei Ioan Paul al II-lea

Câteva cuvinte despre Transnistria, teritoriul sovietic de dincolo de Nistru, ocupat de armata română în perioada 1941-1943, unde au fost strămutaţi zeci de mii de evrei pe vremea lui Antonescu şi unde se zice că au pierit circa 400.000 de evrei. Cum au ajuns evreii români în Transnistria?

Trebuie ştiut că în luna iunie 1940, guvernul român a pri­mit de la Moscova un ultimatum, de a evacua în câteva zile Basa­rabia şi Bucovina de Nord, aceste provincii vechi româneşti urmând să fie ocupate de Armata Roşie şi integrate Uniunii Sovietice. Ultimatumul sovietic, atât de cinic şi de ilegal, a stârnit consternare şi durere printre români, dar nu şi printre evreii din cele două provincii şi din restul României, evrei care nu şi-au ascuns satisfacţia pentru dezmembrarea României. Ba unii evrei, nu puţini, s-au dedat şi la acte de violenţă împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, violenţă împinsă până la asasinate oribile. Uniunea Sovietică a ţinut în stăpânire cele două provincii până în iunie 1941, adică vreme de un an, timp în care localnicii români, deşi erau populaţia majoritară şi autoh­tonă, au suferit nenumărate vexaţii, nu atât din partea ocupantului sovietic, cât mai ales din partea evreilor localnici, fanatici comunişti. Când la 21 iunie 1941 România a declarat război URSS-ului, mulţi dintre militarii români s-au considerat îndreptăţiţi să se răzbune pentru umilinţele şi violenţele cu care evreii din Basarabia îi trataseră pe militarii români aflaţi în retragere, în iunie 1940. Aşa „a început“ Holocaustul din România, prin represalii perfect justificate, care au afectat viaţa şi integritatea fizică a câtorva zeci de evrei criminali, poate câteva sute, nu mai mulţi. Repet: evrei criminali!

Curând după redobândirea Basarabiei, au început să fie descoperite gropile comune şi alte urme ale asasinatelor în masă care au făcut mii de victime printre români în perioada iunie 1940-iunie 1941.

S-a aflat despre românii, zeci de mii, care fuseseră deportaţi în Siberia, mulţi dintre ei murind pe drum. Toate aceste suferinţe româneşti fuseseră pricinuite de Armata Roşie şi mai ales de zelul anti-românesc al unor evrei din Basarabia şi Bucovina care s-au oferit voluntari să contribuie la opera de rusificare a celor două provincii româneşti!

Pentru autorităţile de la Bucureşti, după 21 iunie 1941 s-au pus două probleme în legătură cu evreii din Basarabia şi Bucovina:

– cum să-i apere de furia populaţiei şi a militarilor români?

– cum să-i pedepsească totuşi pentru lipsa de loialitate faţă de statul român?

Soluţia găsită a fost să li se satisfacă sentimentele atât de violent anti-româneşti şi să-i scutească de povara de a mai fi cetăţeni ai unui stat pe care nu-l respectă şi nu-l agreează. Aşa a apărut soluţia evacuării şi strămutării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, unde au mai fost strămutaţi şi evrei comunişti din restul teritoriului, dar nu în lagăre de concentrare ad-hoc construite, ci în sate şi localităţi, în casele abandonate sau ale localnicilor. Li s-au oferit locuri de muncă, pentru care au fost retribuiţi şi au fost liberi să se organizeze, să se gospo­dărească. În principiu, o singură restricţie li s-a impus: să nu se întoarcă în România! Asta a fost pedeapsa şi, totodată, măsura de prevedere luată de Antonescu: evreii din Basarabia şi Buco­vina, care dovediseră sentimente pro-sovietice şi anti-ro­mâneşti, să nu mai calce pe teritoriul României! Măsură şi ea perfect justificată!

Semnificativ este faptul că după război evreii care au fost deportaţi în Transnistria, întorşi în România, s-au considerat ceea ce toată lumea ştia că sunt: victimele unor represalii şi persecuţii politice, ideologice, nicidecum rasiste. Atfel că cei deportaţi în Transnistria, printre care s-au numărat şi câţiva comunişti români, au fost declaraţi „luptători comunişti în ilegalitate“ şi au fost copleşiţi cu onoruri şi beneficii oficiale, cu substanţiale „pensii de ilegalişti“. În literatura scrisă după 23 august 1944 aceşti evrei sunt prezentaţi ca luptători comunişti, aşa cum o face şi ideologul comunist (evreu) Ştefan Voicu, bunăoară, în ale cărui memorii despre experienţa sa din lagărele de deportare din Transnistria nici nu apare cuvîntul evreu! Toţi deportaţii sunt numiţi comunişti sau tovarăşi.

Aceste „lagăre de concentrare“, cum sunt numite de isto­ricii evrei, erau păzite de jandarmi români, dar nu atât pentru a-i împiedica pe evrei să evadeze – oricum aceştia aveau o mare li­bertate de mişcare, cât pentru a-i împiedica pe localnici să-i ata­ce pe evreii deportaţi. Aceşti jandarmi români au intervenit deseori ca să-i apere şi pe evreii localnici ucraineni, de furia populaţiei locale, a ucrainenilor care nu le puteau ierta evreilor devotamentul faţă de autorităţile comuniste şi fărădelegile săvârşite la adăpostul ideologiei bolşevice, în timpul puterii sovietice, suferinţele pe care evreii le-au pricinuit ucrainenilor în numele luptei de clasă, al ideologiei bolşevice.

Au murit mulţi evrei în Transnistria? Istoricii holocaustizanţi ceva mai moderaţi avansează cifra de 250.000. Puşi în faţa unor evidenţe chiar şi pentru aceşti istorici imposibil de ignorat, au rectificat: evreii din Basarabia şi Bucovina, care au fost de­portaţi şi au murit de mâna românilor în Transnistria, sunt mult mai puţini. Nu se ştie exact câţi, dar asta nu scade vinovăţia (programată) a românilor, căci românii au mai ucis în Transnistria şi evrei ucraineni, localnici. Nu se ştie câţi, dar foarte mulţi. La un loc, aceşti foarte mulţi evrei români şi ucraineni trebuie să fie cam 250.000 la număr, poate chiar 400.000… Cifre pentru care nu se aduce nici o documentaţie cât de cât demnă de luat în seamă.

În timpul ocupaţiei româneşti, Transnistria a primit vizita oficială a trei delegaţii internaţionale care au verificat în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi de români: o delegaţie a Crucii Roşii Internaţionale, o delegaţie condusă de ambasadorul Elveţiei şi altă delegaţie împuternicită de Vatican. Nici până azi nu s-au publicat rapoartele complete ale celor trei comisii. Din fragmentele publicate, selectate de editori evrei, nu rezultă însă nimic care să se potrivească cu teza uciderii a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria! Au fost câteva cazuri de ucidere a unor grupuri de evrei, dar toate acestea s-au petrecut în zone controlate de armata germană şi cu implicarea exclusivă a germanilor. Cât priveşte evreii ucraineni, aceştia au fost aşa de rău bruta­lizaţi de români încât, cu ocazia inspecţiilor internaţionale mai sus menţionate, aproape toţi au cerut ca la sfârşitul războiului să li se permită să se strămute în România, odată cu evreii evacuaţi din România în Transnistria.

Detaliul cel mai grăitor îl constituie personalitatea lui George Alexianu, guvernatorul român al Transnistriei, autorul mo­ral al asasinării a 250.000 de evrei, în versiunea holocaustizantă:

– la Bucureşti, copiii săi primeau lecţii de limba germană de la rabinul-şef al evreilor din România, Alexandru Şafran, bun prilej ca între cei doi să se schimbe opinii, mesaje şi documente importante pentru situaţia celor deportaţi;

– toate cele trei comisii internaţionale l-au felicitat pe gu­vernatorul Transmistriei, pentru situaţia constatată, pentru cele aflate de la evreii deportaţi, care au avut numai cuvinte de recu­noştinţă pentru administraţia românească;

– după război, toţi cei care au fost guvernatori ai provinciilor organizate pe teritoriul sovietic ocupat de armatele Axei au fost arestaţi şi supuşi „judecăţii poporului“, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană să-i acuze de o fărădelege, pedeapsa să fie capitală. Din cei 11 guvernatori supuşi acestei judecăţi, 10 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, în faţa celor care i-au judecat. Unul singur a fost găsit nevinovat, deoarece toţi martorii care s-au perindat în faţa judecătorilor au avut aceeaşi poziţie: de preţuire şi recunoştinţă pentru omenia guvernatorului. Acesta a fost George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Judecat în piaţa publică din Odessa, George Alexianu a fost declarat nevinovat în ovaţiile publicului şi returnat autorităţilor din România. Judecat de comuniştii evrei la Bucureşti, George Alexianu a fost declarat criminal de război şi condamnat la moarte pentru crimele săvârşite în …Transnistria!

Despre guvernatorul Transnistriei fostul rabin-şef din acei ani, Alexandru Şafran, declara în 1996 că George Alexianu „în întreaga sa viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept“. Declarație scrisă și semnată de distinsul rabin șef al Genevei, la acea dată. Invitat de onoare al Senatului României în 1996…

În anul 1999, când a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat la recepţia oficială pe Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, gest neaşteptat, surprinzător pentru toată lumea şi care nu putea fi interpretat decât ca un semn de re­cu­noaştere a meritelor pentru care lui George Alexianu, în 1943, după inspecţia făcută de trimisul Papei Pius al XII-lea, i s-a conferit cea mai înaltă distincţie pontificală: Orbis et Urbis. Să nu fi ştiut Vaticanul că George Alexianu în 1946 a fost condamnat la moarte şi executat pentru crime de război, vinovat de asasinarea în Transnistria a 400.000 de evrei? Bineînţeles că Vaticanul, care le ştie pe toate, a ştiut şi ce soartă a avut George Alexianu. Dar dacă Vaticanul şi-a menţinut preţuirea de odini­oară este pentru că Vaticanul ştie bine că în Transnistria nu a fost nici un holocaust! Că ni­meni dintre români nu se face vinovat de uciderea a sute de mii de evrei!

În lipsa unor dovezi privind uciderea a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria, istoricii holocauşti consideră că intră în economia genocidului, a Holocaustului, şi evreii care au murit în Transnistria de boală, îndeosebi de tifos, învinuind autorităţile româneşti de provocarea, prin neglijenţă, a epidemiilor de tifos din acei ani. După această logică ar urma să fie inventariaţi ca victime ale Holocustului şi românii, civili sau militari, răpuşi de tifos în alte zone ale ţării sau pe front ori în prizonieratul din Rusia. Ceea ce n-ar fi cu totul lipsit de logică… Dar în acest caz Holocaustul ar înceta să mai fie monopol evreiesc.

Din păcate, din păcate pentru demnitatea fiinţei umane, în ultimii ani s-au făcut dezvăluiri neaşteptate şi cutremurătoare privind folosirea armei bacteriologice de către trupele aliate în cel de-al doilea război mondial pentru a provoca epidemii, inclusiv epidemii de tifos, în ţările controlate de Germania nazistă. Astfel că responsabilii de genocidul, de Holocaustul din Transnistria, vinovaţi de moartea evreilor şi românilor răpuşi de tifos, sunt de căutat mai curând printre marii strategi de la Londra şi Washington, mai degrabă decât la Bucureşti. (Vezi Raportul Mitkiewicz.)

Pe scurt, aceasta este povestea adevărată şi atât de minunată a lui George Alexianu, autorul unuia dintre cele mai frumoase capitole din Istoria omeniei româneşti…

*

VI. Mărturia lui Moshe Carmilly Weinberger, rabinul șef al Clujului, în anii ’80, mărturie repetată și după 1990

„Atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.(…) Evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea și-a pierdut umanitatea, la fel și iubirea creștinească a aproapelui.

Poporul român s-a străduit în schimb să-și salveze credința în omenie. Iar noi evreii, îi suntem și îi rămânem recunoscători poporului român pentru aceasta.”

*

VII. Mărturia scriitorului Vasilii Grossman

Iată și consemnarea pe care o face marele romancier Vasilii Grossman, în calitate de corespondent de front, la fața locului, la Odessa, la câteva zile după ce românii părăsiseră Transnistria:

„Regimul de ocupație a Ucrainei de sud-vest (Transnistria adică – n.a.) sub români a fost aproape plăcut în comparație cu tratamentul german al populației.”

Același autor indică cu precizie și numărul evreilor uciși, precum și identitatea asasinilor:

„Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents:

Domanevka a fost locul în care evreii au fost executați. Ei au fost duși acolo de poliția ucrainiană. Șeful poliției din Domanevka a ucis el însuși 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuțiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Șeful poliției din Domanevka și opt din cei mai apropiați colaboratori au fost arestați de români, duși la Tiraspol și trimiși în judecată. Crime a făcut și procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ’să mergem la împușcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(…) Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka și patruzeci de copii care se aflau în creșă. Numărul total al evreilor din Odessa executați în Domanevka a fost aproape 90.000 de oameni. Cei care au supraviețuit au primit ajutor de la Comitetele evreiești din România.”

Același autor explică și sălbăticia cu care ucrainienii s-au dedat la acest cumplit carnagiu – 90.000 de victime: ucrainienii îi considerau pe evrei vinovați de înfometarea Ucrainei în anii ’30, când au pierit aproape 10 milioane de țărani ruși și ucrainieni !

„În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor și pentru colectivizarea forțată a agriculturii a provocat o mare foamete și moartea a șapte milioane de oameni.(…) Agenții staliniști au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

Așadar: „entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

Niciun cuvînt despre implicarea românilor în aceste crime oribile! Această implicare va fi „descoperită”, adică inventată după 50 de ani de activiștii minciunii instituționalizate de la Institutul Elie Wiesel. Acești mercenari ai anti-românismului instituționalizat la aceeași adresă vor contabiliza evreii asasinați de ucrainieni în contul românilor! Altminteri nu le ieșea la inventar de un holocaust…

În general, evreii evită să vorbească de implicarea sovieticilor în Holocaust, a Uniunii Sovietice. Motivul principal: șantajul rușilor, care dețin toata arhiva de la Auschwitz.

Nota bene: evreii uciși în Transnistria și în Ucraina erau evrei autohtoni, evrei sovietici. Evreii deportați – mai corect spusstrămutați din România, cei aduși din Basarabia și Bucovina, au fost păziți de jandarmii români să nu fie uciși de localnici. Acesta este motivul pentru care în incintele în care fuseseră adăpostiți evreii, jandarmii români păzeau să nu se intre fără voia lor în așa zisele lăgăre, care erau în fapt niște sate părăsite de locuitori. Sub protecția jandarmilor români s-au aflat și mulți evrei localnici, refugiați în „lagărele” de deportați… Altminteri, evreii erau liberi să iasă din lagăr fără nicio restricție. O făceau însă pe riscul lor! Să nu pățească ceva din partea localnicilor sau a germanilor.

În mentalul popular ucrainean se păstrează până azi resentimentele populației față de „românii” care i-au împiedicat să se răzbune pe evrei așa cum ar fi dorit ucrainienii și așa cum, pobabil, ar fi meritat evreii… (Evident, unii: unii ucrainieni, unii evrei…)

Toate citatele de mai sus, inclusiv mărturia lui Vasilii Grossman, evreu, nu apar în niciun text elaborat la Institutul Elie Wiesel…

PARTEA A DOUA

VIII. Mărturiile evreilor holocaustizanți

Dau câteva citate, cu un comentariu minim, lăsând cititorului plăcerea de a se descurca singuri în contact direct cu autori evrei dintre cei mai importanți în literatura holocaustului. Cititorii noștri sunt invitați să-și aleagă citatul favorit, citatul și autorul care îi va indigna cel mai mult.

Începem cu Cartea Neagră, scrisă de Matatias Carp – în colaborare discretă cu Ilya Ehrenbourg, carte care în 1946 a dat tonul la cântec, la aria calomniei anti-românești:

1.

« Fascismul românesc a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor.(…) Evreii erau bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi omorîţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, pentru a fi tăiaţi bucăţi pentru ca cu sângele lor să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d. »

Exact aşa scrie : « ş.a.m.d. » Aşadar, pe lângă osiile căruţelor, toate cele ce mai sunt de uns într-o gospodărie țărănească…

Așa scrie la pagina 23, volumul 1, ediţia de după 1989! Pagina din dreapta, pe la mijloc, cules cu litere îngroşate. Formulă memorabilă: „…cu sângele evreilor să se ungă osiile căruţelor…”

2.

Evreii internaţi la Moghilev, «neavând posibilitatea aprovizionării cu alimente, se hrăneau cu excremente omeneşti, iar mai târziu cu cadavre omeneşti.» Da, aţi citit bine : evrei care « se hrăneau cu excremente omenești şi cadavre omeneşti… »

Declaraţia este semnată de un « dl M.Katz, fost preşedinte al Comitetului Evreiesc din Moghilău ».

Cartea Neagră a fost recent dată la tradus, gest în urma căruia se va internaționaliza şi bomba asta : evrei care se hrănesc cu excremente omeneşti!… Evrei care se hrănesc cu cadavrele altor evrei !

Şi cine ne dă asigurări că-i adevărată dintotdeauna povestea asta? Nu doar ILYA EHRENBOURG, ci însăşi întreaga onor comunitate evreiască din România, preşedinte Aurel VAINER, cine altul?! Başca cei trei preşedinţi români, ILIESCU, CONSTANTINESCU, BĂSESCU, care au plâns cu batista la nas la memorialul fecalelor mâncate de evrei în timpul Holocaustului şi după! Mai ales după ! Cum să nu le faci muzeu de veșnică amintire ?!

Deci nu e glumă şi nici limbaj de ăla figurat ! Ci pe bune: evrei care se hrănesc cu excremente omeneşti… Evrei care se hrănesc cu cadavre omeneşti… Cartea Neagră dixit! Adică un evreu! Unul dintre evreii cei mai importanți pentru Institutul lui Elie Wiesel…

Trebuie scris chiar și cu majuscule că în România, pentru prima oară în istoria multi-milenară a iudaismului, s-au găsit EVREI CARE SĂ SE HRĂNEASCĂ CU EXCREMENTE ŞI CADAVRE… (Pagina 380, deci, volumul 3 din Cartea Neagră, Talmudul sioniștilor holocaustizanți…)

3.

Într-o emisiune TV, un alt Katz, ceva mai mic, nu prea a ştiut să răspundă la întrebarea întrebărilor: «ce s-a întâmplat, bre, omule, cu cadavrele celor 250.000 de evrei ucişi de Antonescu în Transnistria? Unde s-au evaporat?» S-a bâlbâit ce s-a bâlbâit și, în cele din urmă, a scos răspunsul penibil: cadavrele evreilor uciși de români au fost mâncate de câini, înainte de a interveni autoritățile ca să le adune în câteva mii de gropi comune inexistente!…

Avem deci de ales între doi Katzi, care este mai nebun decât celălalt : Katz 1 sau Katz 2 ?

Katz 1 este cel care susține că nu ne-a mai rămas niciun cadavru din cele 250.000 deoarece aceste cadavre au fost îngurgitate de evreii supraviețuitori, atunci când nu s-au mai găsit fecale!…

Iar Katz 2 este evreul care susține că din 250.0000 de evrei români holocaustizați, nu s-au putut găsi cadavre de evrei nici pentru o groapă comună mai prizărită deoarece toate aceste sute de mii de cadavre au fost mâncate de câinii bagabonți!

Să ne bucurăm că traducând Cartea Neagră, Federația Comunităților Evreiești din România va asigura o carieră internațională strălucită faptului unic în istorie că evreii din Transnistria au fost haliţi, cu fecale cu tot, de ceilalţi evrei din Transnistria, mai supraviețuitori… Evreii s-au mâncat astfel unii pe alţii, între ei, fără nicio imixtiune străină, ba și-au mâncat și fecalele, în cea mai pură tradiţie autarhică a ghettoului, vie şi azi… Drept care așa s-a produs alt miracol transnistrean :niciun evreu în zonă nu a murit de foame! Ba chiar la întoarcere – câţi s-au mai întors, cam 95%, toţi evreii erau supraponderali!

…Limitat la puterea de circulaţie, infimă, a limbii române, acest adevăr – evreii mâncători de fecale, corect: EVREII MÂNCĂTORI DE CĂCAT, va irumpe pe mass media mondială prin traducerea în limba lui Céline, să i se bucure toţi urmaşii! Ce victorie postumă, niciodată imaginată sau măcar visată de vestitul antisemit! Al drăcuţului drac, cum le mai aranjează el, mereu pe mâna proprie a altora! Că ce face ovreiul cu mâna lui…

4.

În iadul din Transnistria, – zice Sonia Palty în Realitatea Evreiască, oficiosul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, penuria de sare îi făcea mai ales pe copilaşii evrei din Transnistria să sufere şi, natural, îi făcea să se smiorcăie toată ziua. De trista împrejurare profitau fără ruşine vecinii fiecărei familii cu copii, tot evrei, sărmanii, care-şi puneau farfuria cu supa chioară sub ochii lacrimogeni ca să-şi săreze astfel bucatele!… Ea însăși, Sonia Palty, mărturisește că a fost astfel abuzată de vecini… De mai multe ori!

Între timp, adică între interviul din „Realitatea Evreiască” și textul scris azi, Sonia Palty a fost exmatriculată din Transnistria și din rândurile victimelor Holocaustului! Nu pentru minciuni! Pentru minciunile din cartea ei de amintiri din deportarea în Transnistria a fost premiată și plătită la greu de Uniunea Scriitorilor din România! Ci a fost excomunicată pentru crimele săvârșite în Transnistria de un membru important al familiei sale: pezevenchiul de ta-su! Crime împotriva evreilor care scăpau neîmpușcați de români! Le venea de hac tatăl Soniei!…

…Ce părere ai, amice Teşu, despre această poveste cu sarea din Transnistria?, l-am întrebat cândva pe domnul Teşu Solomovici, domn pe care, o vreme, l-am suspectat că el ar fi evreul NORMAL pe care-l caut cu lumînarea de câteva decenii, ultimele două.

«E chiar uşor ingenioasă povestea, este, da, o metaforă !», mi-a explicat comprehensiv și filologic Teşu Solomovici când m-am arătat contrariat de paradox: tocmai evreilor, care sunt sarea pământului, să li se ia sarea!… Cât de subtili au fost românii în cinismul lor – cine ar fi zis ?!, auzi la ei, să nu le dea nici sare nevinovaţi fraţilor lui Josef?!

5.

Din păcate, nici cu Teşu nu mi-e ruşine!… Iată-l ce scrie despre scufundarea vasului Merkure, plin ochi cu evrei: « Vasul a fost torpilat de un submarin german. Soldaţii germani i-au mitraliat pe evreii care încercau să se salveze şi asupra lor au fost lansaţi câini dresaţi ca să-i ucidă în apă »… Aşadar, câini dresaţi să fie « lansaţi » în apă şi să ucidă, în largul mării, evrei… Câini care stau zile şi săptămâni întregi într-un submarin, domule Teşu, fără să turbeze?! Câini care vin la tine înot şi te muşcă, te bagă cu capul la fund?!…

Dragă domnule Teşu, n-ai văzut niciodată un câine cum înoată?! Păi nu aveai voie nici măcar să citezi asemenea inepţie! Iar dacă nu dai sursa acestei «informaţii», dacă deci dumneata ţi-ai imaginat singur şi nesilit de nimeni această gugumănie, cu ochişorii minţii tale dacă ai vizualizat-o, atunci se întâmplă ceva foarte grav cu mintea dumitale!… Şi zău că nu mă bucur ! Aşa cum nu mă bucur să aflu şi să ştiu că submarinul criminal a fost unul sovietic, nu german… Nu schimbă cu nimic destinul pasagerilor de pe Merkure…

Dar ar trebui să schimbe destinul cărţilor şi al autorilor care propun asemenea netrebnice fantasmagorii! N-au ce căuta pe tarabele librarilor ori în casa unor oameni normali, cu frica lui Dumnezeu! Afară din librării şi tipografii, din biblioteci, nebunelor!! Înseilări smintite! Aţi împuţit destul planeta!

6.

La un imaginar concurs de abjecții imaginate în literatura holocaustizantă, s-ar putea să câștige cartea Holocaustul sub guvernul Antonescu, carte publicată la o editură, Hasefer, de un ins care nu s-a sfiit a-și pune și numele pe copertă: Liviu Beriș se numește nerușinatul!… Dar e foarte probabil că nu este conștient de grozăvenia și absurditatea celor scrise. Posibil psihopat.

I-a ajuns în mână declarația unui martor ocular și nu se îndoiește nicio clipă de veridicitatea și autenticitatea mărturiei privind comportamentul jandarmilor din Transnistria:

„Au început să depisteze copiii nou născuți. Ne puneau în cerc (în toți anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificația punerii noastre în cerc), iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuța victimă. Porțiuni din ce a fost obiectul lor de distracție erau împrăștiate pe ei, pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe față, de pe mâinile, de pe uniforma lor.” (p.19-20)

Soldații români luau așadar un copilaș evreu nou născut, îi puneau pe ceilalți evrei în cerc, desigur că erau de față în cerc și părinții copilului, iar ei, în mijlocul cercului, jucau fotbal cu acel „boț de carne”, împroșcând cu sângele victimei și „porțiuni” din trupul „obiectului” pe toată lumea aflată de față, în macabrul cerc!… Distracția se înțelege că s-a repetat de mai multe ori…

Mărturia continuă cu scene și mai cumplite: „Aveam tifos exantematic, ca hrană aveam din belșug fecale înghețate (relatarea nu-i ficțiune)” (paranteza și sublinirea aparțin textului mărturiei). (p.20)

*

Avem de ales între două categorii de evrei, două categorii de mărturii. Aceste mărturii trebuie puse la dispoziția tuturor celor interesați spre a decide fiecare în cunoștință de cauză cine minte, cine fabulează, cine bate câmpii…

Noi nu am negat niciodată holocaustul! Nu avem nici argumente, nici documente și nici interesul s-o facem. Noi am negat întotdeauna – adică după 1990, când s-a ivit nevoia, am negat Holocaustul din România. Iar pentru asta avem o mulțime de argumente și documente, cele de mai sus reprezentând o infimă parte.

Și avem și interesul s-o facem, fiind vorba de onoarea neamului nostru românesc, a părinților noștri, a fiecăruia dintre noi!

Din fericire, de partea interesului nostru este și Adevărul! Adică bunul Dumnezeu!

Dixi et salvavi animam meam!