Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (1 - 4)

Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (1)

http://www.art-emis.ro/istorie/2942-din-transeele-invizibile-ale-celui-de-al-doilea-rzboi-mondial-1.html

Declarație. 17 Maiu 1950[1]

Subsemnatul Traian Teodorescu, condamnat la muncă silnică pe viaţă, fost general în rezervă, născut în anul 1896 Ianuarie 28, în comuna Meri Goala Jud.Teleorman, fiu al Cristu (+) și al Sitei, declar următoarele:

1. După ruperea relaţiunilor diplomatice dintre Anglia şi România în anul 1941, am primit ordin dela Mareşalul Antonescu să păstrez contactele mai departe cu Ambasada Britanică din Ankara precum şl cu cea Americană.

2. Aceste contacte le-am păstrat pe toată durata războiului - cu ştiinţa Mareșalului Antonescu și a Marelui Stat Major român - până la încheierea Armistiţiului în anul 1944.

3. In Ianuarie 1944, pe când eram Ataşat Militar al României în Turcia am fost convocat de ataşatul militar american, maiorul Sieger, care m-a întrebat care ar fi aportul și atitudinea armatei române în cazul unei eventuale debarcări aliate în Balcani, în scopul creierii unui front Balcanic. Am răspuns Maiorului Sieger că voiu întreba la Bucureşti dar că nu cred posibilă o colaborare a armatei noastre cu armatele aliate fără să avem garanţia aliată că ţara noastră nu va fi ocupată de trupele ruseşti. Ştiam că acesta este punctul de vedere al Mareşalului Antonescu, din discuţiuni anterioare pe care le avusesem cu dânsul, care a considerat că inamicul de totdeauna al României a fost Rusia. Despărțindu-mă de Maiorul Sieger, am telegrafiat imediat, cifrat, la Bucureşti, convorbirea cu Maiorul Sieger și am cerut răspuns. În acelaş timp, profitând de ocazie că ministrul nostru dela Ankara, Dl. Alexandru Cretzianu se găsea la Bucureşti, i-am făcut un raport în care relatam convorbirea avută cu Maiorul Sieger, atrăgându-i - după cât îmi amintesc - atenţiunea asupra faptului că ni se oferă o bună ocaziune de a ne desprinde de germani şi cerându-i în acest scop să vorbească personal cu Mareşalul Antonescu dela care să-i ceară un răspuns prompt şl precis. Peste câteva zile, Dl. Alex Cretzianu, întorcându-se la Ankara mi-a adus un memoriu din partea Mareșalului Antonescu în care acesta, după ce, într-o lungă introducere, făcea un istoric cu condiţiunile în care România a fost obligată să încheie alianţa cu Germania, arăta:

- să nu se ceară României să facă un act de trădare contra Aliaţilor ei, Germanii, o ţară mică neputându-şi permite o asemenea atitudine;

- cea mai bună misiune ce s-ar putea încredinţa Armatei Române ar fi ca împreună cu trupele germane să menţină pe Ruși, cât mai departe spre Răsărit, pentru ca la adăpostul acestui front trupele aliate să poată debarca în Balcani.

- de îndată ce armatele aliate ar ajunge la Dunăre, nici un soldat român nu va trage un foc de armă contra trupelor aliate. De acord cu Dl. Alexandru Cretzianu, am tradus memoriul Mareşalului Antonescu, în limba franceză pe care l-am înaintat apoi ataşaţilor militari englez şi american pentru a fi transmis la Cairo Generalului Wilson Comandantul suprem al forţelor aliate de pe teatrul de operaţiuni Mediteranian.

Se pare că memoriul Mareşalului, Antonescu nu a mulţumit pe Generalul Wilson care, prin două sau trei telegrame a cerut Mareşalului Antonescu să-şi definească mai precis atitudinea[2]. Aceste telegrame s-au transmis prin Dl. Alexandru Cretzianu aşa că nu cunosc în detaliu conţinutul lor cât nici răspunsurile Mareşalului Antonescu Mareșalul Antonescu urmărea, după cât ştiu eu, ca în momentul când Armistițiul va fi încheiat sau operațiuni de colaborare româno-aliate s-ar desfășura în Balcani, România să fie ocupată, la sosirea Rușilor, de către trupele aliate anglo-americane.

Drept pentru care dau prezenta declarație pe care o semnez propriu şi nesilit de nimeni.

(ss) T. Teodorescu

Notă: documentul a fost pus la dispoziţia redacţiei de către cercetătorulo col. (r) Mircea Vâlcu Mehedinţi

________________________________________

[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147, Dosar 14.

[2] Mircea Vâlcu Mehedinţi - Era previzibil ca americanii să nu fie de acord cu cererile Mareșalului Antonescu, deoarece nu aveau intenția de a deschide un front în Balcani, fiindcă sferele de influență în Europa, după terminarea războiului, fuseseră deja împărțite. Se știe doar că, „strategic", orice armată (stat) își face un plan cu două variante: câștigarea sau pierderea războiului. În ambele variante se fac planuri „strategice" pentru măsurile ce se vor lua după terminarea unui război. Deci, aceste măsuri sunt gândite, puse în planuri amănunțite, cu mult timp înainte de sfârșitul războiului.

Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (2)

http://www.art-emis.ro/istorie/2959-din-transeele-invizibile-ale-celui-de-al-doilea-rzboi-mondial-2.html

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu dată după aproape două decenii de la consumarea evenimentelor lasă loc unor serioase semne de întrebare privind exactitatea relatării în ansamblu. Unele - inevitabile sau voite - „scăpări de memorie", subiectivismul, posibila „adaptare" a poziţiei declarantului la condiţiile acelor ani, inclusiv riscul asumării unor responsabilităţi-oportunităţii ale momentului fiind aproape inevitabile. În declaraţia sa, Victor Rădulescu-Pogoneanu nu menţionează nici măcar în treacăt faptul că Mareşalul Antonescu era informat despre demersurile opoziţiei, pe care le-a tolerat şi chiar le-a încurajat. Astfel, declaraţia sugerează că fostul suveran ar fi dirijat toată activitatea, fapt care nu concordă nici cu realitatea, nici cu posibilităţile intelectuale şi diplomatice ale acestuia. (Ion Măldărescu)

Declarație. Nr.910 din 31 August 1962

Subsemnatul, Victor Rădulescu-Pogoneanu, născut în Bucureşti, la 21 Septembrie 1910, fiul lui Ioan şi Elena, de profesie fost consilier de legaţiune, cu privire la întrebarea ce mi se pune, şi anume: „împrejurările în care aţi ajuns la Ministerul de Externe, funcţiile avute, ce ştiţi referitor la Actul de la 23 August 1944, precum şi împrejurările în care aţi ajuns la curtea regală şi legăturile avute ou regele", decIar următoarele:

Am intrat în cariera diplomatică în anul 1934, fiind admis la concursul prezidat de ministrul de atunci al Afacerilor Străine, „Nicolae Titulescu" şi anume ca şef de promoţie. Am funcţionat în principal în cadrele Direcţiunei Politice unde am condus pe rând secţiunile: Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală (primele două între anii 1933-1938, celelalte două în 1940-1941); în calitatea aceasta, am luat parte, în 1937, la Conferinţele Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice. Între anii 1938 şi 1940, am funcţionat, ca secretar de legaţie, la Legaţia României din Berlin, de unde, apoi, îmbolnăvindu-mă, mi-am cerut rechemarea în Administraţia Centrală. În 1941, am fost numit ca secretar de legaţie, la legaţia României din Stockholm, de unde mi-am cerut de asemenea rechemarea în 1943. De atunci, am funcţionat în Administraţia Centrală, la dispoziţia secretarului general, şi apoi ca director adjunct al Cabinetului şi Cifrului; în acest interval am atins, prin două înaintări succesive „la alegere", gradul de consilier de legaţie. După 23 August 1944, am fost directorul Cabinetului şi Cifrului şi, mult timp, al Presei şi Informaţiilor. După 6 Martie 1945, am cerut şi obeţinut desărcinarea mea din calitatea de Director ai Cabinetului şi Cifrului, fiind trecut în Iulie 1945, în cadrul disponibil, şi apoi, la începutul anului 1947, în disponibilitate. Dintre cele trei planuri pe care s-a desfăşurat pregătirea şi înfăptuirea actului de la 23 August 1944 şi anume: diplomatic, politic şi militar, eu nu cunosc decât pe acela al negocierilor diplomatice. Aceasta, prin faptul că, fiind prieten intim cu Grigore Niculescu-Buzești - pe atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi sfetnic personal al regelui -, am asigurat alături de dânsul, transmiterea comunicărilor către şi de la Barbu Știrbey şi Constantin Vișoianu, la Cairo (prin intermediul lui Alexandru Cretzianu, pe atunci Ministrul României la Ankara). Cei doi delegaţi de la Cairo negociau acolo, începând din primăvara 1944 în numele Opoziţiei Unite (care reunea Partidul Naţional Țărănesc prezidat de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal prezidat de Dinu Brătianu), cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri - Marea Britanie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii - aflate atunci în război cu Germania. După constituirea, în Iunie 1944, a Blocului Național Democratic (prin asocierea cu cele două partide istorice a partidelor comunist și social democrat, ele înşile reunite în Frontul Unic Muncitoresc), cei doi delegaţi de la Cairo au devenit în mod firesc reprezentanţii acestui Bloc. Punctul de plecare al acţiunilor şi negocierilor care urmăreau şi aveau să ducă la ieşirea României din războiul început de Germania şi din tabăra acestuia - trebue căutat în evenimentele şi împrejurările din anii 1942-1943 cu deosebire după înfrângerea decisivă de la Stalingrad. În acea epocă se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membrii guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul. Pe de altă parte, în timp ce Iuliu Maniu, în acord cu Dinu Brătianu, intrase mai de mult într-un contact radio-telegrafic cifrat cu aliaţii occidentali - regele însuşi, urmând sfaturile tehnicienilor diplomatici şi militari care-l asistau (Grigore Niculescu-Buzești, Ioan Mociony Styrcea, generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea şi alţii), începe o acțiune diplomatică şi politică în scopul de a scoate ţara din tabăra ce avea să fie înfrântă în cel de-Al Doilea Război Mondial. Anume, pe de o parte se căuta din partea regelui un contact diplomatic cu aliaţii occidentali, pe de altă parte se realizează legătura dintre rege şi partidele politice (mai întâi cu partidele istorice, mai târziu cu partidul comunist şi partidul social-democrat).

Acţiunea regelui e iniţiată prin cuvântările ţinute la începutul anului 1943, la radio (către ţară) şi la recepţia tradiţională de Anul Nou a corpului diplomatic la palat. Aceste cuvântări fuseseră redactate de Grigore Niculescu-Buzești şi erau destinate să facă să apară dorinţa României de a ieşi din războiul în care fusese târâtă şi de a contribui la restabilirea unor raporturi paşnice - cu respectul drepturilor şi intereselor țării noastre. În acelaş timp, faţă de o ştire despre trecerea, în drum spre Moscova, prin Stockholm, a ministrului de externe britanic, A. Eden - se proiectează trimiterea la Stockholm, ca emisar al regelui şi al partidelor istorice, a lui C. Vișoianu, spre a avea o întrevedere cu Eden. La Stockholm se stabilise deja un contact în numele regelui, cu ministrul Angliei, prin consilierul legaţiei noastre din Suedia Gheorghe I. Duca. Acesta, primind însărcinarea atunci de a anunţa misiunea ce urma să se încredinţeze lui C. Vișoianu, răspunde însă că, informându-se pe lângă ministrul Angliei, a aflat că ştirea susmenţionată (care părea să indice că Eden era dispus să aibă o asemenea întrevedere) nu era în acea formă exactă - şi în consecinţă acest proiect a căzut. (Ştirea îşi avea origina într-o conversaţie a fostului ministru al României la Londra - rămas acolo - V.V. Tilea, cu deputatul şi jurnalistul Harold Nicholson - fost diplomat - şi transmisă la Bucureşti prin intermediul lui Grigore Gafencu, fostul ministru de externe, stabilit atunci în Elveţia). În interval însă, se primeşte la Bucureşti (prin legaţia noastră din Ankara), invitaţia - cu caracter mai mult de somaţie - adresată în acelaşi timp Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu de către comandamentul suprem al frontului aliat din Mediterana, mareşalul Sir Maitland Wilson, - ca România să iasă din război, părăsind tabăra germană. În această situaţie, se precizează - aşa cum se va vadea mai departe - atât acţiunea Opoziţiei Unite sub conducerea de fapt a lui Iuliu Maniu și sub egida regelui, cât şi acțiunea de un sens analog, începută cam la aceeaşi epocă, a ministrului de atunci al afacerilor străine, Mihai Antonescu. Mihai Antonescu, sub impresia - se pare - mai ales a dezastrului german de la Stalingrad, ajungând şi el la convingerea că România trebuia să-şi schimbe orientarea exclusivă de până atunci a politicii ei externe de după 1940 şi să-şi pregătească prin desprinderea de Germania şi prin revenirea în tabăra occidentală, apărarea drepturilor şi intereselor ţării la pacea finală - încercase mai întâi, în 1942, o acţiune destul de confuză care tindea - fără de altfel să aibă sorţi de a isbândi - la solidarizarea puterilor europene neutre cu puterile mici şi mijlocii beligerante (din tabăra germană), cu scopul de a duce la mijlocirea unei păci de compromis între Germania și Puterile Occidentale. Ceva din această primă acţiune a lui Mihai Antonescu ajungând însă la urechile guvernului german, acesta şi-a arătat la Bucureşti nemulţumirea, chestiunea s-a lichidat însă destul de uşor pe cât ştiu, prin explicaţiile date de Mihai Antonescu, în sensul că nu era vorba decât de o neînţelegere fără bază reală, prin greşita interpretare a unor acţiuni de informare curentă şi în afara vreunor instrucţiuni speciale - a unora dintre miniştrii noştri în străinătate. Mihai Antonescu a trecut atunci la o serie întreagă de contacte diplomatice secrete, de caracter mai mult informativ şi fără prea mare importanţă (mai mult în sensul pledării cauzei noastre şi a unei asigurări de bune intenţii din partea României). Aceste contacte s-au produs în special:

a) În Elveția (conversații între ministrul nostru la Berna și un emisar al Președintelui Rooswelt în Europa, Allan Dulles, frate cu John Foster Dulles, conversaţii între fostul nostru ministru la Roma şi la Berlin, Raoul Bossy - aflat atunci în Elveţia cu o misiune, dacă îmi amintesc bine, pe lângă „Crucea Roşie Internaţională" - cu omul politic ceh Kopecki, care dacă nu mă înşel era comunist, a fost mai târziu ministrul informaţiilor în guvernul cehoslovac, şi prin acesta, dacă nu mă înşel, cu fostul subsecretar general sovietic al Societăţii Naţiunilor, rămas în Elveţia).

b). În Turcia, unde în afară de cele ce se vor vedea mai departe - s-a dat satisfacţie intervenției unui emisar (Hirchmann) al Preşedintelui Rooswelt în chestiunea evreilor, și ales al celor internați în Transnistria. Cele mai importante însă dintre contactele lui Mihai Antonescu au avut loc la Madrid şi la Stockholm, unde au luat caracterul unor adevărate negocieri şi anume între ambasadorul american în Spania, prof. Hayes, prieten personal - se pare - al Preşedintelui Rooswelt şi secretarul legaţiei noastre de acolo, Scarlat Grigoriu, şi între consilierul legaţiei U.R.S.S. în Suedia şi ministrul nostru din această țară, Frederic Nanu.

De teamă, ca germanii să nu afle din nou ceva despre toate aceste contacte şi cu deosebire despre cele de la Madrid şl Stockholm, Mihai Antonescu dăduse ordinul să fie imediat distruse toate documentele secrete care le consemnau; am luat însă, fără ştiinţa lui, asupra mea de a păstra totuşi dosarul respectiv, care poate să se afle şi astăzi la arhivele politice ale ministerului nostru de externe, - aceasta pentru ca aceste documente să poată fi salvate spre a constitui la cunoaşterea cât mai exactă a unei epoci din cele mai importante din Istoria țării. Prin negocierile de la Madrid, Mihai Antonescu a încercat să obțină anumite precizări şi uşurări în cadrul formulei de „capitulare necondiţionată" pe care o pretindeau americanii; era vorba, pe cât îmi mai amintesc, ca eventual guvernul român să depună în mâinele guvernului turc o declaraţie de ieşire din război, care însă n-ar fi devenit efectivă şi publică decât în anumite condiţiuni (Ia această fază a negocierilor a luat parte, ca emisar al lui Mihai Antonescu, şi secretarul de legaţie Camil Demetrescu, pe atunci director adjunct al Cabinetului şi Cifrului. De asemenea, în cursul acestor negocieri de la Madrid, americanii au invitat să ia parte la una din conversaţiile cu ambasadorul Hayes şi pe consilierul de legaţie Brutus Coste, pe atunci aflat în cadrele legaţiei noastre din Lisabona şi care, până la ruperea relaţiilor dintre Statele Unite şi România, fusese însărcinatul nostru cu afaceri la Washington, unde câştigase stima şi simpatia cercurilor conducătoare ale departamentului de stat. Cu prilejul acelei conversaţii, a propus ca între condiţlunile care au precizat „capitularea necondiţionată", să se menţioneze că puterile aliate vor recunoaşte, (pânâ când va fi posibilă efectuarea de alegeri libere în România) ca guvern legitim al ţării un oabinet prezidat de Iiuliu Maniu; aceasta, întrucât începuse să se bănuiască, din partea U.R.S.S. o tendinţă de a promova Partidul Comunist din România în dauna partidelor istorice, înfăţişate ca reacţionare (anume, de ex. B. Coste seamnalase, de la Lisabona - unde se ocupa exclusiv de sectorul anglo-american - un articol semnificativ, datorit unui fost corespondent de presă englez la Moscova - câştigat, se pare, pentru cauza U.R.S.S. - şi apărut în ziarul liberal „News Chronicle", articol ce introducea tocmai o versiune în sensul menţionat mai sus, cu privire la partidele istorice din România şi, dacă nu mă înşel, chiar la persoana lui luliu Mani; telegrama respectivă a legaţiei noastre din Lisabona se află în dosarele din arhiva politică a Ministerului Afacerilor Străine). Mențiionez că Mihai Antonescu a fost, pe câte am aflat, foarte iritat de participarea lui B. Coste la conversațiile de la Madrid, bănuind că această participare s-ar fi datorat unor instrucţiuni ce am fi dat lui Coste, Grigore Niculescu-Buzești și eu (dată fiind prietenia personală ce ne lega pe toţi trei); Mihai Antonescu nu ne-a comunicat nimic direct despre aceasta (dânsul simțise că Grigore Niculescu-Buzești juca un rol pe lângă rege) și dealtfel bănuiala sa era cu totul neîntemeiată. Mihai Antonescu era în special iritat de propunerea făcută de Coste și a dat dispoziții ca el să fie rechemat, dar măsura nu a mai ajuns să fie aplicată din cauza precipitării evenimentelor din acele săptămâni, imediat anterioare actului de la 23 August 1944. Prin negocierile de la Stockholm guvernul român a fost pus în cunoştinţă cu condiţiunile unui eventual armistiţiu între România şi Uniunea Sovietică, ca bază a ieşirii noastre din război. Aceste condițiuni reproduceau aproape aidoma pe acelea, comunicate la Cairo, în numele celor trei puteri aliate, lui Barbu Știrbey și C.Vișoianu pentru Iuliu Maniu. Ministrul nostru la Stockholm, F. Nanu, a obţinut în cursul negocierilor sale, trei ameliorări asupra acestor condiţiuni şi anume:

1. România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să-şi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile.

2. Să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care că rezide greaua situaţie economică a României. Menţionez că, tot în cadrul acestor negocieri, s-a pus, din partea Uniunii Sovietice, două întrebări: una relativă la modul cum ar fi privită în ţară o eventuală revenire a fostului rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski, alta relativă la modul cum ar fi privit în ţară un eventual guvern prezidat de Petru Groza sau de prof. Constantinescu Iași (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlul de sondaje personal lui F. Nanu). În acelaşi cadru general mai e de atenţionat vizita făcută de Mihai Antonescu la Vatican, cu prilejul călătoriei sale în Italia şi audiența sa la Papa. De asemenea, propunerea ce Mihai Antonescu a făcut-o lui Grigore Gafencu, prin mijlocirea legației noastre din Roma, ca acesta să negocieze în numele guvernului român cu guvernul sovietic, în vederea unui armistiţiu; Grigore Gafencu a răspuns că acceptă cu condiţia ca Iuliu Maniu și Dinu Brătianu să-şi dea asentimentul şi Mihai Antonescu i-a comunicat că, întrebând pe cei doi şefi de partide istorice, ei şi-au dat acest consimţâmânt - dar chestiunea n-a mai ajuns să se realizeze. În sfârşit, încercările de ultim moment ale lui Mihai Antonescu de a determina o mediaţiune din partea Turciei în favoarea noastră şi intenţiunea lui eventuală de a pleca la Cairo cu un avion, în scopul de a semna acolo un armistițiu. In general, se poate spune că toate aceste contacte şi negocieri ale lui Mihai Antonescu n-au dus şi nici nu puteau duce la nici un rezultat concret, din cauză că autoritatea efectivă de a trece la măsuri, de fapt o avea în sânul guvernului numai mareşalul Antonescu, a cărui atitudine va fi evocată mai departe. Paralel cu acţiunea evocată mai sus a lui Mihai Antonescu, se desfăşura precum am menţionat, cealaltă acţiune, aceea a regelui şi a partidelor istorice, sub conducerea politică a lui Iuliu Maniu (aflat într-un deplin acord cu Dinu Brătianu) şi sub conducerea tehnică-politico-diplomatică a lui Grigore Niculescu-Buzești. Aceasta de altfel a marcat și însuşi începutul pe plan extern al acţiunii, şi anume printr-un interviu apărut, tot în August 1943 în presa suedeză şi prin care, în calitate de înalt funcţionar al ministerului român de externe (era atunci director al Cabinetului şi Cifrului şi co-director al afacerilor economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale. (Gr. N. Buzești se afla în trecere prin Stockholm spre ţară, venind de la Helsinki, unde prezidase o comisie de negocieri economice cu Finlanda).

Declaraţiile publice ale lui Gr. Niculescu-Buzești au fost imediat remarcate și comentate la postul de radio de la Londra în timp ce legaţia Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulțumirea şi suspiciunea prlntr-un demers pe lângă guvernul român. Explicațiunile liniştitoare date de Mihai Antonescu în sensul că nu era vorba de o manifestare autorizată de guvern, - au reuşit să închidă fără alte consecinţe acest incident cu Germania (Mihai Antonescu ştiind că Gr. Niculescu-Buzești se afla în relaţii personale cu regele, a căutat să evite de a se crea o situație delicată în legătură cu palatul). Pe de altă parte şi cam la aceiaşi epocă în care se adresase somaţia amintită mai sus a maeșalului Sir Meitland Wilson, se produce declaraţia ministrului de externe sovietic, V. Molotov, cu privire la România. Prin această declaraţie din 2 aprilie se arăta că Uniunea Sovietică nu înţelege nici să ameninţe independența României, nici să determine schimbarea regimului ei politic și social. Presa, posturile de radio şi, dacă nu mă înşel, şi reprezentanţi ai guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanța declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme și să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, ministrul de externe german, Von Ribentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei lui Molotov, primejdia pe care Uniunea Sovietică o reprezenta pentru România şi ferma hotărâre a Germaniei de a apăra, în executarea angajamentelor ei, graniţa Nistrului. Era însă evident pentru toată lumea că Germania nu mai avea să fie în stare de a îndeplini această promisiune. În aceste condițiuni şi în cadrul acţiunii sale sus-amintită, Mihai Antonescu se decide să facă apel la Alexandru Cretzianu, spre a-l determina să accepte postul de Ministru al României în Turcia, cu scopul de a intra acolo în negocieri cu tabăra aliată (Al. Cretzianu părăsise ministerul Afacerilor Străine - unde fusese în ultim loc secretar general - şi ieşise din serviciul diplomatic activ în toamna lui 1943, în urma unor repetate şi grave divergenţe cu Mihai Antonescu în legătură cu unele din cele mai importante chestiuni ale politicei noastre externe - între altele şi în special pe chestiunea anexării Transnistriei -aceste divergențe duseseră până la urmă la un conflict deschis, în care s-a ajuns la arbitrajul mareșalului Antonescu. Acesta la rândul său declarase că nu se putea lipsi de colaborarea lui Mihai Antonescu, astfel încât Al. Cretzianu ceruse şi obţinuse punerea în disponibilitate. Toată chestiunea, adică o serie de memorii critice - redactate de Al. Cretzianu şi de Gr. Niculescu-Buzești - care fuseseră prezentate lui Mihai Antonescu şi un schimb final de scrisori între acesta şi Al. Cretzianu - trebue să se afle în arhivele politice ale ministerului nostru de externe). Al. Cretzianu, având în acest sens şi asentimentul lui Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, acceptă oferta lui Mihai Antonescu şl pleacă la Ankara unde urma să reprezinte în acelaş timp (fără ştiinţa guvernului) şi opoziţia unită, încadrându-se astfel în acţiunea partidelor istorice patronate de rege. Scurt timp după plecarea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (şi anume în decembrie 1943 - ianuarie I944, dacă îmi amintesc bine, când de altfel Al. Cretzianu se afla La Bucureşti, unde fusese chemat să raporteze), se produce un fapt de natură a stârni mari speranţe. Într-adevăr, un curier special aduce din partea însărcinatului nostru cu afaceri la Ankara, secretarul de legaţie Dimitrie Popescu, un raport cifrat prin care se comunica guvernului că atașatul militar american la Ankara se adresase ataşatului militar român, colonelul Teodorescu, spre a afla „ce atitudine ar lua guvernul român în eventualitatea unei debarcări aliate în Balcani, cu direcţia Sofia".

- Va urma -

Notă: Documentul poate fi găsit în volumul în curs de apariţie: Mircea Vâlcu-Mehedinți, „Memoria Istoriei - vol. 2. Țipătul morții (Partidele politice). Culegere de documente inedite din Arhivele Naționale - Fondul CC al PCR., Bucureşti Editura MVM, 2015.

Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (3)

http://www.art-emis.ro/istorie/3037-din-transeele-invizibile-ale-celui-de-al-doilea-rzboi-mondial-3.html

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

Mihai Antonescu, care se afla atunci tocmai în curs de negocieri cu ambasadorul american de la Madrid, comunică de îndată însărcinatului nostru cu afaceri la Ankara că răspunsul guvernului român va fi adus fără întârziere de Al. Cretzianu care se întorcea la postul său. Răspunsul acesta, în principiu fireşte favorabil, n-a mai fost însă urmat de nici o altă reacţiune din partea aliaţilor. Informându-se pe lângă colegul său american, ataşatul nostru militar la Ankara a primit lămurirea că „chestiunea nu mai era actuală". Astăzi când, pe cât ştiu, este stabilit că propunerea lui W. Churchill înscrisă pe ordinea de zi a conferinţei dela Teheran, de a se proceda la o debarcare aliată în Balcani fusese părăsită în faţa opunerii sovietice şi a celei americane, se poate pune întrebarea dacă demersul ataşatului militar american de la Ankara nu a însemnat cumva un şiretlic de război. Într-adevăr, în această ipoteză, aliaţii îşi vor fi închipuit că guvernul român va comunica Germaniei intențiunea aliată de debarcare în Balcani, iar Germania ne va înşela astfel cu privire la adevăratele planuri militare, adică la apropiata debarcare în occident. Dacă această ipoteză s-ar adeveri, ea ar marca una din cele mai grave erori de perspectivă din partea occidentalilor în faza decisivă a celui de-Al Doilea Război Mondial şi, în mod corespunzător, unul din cele mai importante succese politice sovietice din aceeaşi fază. În acelaş timp, opoziţia unită ia hotărârea de a trimite în occident un reprezentant care să ajungă cu aliaţii la o înţelegere în vederea ieşirii României din război. Persoana luată în considerare era în primul rând Constantin Vișoianu, care avea deplina încredere a regelui, ca fost membru ai Secretariatului Societăţii Naţiunilor şi ca fost şef de misiune diplomatică - putea găsi în străinătate o audienţă favorabilă. Astfel fiind, opoziţia unită se adresează guvernului spre a-i cere să facă posibilă plecarea în străinătate a reprezentantului ei (pentru părăsirea ţării era necesară viza Ministerului de Interne chiar pe paşapoartele diplomatice - n. n.). Ridicându-se însă obiecţiuni din partea guvernului faţă de alegerea lui C. Vișoianu - socotit a fi orientat spre stânga - opoziţia unită a decis - se pare la sugestia Mareşalului Ion Antonescu însuşi - de a trimite să negocieze cu aliații, fostul prim ministru Barbu Știrbey. Era de asemenea hotărâtă trimiterea, ca adjunct al lui Barbu Ştirbey, a consilierulul de legaţie, Brutus Coste, care acceptase această misiune în vederea căreia fusese solicitat şi în numele regelui şi care ar fi urmat să plece direct de la Lisabona, unde se afla, la Londra, unde se credea că vor avea loc tratativele. La invitaţia mareşalului Antonescu, Barbu Știrbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar dela B.Ştirbey, mareşalul Antonescu, i-a spus că, deşi personal nu crede că întemeierea opoziţiei unite de a intra în tratative cu aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu-şi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune. Pe de altă parte, înainte de plecarea lui Barbu Știrbey a avut loc Ia locuinţa acestuia de la Buftea o consfătuire între dânsul, I. Vișoianu, Grigore Niculescu-Buzești şi cu mine, consfătuire în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea regelui şi a opoziţiei unite în vederea negocierilor cu aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de G. N. Buzești şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui B. Ştirbey. Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condițiuni cât mai favorabile ţării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenței noastre politice. Tendinţa lor era bine înţeles de a se căuta un sprijin din partea puterilor occidentale în fața intențiunilor ruseşti tradiționale şi a expansiunii comuniste, în această parte a Europei. Barbu Știrbey a plecat însoțit de fiica sa Eliza, pe atunci soţia colonelului englez E. Boxshall şi care, sub acest pretext, a fost arestată la frontiera bulgaro-turcă, fiind readusă la Sofia, în timp ce tatăl ei a putut pleca mai departe (arestarea Elizei Boxshall avea probabil scopul de a-l împiedica şi pe el să-şi continue călătoria, de care germanii vor fi aflat în ultima clipă); în urma însă a demersurilor legaţiei noastre din Sofia, întreprinse la ordinul lui Mihai Antonescu, ea a sfârşit prin a fi eliberată şi a putut trece în Turcia.

Plecând mai departe spre Londra, B. Ştirbey a fost însă oprit La Cairo, unde i s-a comunicat că vor avea loc negocierile asupra cărora Aliaţii căzuseră de acord după ce fuseseră înştiinţaţi prin Al. Cretzulescu despre misiunea lui Barbu Ştirbey. O dată mai mult, îngrijorarea germană faţă de ştirea dată, printr-o indiscreţie engleză în occident cu privire la această misiune, - a putut fi potolită, desigur cu explicaţia că guvernul român nu avea nici un amestec în plecarea lui Barbu Ştirbey, pe care însă, în calitatea sa de fost prim ministru, nu i-ar fi putut interzice. În această situație trimiterea sus-menţionată a Iul B.Coste spre Londra nemai având obiect, s-a hotărât plecarea la Cairo şi a lui Constantin Vișoianu, în calitate de al doilea delegat al opoziţiei unite. Și a plecat fără ştiinţa guvernului, cu un paşaport de curier diplomatic eliberat de mine şi pe care s-a obţinut viza Ministerului de Interne, dată fără nici o obiecţiune de directorul general al Siguranţei, generalul Diaconescu (dacă nu mă înşel), la intervenţia făcută oa din partea Ministerului de Externe - cred - prin Camil Demetrescu. Menţionez că plecarea din ţară a lui B.Ştirbey se produce în martie sau aprilie 1944, iar aceea a lui Constantin Vișoianu în aprilie sau mai 1944. De la Cairo, unde negocierile s-au purtat cu ambasadorii celor trei mari puteri şi cu lordul Moyne, ministrul rezident britanic în Orientul Mijlociu, B. Știrbey transmite din prima clipă că a fost informat din capul locului că toate comunicările dintre el şi mandatarii săi sunt de îndată împărtăşite reprezentanţilor tuturor celor trei Mari Puteri. Aceasta însemna, bine înțeles, că nu era posibilă - din voinţa Puterilor Occidentale nici un fel de negociere separată cu acestea. Într-adevăr, pe cât se pare, din teama de a nu oferi Uniunii Sovietice vreun pretext în vederea unei eventuale înţelegeri directe ruso-germane. Puterile Occidentale înţelegeau să facă totul în vederea asigurării şi menţinerii unităţii celor trei aliaţi. De altfel, condiţiunile prezentate lui B.Stirbey, erau, se poate spune, dictate de Uniunea Sovietică, textul lor fiind identic cu cel comunicat de Uniunea Sovietică la Stockholm, în negocierile cu guvernul Antonescu şi aflat la dosarul menţionat mai sus al acestor negocieri. În general, se poate afirma că aceste condițiuni ne-au fost impuse aproape fără modificare, oomunicându-ni-se fără echivoc, ba chiar brutal, că aliaţii nu înţelegeau să primească nici un fel de oontra-propuneri, așa cum încercase să prezinte Iuliu Maniu. O telegramă impresionantă, se poate spune patetică, a lui B. Știrbey, arată îndeosebi zidul în faţa căruia s-a aflat în problema teritorială.

Deşi opoziţia unită, s-a văzut nevoită a accepta această situaţie - căci nu exista o altă posibilitate de alegere -, intervine apoi, fără vreo altă explicaţie, o pauză care durează în fapt până în August 1944. Condiţiunile fiind acceptate, se comunică la Cairo, de astă dată în numele Blocului Naţional Democratic nou creat, planul concret de acțiune în vederea ieşirii României din război În cadrul acestui plan, datat cred din 22 iunie 1944, se cerea, pe de o parte un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice. Aici e locul să menţionez că, într-o telegramă redactată de G. Niculescu-Buzești şi prin care se formula cererea de trupe aeropurtate, se preciza că acest ajutor era solicitat în egală măsură fie puterilor occidentale, fie U.R.S.S. La obiecţiunile pe care le-am ridicat faţă de o asemenea formulare, atunci când Gr. N. Buzești mi-a încredinţat mie acest text, el mi-a răspuns cu argumentul, fără îndoială întemeiat, că scopul era numai de a se înlătura o eventuală suspiciune din partea Uniunii Sovietice, care altminteri n-ar fi fost în măsură atunci să dea un ajutor de felul celui cerut. În aşteptarea răspunsului Puterilor aliate, se constată pe de o parte, pe cât se pare, un interes mai activ, din partea mai ales a Uniunii Sovietice, în privinţa negocierilor cu guvernul român, pe care probabil că şi Puterile occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din

tabăra germană. Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S, doamna Kolontay, - se oferă în fapt lui Iuliu Maniu, posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu Uniunea Sovietică şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile

occidentale. Răspunsul transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere, avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, regele şi partidele Istorice socotind în mod evident primejdios un tete-a tete între România şi U.R.S.S.

În aceeaşi scurtă dar agitată perioadă se plasează şi episodul unei acţiuni separate de cele menţionate până acum, şi anume al acţiunei încercate de G. Tătărăscu şi rămase fără nici o urmare, deşi oferta sa de a negocia direct cu Moscova fusese acceptată în principiu de guvernul sovietic. Amănuntele relative la această chestiune se pot afla într-o lungă scrisoare adresată lui G.Tătărăscu de către Gr. Niculescu-Buzești şi într-o alta mai scurtă a mea, drept răspuns la anumite afirmaţiuni din discursul din iulie 1945, la congresul grupării disidente liberale ale fostului prim ministru. Aceste scrisori, care neputând fi atunci publicate în presă fuseseră comunicate lui Iuiliu Maniu, Dinu Brătianu, C.Titel Petrescu şi Lucrețiu Pătrășcanu - se află sigur la dosarul documentelor ce mi-au fost confiscate cu prilejul arestării mele, în august 1947. În aceste împrejurări şi faţă de situaţia desperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 Iunie 1944 - în fapt determinată de tăcerea guvernului sovietic care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate - face ca B.Știrbey și C. Vișoianu să transmită regelui şi partidelor istorice. Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat.

- Va urma -

Notă: Documentul poate fi găsit în volumul în curs de apariţie: Mircea Vâlcu-Mehedinți, „Memoria Istoriei - vol. 2. Țipătul morții (Partidele politice). Culegere de documente inedite din Arhivele Naționale - Fondul CC al PCR., Bucureşti Editura MVM, 2015.

-----------------------------------------------------

[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147,Dosar 11, vol. 2.

Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (4)

http://www.art-emis.ro/istorie/3042-din-transeele-invizibile-ale-celui-de-al-doilea-rzboi-mondial-4.html

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

În acest timp, în chiar ziua de 22 August cred, mareşalul Antonescu se întoarce din inspecţia ce făcuse pe frontul din Moldova unde se pare că împărtăşise generalilor ce comandau trupele române convingerea sa că. războiul era pierdut şi că „trebuia căutată o soluţie politică". Dimineaţa de 23 August aduce o serie de întrevederi importante. Mareşalul Antonescu primește vizita lui Ion Mihalache, în numele partidului naţional ţărănesc şi a lui Gheorghe Brătianu în numele partidului naţional liberal. Amândoi insistă ca guvernul să facă el însuşi necesarul a spre a scoate fără întârziere ţara din război. Pe de altă parte, Mihai Antonescu îl cheamă la dânsul pe Gr. N. Buzești şi făcându-i aluzie la cele ce simţise că se pregăteau în jurul regelui, îi cere concursul spre a se găsi o soluţie spre a evita dezastrul. Gr. N. Buzești îi dă un răspuns în spiritul demersurilor sus-menționate, ale lui Ion Mihalache și Gh. Brătianu, arătând că este necesar ca, dacă guvernul nu se decide a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război - aşa cum ar fi fost de altfel dorit şl cum însăşi factorii de opoziţie ar fi preferat -, atunci cel puţin să se pregătească transmisia imediată de puteri către cei ce erau gata să-şi asume această răspundere, adică, şi în special, guvernul să ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil. Mihai Antonescu îi comunică atunci lui Gr. N. Buzești un fapt de o importanţă deosebită şi care a determinat precipitarea evenimentelor şi dezlănţuirea acţiunii proiectate pentru 26 august în chiar ziua de 23 August. Mihai Antonescu îi împărtăşeşte într-adevăr lui Gr. N. Buzești că îi primeşte tocmai în audienţă pe ministrul plenipotenţiar german Clodius, directorul Afacerilor Economice din Ministerul de Externe German şi care se oprise în Bucureşti în trecere dinspre Ankara[2] spre Berlin. În cursul acestei audienţe, Mihai Antonescu îi arătase lui Clodius că în situaţia în care se ajunsese la frontul din Moldova, România va fi nevoită să caute o soluţie directă, încheind un armistiţiu cu aliaţii şi făcuse apel la diplomatul german să explice guvernului său poziţia noastră şi să ceară înţelegerea germanilor faţă de această poziţie. Clodius, abil, răspunsese că îşi dă foarte bine seama de situaţie şi că va pleca de îndată la Berlin spre a raporta lui Hitler însuşi în spiritul apelului Iui Mihai Antonescu[3].

Faţă de demersul imponderat al lui Mihai Antonescu, de pe urma căruia exista riscul foarte grav ca Germania să procedeze la noi măsuri de natură a paraliza orice acţiune din partea noastră (aşa cum se întâmplase în Ungaria, atât în momentul înlocuirii guvernului Kallay cu guvernul Sztoiny, cât şi în acela al instalării în chiar primăvara 1944, a guvernului Szalassy când Ungaria devenise de fapt un protectorat german), se trece, la palatul regal, la o reexaminare a situaţiei. O consfătuire reuneşte acolo la prânz, pe rege pe Gr. N. Buzești pe generalul Constantin Sănătescu, atunci mareşalul curţii, pe generalul Aurel Aldea şi pe Ioan Mociony-Styrcea, secretarul regelui. La acest prânz, luându-se cunoştinţă şi de faptul că mareşalul Antonescu ceruse, în chiar acea dimineaţă să fie primit de rege, se ia hotărârea ca regele să ceară guvernului să încheie armistiţiul cu aliaţii, iar în cazul când mareşalul Antonescu nu ar fi dispus să facă aceasta, să se deslănţue imediat acţiunea proiectată pentru 26 august. Mareşalul Antonescu soseşte la palat, însoţit de Mihai Antonescu, în după masa de 23 August. Regele îl primeşte în prezența generalului C. Sănătescu şi după ce mareşalul Antonescu îi arată cele ce constatase în inspecţia făcută pe front, îl întreabă pe acesta dacă, în situaţia ce se crease, e dispus să ceară armistiţiu. Mareşalul Antonescu răspunde că nu poate face acest lucru, deoarece nu înţelege a-şi călca angajamentul luat faţă de Germania şi că în cel mai rău caz se va retrage cu germanii împreună - la nevoie - până în Bihor. Faţă de acest răspuns, regele insistă ca mareşalul Antonescu să se mai sfătuiască - acolo chiar - cu Mihai Antonescu (care în tot cursul acestei audienţe nu a intervenit în discuţie) şi în acest scop regele, însoţit de generalul C. Sănătescu trece pentru câtva timp într-o cameră alăturată, unde aşteptau Gr. N. Buzești, general Aldea, I. Mocsony-Stârcea şi secretarul particular al regelui Ioanițiu (acesta luase parte şi el, mi se pare, la prânzul din acea zi de la palat). Examinându-se din nou situaţia, se hotărăşte aplicarea imediată a planului discutat la prânz în cazul când mareşalul Antonescu stărue în atitudinea adoptată. Întorcîndu-se apoi, însoţit tot de generalul C. Sănătescu, în camera de audienţă, regele întreabă din nou pe mareşalul Antonescu dacă e dispus să încheie armistiţiul cu aliaţii, iar acesta dă acelaş răspuns ca mai înainte. Atunci regele se adresează mareşalului Antonescu cu cuvintele: „din această situaţie, domnul mareşal, eu îţi retrag încrederea mea" şi părăseşte de asta dată singur camera. Apoi, în prezenţa generalului şi la ordinul colonelului adjutant Emilian Ionescu, câţiva plutonieri din batalionul de gardă, comandaţi de maiorul, Dumitrescu arestează pe mareșalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu fără alt incident deosebit, decât un schimb de imputări - în termeni urbani - între mareşal şl generalul Sănătescu. Cei doi arestaţi, la care se adaugă generalul Pantazi, ministrul Apărării Națioale, generalul Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonel Elefterescu, prefectul Poliţiei Capitalei - chemaţi pe rând Ia palat şi arestaţi şi ei, - sunt ţinuţi un timp într-o cameră din palat, apoi, generalul Sănătescu, noul prim-ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinați cu pazacelor arestați să se lase intimidați și să-i elibereze[4], se decide - fără a consulta pe nimeni altcineva, să încredințeze întregul grup de arestați unor elemente de „încredere" ai Partidului Comunist, făcând parte din Gărzile Patriotice, comandați de Emil Bodnăraș, acesta angajându-se - sub cuvânt de onoare - că va ține pe cei arestaţi la dispoziţia guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceeace a determinat atunci protestul guvernului român, făcut de ministrul de externe Gr. Niculescu-Buzești, prin intermediul ministrului la Ankara, Al. Cretzianu.

Se pune firesc întrebarea, cum se explică atitudinea mareşalului Antonescu din cursul audienţei sale la rege? Aceasta cu atât mai mult cu cât, în afară de cele declarate de dânsul generalilor de pe frontul din Moldova, se ştie că - după însăşi nota redactată de el cu privire la ultima iui întrevedere cu Hitler -acesta nu se mai bizuia în fapt decât pe speranţa în punerea la punct a faimoaselor arme noi, se pare că, de altfel, mareşalul Antonescu ar fi declarat celor din jurul său, la întoarcerea de la această întrevedere, că „a stat de vorbă cu un nebun". E posibil ca aluziile ameninţătoare ale lui Hitler la eventualitatea unei defecţiuni a României, după exemplul italian din anul precedent, ca şi spectacolul Varşoviei în flăcări, peste care fusese îndrumat să zboare avionul ce-l aducea în ţară după vizita la cartierul general german. (Germanii reprimaseră, după o lună de luptă, problema poloneză comandată de generalul B. Komorowski, la ordinul guvernului emigrat la Londra) - e posibil ca toate acestea să-l fi făcut pe mareşalul Antonescu să ezite în faţa riscului unui conflict cu Germania. Pe de altă parte însă, în chiar acele săptămâni ce au precedat actul de la 23 August, mareşalul încercase el însuşi, de astă dată, să ajungă la o înţelegere cu puterile occidentale. Într-adevăr, el însărcinase direct pe ataşatul militar de la Ankara, col. Teodorescu - şi aceasta, fără să fie pus în curent șeful acestuia, Al. Cretzianu, ministrul ţării în Turcia - să intre în negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americei, în vederea încheierii unui armistiţiu. Contactul fusese luat la Istambul, dar fără să se poată atinge vre-un rezultat, puterile occidentale nefiind, precum am arătat mai sus, nici un moment dispuse la o negociere fără participarea Uniunii Sovietice, necum să dea României vre-o garanţie efectivă sau măcar teoretică (de exemplu amânarea chestiunilor teritoriale până la pacea finală) în fața penetraţiei sovietice. Nu cunosc de altfel amănunte cu privire la tratativele cu Col. Teodorescu, care pare să se fi izbit de un refuz net. Despre ele am aflat prin B. Știrbey și C. Vișoianu, cărora li se exprimase, la Cairo, din partea reprezentanţilor englez şi american surprinderea şi nemulţumirea pentru ceea ce li se păruse a fi o revenire asupra condiţiunilor acceptate de Iuliu Maniu; delegaţii de la Cairo au arătat atunci că el nu reprezintă guvernul Antonescu şi nu avea nici-o legătură cu misiunea Col. Teodorescu. E posibil ca refuzul întâmpinat în contactul de la Istambul să-l fi determinat pe mareşalul Antonescu să renunţe la încercarea de a ieşi din război. E totuşi curios că, în cursul audienţei la rege din ziua de 23 August, mareşalul n-a făcut nici-o aluzie la însărcinarea ce însuşi dăduse colonelului Teodorescu. Atitudinea mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să se poată afla, în alianţa vre-unor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare[5].

Revenind acum la împrejurările din ziua şi noaptea de 23 August 1944, menţionez că, chemat eu însumi de Grigore Niculescu-Buzești, noul ministru de externe, la palatul regal, am sosit îndată după evenimentele amintite mai sus. Am trecut de îndată la redactarea şi expedierea, pe de o parte, a unei clrculare către oficiile noastre diplomatice (transmită prin Al. Cretzianu) care erau înştiinţate despre demiterea guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de generalul Sănătescu; - pe de altă parte, a instrucţiunilor adresate lui B. Știrbey şi C. Vișoianu de a semna imediat, la Cairo, armistiţiul cu cele trei mari puteri aliate. În cadrul acestor instrucţiuni se cerea, în numele noului guvern, să se introducă între condiţiunile de armistiţiu cela trei ameliorări obţinute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu. Răspunsul delegaţilor de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată şi că erau în aşteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 şi să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova, aşa cum se va vedea mai jos. În seara de 23 August 1944, se mai produse însă un alt eveniment important şi anume cererea făcută (încă înainte de schimbarea de guvern să fi devenit publică) din partea ministrului Germaniei la Bucureşti, V. Killinger, de a fi primit de rege. Regele îl primeşte în prezența generalului Sănătescu, a lui Grigore Niculescu-Buzești şi a lui Ioan Mociony-Styrcea, noul mareşal al curţii, şi la întrebarea lui V. Killinger relativă la zvonurile despre înlocuirea guvernului Antonescu, o confirmă adăugând că, în grava situaţie în care se afla ţara şi faţă de imposibilitatea în care se arăta a fi Germania de a-şi îndeplini angajamentul (asumat în 1940 la Viena şi confirmat prin declaraţiile amintite mai sus ale lui V. Ribbentrop) de a garanta teritoriul român - noul guvern se vedea nevoit a căuta o soluţie. Regele a adăugat că România doreşte să rămână în raporturi corecte cu Germania şi că speră că aceasta va înţelege necesitatea în care ne aflăm de a evita un dezastru total. V.Killinger a întrebat atunci dacă regele şi guvernul îşi dădeau seama de gravele consecinţe ale unei asemenea hotărâri, la care Gr. N. Buzești i-a răspuns că aprecierea situaţiei din acest punct de vedere revenea în mod exclusiv guvernului român. Cu aceasta, audienţa lui V. Killinger a luat sfârşit.

În acest timp sosiseră la palatul regal membrii noului guvern şi alte personalităţi politice: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, reprezentând pe Dinu Brătianu, absent atunci din Bucureşti), C. Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanau, Emil Bodnăraș etc. De asemeni, au fost aduşi acolo ofiţerii englezi (De Chastelaine, Porter, Metzianu) şi americanii (maiorul Yoning) foşti până atunci prizonieri, col. D. Chastelaine a plecat imediat la Istambul, cu un avion ce i s-a pus la dispoziţie. În cursul serii s-au anunţat la radio schimbarea guvernului şi amnistia politică şi s-a citit proclamaţia noului guvern, făcâdu-se cunoscută încetarea ostilităţilor faţă de puterile aliate şl dorinţa României de a-şi lichida în mod paşnic raporturile cu Germania[6]. [În acelaş timp şi faţă de riscul ca Bucureştii să cadă în mâna forţelor germane, al căror atac era de prevăzut, guvernul a insistat ca regele să plece în Oltenia, care era luată în considerare (ca eventuală zonă de ultimă rezistenţă în faţa trupelor germane. Plecarea regelui în Oltenia a avut loc, chiar în acea noapte[7].

- Va urma -

--------------------------------------------

[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147,Dosar 11, vol. 2.

[2] unde tratase cu guvernul turc - n.n.- V.M.V.

[3] Clodius n-a mai putut părăsi Bucureştiul, unde mai târzlu a fost luat prizonier de ruşi - n.n. - V.M.V.

[4] Aceasta este varianta oficială a arestării Mareșalului Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu. Adevărul asupra arestării, și modul cum au fost arestați l-am publicat în volumul 1 din „Memoria Istoriei", la capitolul Istoria nu iartă (Regele), după înregistrarea pe plăci a arestării celor doi Antonescu. Autorul acestei declarații nu a fost prezent la Palat, deci el nu putea cunoaște cum a decurs arestarea. - n.n.

[5] Mareșalul Ion Antonescu, - atunci când regele i-a cerut să semneze armistițiul - a răspuns că nu-l va semna așa cum era formulat de fostul rege Mihai (formularea era cea dictată regelui de către Moscova), ci dorea formularea făcută de opoziție în acord cu S.U.A. și Anglia. Așadar nu era împotriva semnării unui armistițiu - n.n. - V.M.V.

[6]Proclamația s-a publicat în vol.1 din „Memoria Istoriei" - n.n. - V.M.V.

[7]Hotărârea regelui de a fugi din București, a fost personală a acestuia, nu la propunerea guvernului, ci datorită lașității care-l caracteriza. Întotdeauna, la anumite evenimente importante din România, a fugit, pentru a-și salva pielea, dovedindu-se, deci, adeseori, laș și trădător de țară - n.n. - V.M.V.