Din păcate, nu am găsit informații detaliate despre numărul, locația și fondul acestor biblioteci, dar din documentarea făcută, am găsit o referire la Banca (filiala băncii Bistrițeana??) din Teaca care avea o bibliotecă de 3.000 (trei mii) de volume.

Aștept din partea voastră câte o confirmare dacă în satul vostru a fost înființată, în ce clădire și în ce perioadă a funcționat biblioteca sătească.

Din ceea ce am reușit să mă documentez, vă pot oferi câteva date generale despre rolul și importanța bibliotecilor ASTREI în Transilvania.

Bibliotecile ASTREI au fost create pentru a răspândi cunoștințe și informații printre românii transilvăneni, care erau adesea lipsiți de acces la educație și cultură. Bibliotecile ofereau cărți și reviste în limba română, precum și în alte limbi, pe diverse domenii: istorie, geografie, literatură, știință, artă, religie etc. Bibliotecile erau deschise tuturor categoriilor sociale: țărani, meșteșugari, negustori, intelectuali etc.
Bibliotecile ASTREI au fost organizate pe mai multe niveluri: central, județean și local. Biblioteca centrală a ASTREI era situată la Sibiu și avea un fond impresionant de peste 100.000 de volume. Bibliotecile județene erau subordonate celei centrale și coordonau activitatea bibliotecilor locale din fiecare județ. Bibliotecile locale erau înființate în orașe și sate, în funcție de cererea și posibilitățile locuitorilor. Unele biblioteci locale erau dotate cu săli de lectură, unde se organizau și conferințe, expoziții, serbări etc.
Bibliotecile ASTREI au avut o contribuție esențială la formarea conștiinței naționale și culturale a românilor transilvăneni. Prin intermediul bibliotecilor, românii au avut acces la operele marilor scriitori și gânditori români, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu etc. De asemenea, bibliotecile au promovat valorile spirituale și morale ale poporului român, precum patriotismul, demnitatea, solidaritatea etc. Ele au fost și un mijloc de comunicare și cooperare între românii din diferite regiuni ale Transilvaniei.

Nu lipsite de importanță sunt și toate aceste amănunte!

În prima imagine (sursa internet, decupare dintr-o vedere+prelucrare personală), fosta Bibliotecă Comunală, de unde împrumutam (nu chiar) tot timpul cărți, iar când se întâmpla să întârziem aducerea lor la „termenul fixat” eram „muștruluiți” bine de d-na bibliotecară ? Puțura.

Oare, la naționalizare ce destinație avea această clădire: locuința unei familii înstărite, o instituție de stat sau ... ?

În a doua imagine, o imagine din 2014, (sursa Street View+prelucrare personală)

Din presa vremilor

Aurel Ghiba - Răsunetul
- - https://rasunetul.ro/simpozion-francisc-pacuraru-schite-pentru-un-portret

Simpozion Francisc Păcuraru: Schiţe pentru un portret

Mie, 08/05/2009 - 13:41 / Aurel Ghiba

Cu prilejul zilelor culturale ale comunei Teaca (25-26 iulie), în sala de şedinţa a Primăriei Teaca s-a petrecut un eveniment cultural deosebit prin care a fost omagiată personalitatea complexă şi dramatică totodată a unui mare scriitor originar din acest sat: Francisc Păcuraru. O operă pe măsura unui geniu: poezie, proză, critică şi istorie literară universală, un şirag de diamante meşteşugite lucrate în cuvinte care arată o istorie a locurilor natale şi a unei lumi întregi, toate evocate cu înţelepciune de mari oameni de cultură: poetul Aurel Rău, fost zeci de ani director al revistei de cultură „Steaua”, scriitorul Vasile Igna, director al Editurii Dacia în ultimii 20 de ani, scriitorul Tudor Păcuraru, fiul scriitorului omagiat, scriitorii bistriţeni Ioan Pintea, Cornel Cotuţiu, Ion Moise, Olimpiu Nuşfelean, amfitrionii fiind poetul Ioan Pintea şi prof. Nicolae Gălăţean, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.

Dintre lucrările amintite, la vârful construcţiei literare s-a aflat romanul „Labirintul”, lucrare care evocă viaţa satului natal, despre care spune într-o prefaţă autobiografică: „mi-a fost dat să aud din primii paşi ai vieţii oameni rostindu-se în trei limbi şi înţelegându-se totuşi, uitându-se la gângania care eram, cu ochii duioşi ce luminau pe neaşteptate nişte feţe aspre, pline de cute, cioplite parcă din bardă, în timp ce ciocneau pahare cu vin din care sorbeau cu cumpăt, dar şi le lăsau umplute des”.

Istoria trăită şi scrisă l-a plasat pe marele scriitor în mijlocul unui labirint unde se operează transformarea eului care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul acestei treceri de la întuneric la lumină însemnând victoria spiritului asupra materialului, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului, al ştiinţei asupra violenţei oarbe.

Din cuvântul celor prezenţi la acest simpozion n-a născut ideea organizării unor acţiuni culturale permanente în care să se evoce viaţa şi activitatea scriitorului Francisc Păcuraru. Începutul s-a produs prin diverse activităţi organizate de Biblioteca Comunală care poartă numele scriitorului, locaş de cultură condus de tânăra Tatiana Atodiresei. De asemenea, s-a evidenţiat iniţiativa benefică şi necesară pentru acţiuni viitoare a Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, prin poetul Ioan Pintea, de a alcătui un volum de poezie Francisc Păcuraru, cu titlul sugestiv „Întoarcerea”, carte editată de Centrul Judeţean pentru Cultură BN şi finanţată de către Primăria Teaca, prin grija editurilor Eikon din Cluj-Napoca şi Arcade din Bistriţa, editor Vasile George Dâncu, în care apar multe fotografii care evocă viaţa şi activitatea scriitorului Francisc Păcuraru.

Închei cu câteva versuri din poezia care a inspirat titlul cărţii: „Te-ntorci de-a pururi spre străvechi izvoare,/ spre cele mai tăcute şi mai vechi, spre gura lor fără de grai,/ spre jocul oglinzilor lor fumurii în care/ e-ncremenită vremea ca o neagră/ şi uriaşă stalagmită”.

Carmen Vîntu - JurnalFm
- https://jurnalfm.ro/francisc-pacurariu/

Francisc Păcurariu (1 ianuarie 1920, Comuna Teaca, Bistrița-Năsăud – 13 martie 1997, București) a fost un prozator, eseist, traducător și poet român de renume. A avut o carieră literară și diplomatică remarcabilă, fiind o figură importantă în cultura română a secolului XX.

A crescut în Comuna Teaca și a urmat studii liceale la „G. Barițiu” din Cluj între 1932 și 1940. Inițial a dorit să urmeze medicina, dar nu a dat examenul de liberă practică. În timpul studiilor universitare, a activat ca redactor la diverse publicații, inclusiv „Tribuna Ardealului” și „România Liberă”. După al Doilea Război Mondial, a avut diverse funcții, inclusiv redactor la ziarul „Lupta Ardealului” și consilier la Legația Română din Budapesta. A ocupat poziții diplomatice importante, inclusiv ambasador al României în Argentina și Uruguay și a fost director al Direcției Presei din Ministerul Afacerilor Externe. S-a pensionat în 1975.

În domeniul literar, Păcurariu a debutat cu poezii în 1938, publicate în revista liceului „G. Barițiu” și a continuat să publice și în ziarul „Tribuna Ardealului” în 1940. Poezia sa a fost marcată de volume precum „Psalmii neliniștii” (1942), „Lauda singurătății” (1944) și „Priveliștile lumii” (1967), iar în 1980 a apărut o retrospectivă a creației sale poetice, „Omul bântuit de cuvinte”.

Păcurariu a fost, de asemenea, un prolific prozator. Între 1957 și 1989, a publicat mai multe romane istorice, cum ar fi „Furtună sub Detunata” (1957), „Labirintul” (1974), „Ultima călătorie a lui Ulise” (1976) și „Tatuajele nu se lasă la garderobă” (1982), care reflectă un profund interes pentru trecutul istoric al României. De asemenea, a scris eseuri monografice dedicate plasticienilor Petru Abrudan și Raoul Șorban, publicate în 1942.

Pe lângă proza istorică, Păcurariu a publicat și lucrări de eseuristică despre cultura latino-americană, precum „Introducere în literatura Americii latine” (1965) și „Scriitori latino-americani” (1966), contribuind la promovarea literaturii din această regiune în România. A tradus și antologii din literatura precolumbiană.

Opera sa a fost apreciată nu doar în România, dar și în cercurile internaționale de literatură. Romanele sale au fost apreciate pentru abordarea obiectivă a unor perioade istorice dramatice, deși stilul său a fost adesea criticat pentru pasaje eseistice lungi.

După moartea sa, Francisc Păcurariu a lăsat un important patrimoniu literar și cultural. În comuna natală, biblioteca poartă numele său, iar fațada edificiului este decorată cu un portret în basorelief al scriitorului. În 2018, Consiliul Local Teaca a atribuit principalei piețe a comunei numele Francisc Păcurariu, perpetuând astfel memoria sa în localitatea natală.

Menuț Maximinian - Răsunetul
- https://rasunetul.ro/amintirea-lui-francisc-pacurariu

În amintirea lui Francisc Păcurariu

Mie, 08/10/2011 - 11:02 / Menuţ Maximinian

Pe 24 iunie 2006, la iniţiativa unui grup de intelectuali din comuna Teaca, amintind aici pe scriitoarea Melania Cuc, se dezvelea placa comemorativă In memoriam Francisc Păcurariu, la Biblioteca comunală care-i poartă din acel moment numele. De atunci, an de an, scriitorii se întâlnesc la Teaca unde deapănă amintiri legate de prozatorul, eseistul şi poetul Francisc Păcurariu. Născut în anul 1920, Francisc Păcurariu trece la cele veşnice în anul 1998, la Bucureşti. De-a lungul vremii este consilier la Legaţia Română din Budapesta, director al Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe, conferenţiar la Catedra de Literatura Română a Institutului de Relaţii Internaţionale, ambasador al României la Atena şi Nicosia. Dincolo de toate aceste funcţii, rămâne în urma scriitorului, născut la Teaca, o operă durabilă.

La iniţiativa scriitorului Ioan Pintea, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud şi Primăria şi Consiliul Local Teaca au editat, în această vară, volumul omagial „Timpul şi cuvintele – Francisc Păcurariu”, apărut în colecţia „Portret de autor” a Editurii Eikon.

Cartea cuprinde gânduri despre ilustrul dispărut ale unor personalităţi ale culturii, amintind aici pe Ion Brad, Aurel Rău, Vasile Igna, Tudor Păcuraru, Mircea Popa, Mircea Zaciu, Ion Moise, Petru Poantă, Cristian Vieru, Ion Radu Zăgreanu, Olimpiu Nuşfelean, Petre Pintilie, Mihai Ungheanu, Lucian Valea. Ilustraţiile care însoţesc textele ni-l descoperă pe Francisc Păcurariu alături de familie, dar şi în calitate de diplomat şi scriitor la diverse acţiuni în ţară şi străinătate. Aurel Rău spune în evocarea sa că opera pe care a construit-o Francisc Păcurariu, cu numeroase înfiorate poezii, dar şi cu proză, roman, cu studii de istorie literară şi culturală, de personale intuiţii, dar şi de istorie propriu-zisă a civilizaţiilor, este una durabilă, care va rămâne peste timp. Grăitoare sunt şi versurile: „Plecări şi întoarceri. Atâta ţi-a fost sorocit/ sub aceste păduri ce veghează în vânt/ amintindu-şi de tine”.

Vasile Igna spune că Francisc Păcurariu a iubit cu pasiune Transilvania purtând în el toate suferinţele şi umilinţele înaintaşilor, dar şi speranţa că viitorul ar putea aduce, pentru locuitorii ei, înţelegerea, toleranţa, încrederea reciprocă. La rândul lui, criticul Mircea Popa vede scrisul lui Francisc Păcurariu ca un mesager de cea mai fină extracţie intelectuală.

În interviul pe care i l-a acordat, în anul 1983, scriitorului Olimpiu Nuşfelean, Francisc Păcurariu spune: „Consider că momentele de intens dramatism ale istoriei prilejuiesc un examen esenţial al condiţiei umane”. Era momentul în care trebuia să apară romanul „Geneza”, în aproximativ 100.000 exemplare. De vorbă cu scriitorul omagiat stătea, în anul 1976, şi Petre Pintilie, căruia i se confesa: „Scriitorul încearcă să construiască, prin creaţia sa, o anumită expresie a experienţei sale existenţiale, a chintesenţei acestei experienţe, străduindu-se să dea forma estetică unui anumit raport cu lumea, cu existenţa, cu ceilalţi oameni, cu el însuşi”.

Cartea stă mărturie de acum încolo prin vocile grăitoare care sunt prezente asupra operei unui scriitor care merită să fie cinstit întru eternitate de conjudeţeni şi nu numai – Francisc Păcurariu.

Melania Cuc - Răsunetul
- https://rasunetul.ro/e-dreptul-meu-sa-stiu-adevarul

E dreptul meu să știu adevărul!

Mar, 10/01/2019 - 15:00 / Melania Cuc

,,Simbad corăbierul,, autori :Francisc Păurariu și Tudor Păcurar, Editura Vatra Veche, 2019.

Cu un titlu de carte ce te duce cu gândul mai degrabă la aventura basmului, fantasticului cu tușe orientale, volumul, ai cărui autori sunt Francisc Păcurariu și Tudor Păcuraru, este o proiecție cu locuri și oameni care au făcut Istorie, în vremea războiului-rece. Trecute prin filtrul timpului, dar fără să le deformeze în rolul lor socio-istoric, întâmplările povestite în cartea de față, conțin, în parte, pagini care au stat mult timp în doasare cu mențiunea ,, strict-secret,,.

,,Simbad corăbierul,, este o carte structurată pe dialogul aparent lejer, dintre două persoane ( personalități) care se cunosc suficient de bine pentru ca interferența dintre idei să se facă spontan, cu ușurință, dar fără să se scape din vedere momentele cheie ale ,,aventurilor,, prin care ,,Simbad,, - în speță, diplomatul Francisc Păcurariu, trecuse, așa cum spuneam, în plin război-rece. Dialogul dintre tată și fiu este de-o sinceritate frustă, cu nuanțe filosofice de înaltă ținută intelectuală și care, cotrastează ( dar nu deranjează) cu perioada istorică aparent cenușie, obsucră prin care trecea România.

Nu știu, ca scriitorul și diplomatul de carieră, Francisc Păcurariu să fi ținut un jurnal personal în anii în care a fost la ,,post,, la o seamă de ambasade ale României, pe atunci România fiind integrată și etichetată ca componentă sigură, dură a ,,lagărului socialist,,. Privind în urmă, cunoscând bine opera sa, personal nu cred că, înafară de însemnările de autor care au dus la scrierea celebrului roman ,, Labirintul,, , la volumele de poezie modernă pentru timpul acela, la cartea document-istoric ,,Românii și ungurii, de-a lungul istoriei,, etc. Etc., nu știu ca Francisc Păcurariu să fi ținut un jurnal clasic. Om de cultură în adevăratul sens al cuvântului, absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, cu ținută verticală, poliglot și având harul observației și a scrisului, și-a dedicat viața diplomației române. După toate sursele, F.P. a acționat mereu cu tact și profesionalism, cu talent de mediator, curajos și responsabil. A trăit momentele istorice direct, pe muchie de cuțit.

Parte din memoriile sale ( scrise sau necrise) se regăsesc aici, în volumul ,,Simbad corăbierul,,. Sunt povestiri pe care dacă ai prins a le citi, nu lași cartea din mână, până nu ajungi la ultima filă.

În Conflictul mondial, din perioada aceea, de amenințări serioase cu bomba atomică, cu escaladarea conflictului dintre Est și Vest, echilibrul negocierilor politice dintre coloșii momentului înarmați până-n dinți, părea a fi imposibil de realizat. România era ca un soi de punte de legătură, de înfiripare a negocierilor diplomatice și care, până la urmă, au făcut să fie evitată o catstrofă.

Într-un conflict cum ar fi fost cel care se prefigura, nici comunismul, nici capitalismul nu ar fi avut șansă de supraviețuire. Diplomația românească , prin intervenția și relațiile umane ale câtorva diplomați, printre care și Francisc Păcurariu, a avut un rol activ, benefic, un rol ce nu poate fi contestat indiferent de orientarea și timpul politic.

Martor direct al evenimentelor din Ungaria din anul 1956, Francisc Păcurariu ,,povestește,, cu detașarea care se datorează trecerii timpului ( de la contrarevoluția maghiară), redă întâmplările , în tușe sigure , conturând un rezumat simplu, pe înțelesul noastru, al celor care nu am avut toate informațiile ,,la cald,, sau am primit datele distorsiaonat. Un rol important în derularea acestui ,,film,, îl are și Tudor Păcuraru, care pune întrebări ,,incomode,, sau vine cu detalii în oglindă, preluate din datele oficiale, din pressa vremii. Francisc Păcurariu percutează, își amintește în detaliu fapte memorabile pentru Istoria Europei. Dar, dialogul așa cum îl citim în aceste pagini , este rezultat am memoriei fascinante a lui Tudor, care nu a lăsat ca vremea și evenimentele să-i șteargă din minte toate discuțiile pe care le-a purtat cu părintele său, pe vremea când acela mai era în viață. Tudor nu a lăsat să-i scape nici un detaliu din ceea ce Francisc Păcurariu i-a povestit cu atâtea și atâtea ocazii. A înregistrat nu doar decorul în care au avut loc întâlnirile, o grădină de vară boemă etc, dar și gesturile, starea de spirit a tatălui său, care retrăia amintirile, în confesiunea pe care i-o făcea fiului său.

Multe dintre întmplările ale căror personaj principal, sau martor la prima mână, este chiar Ambasadorul Francisc Păurariu, îi sunt cunoscute fiului său, de aici și acuratețea redării.

Tudor își amintește de o întâmplare din copilărie, de pe vremea când tatăl său era la post la Ambasada României din Argentina. Aici, amintirile interferează, dau veridicitate cazului. Conflictul dintre Amasadă și grupul de foști legionari, care se refugiaseră din Romnia, în America Latină. Să nu uităm că era imediat după Război și răzbunările de tot felul erau reale, nu filă de roman.

Subiectul acesta face obiectul următorului capitol al cărții. Povestirea are toate ingredientele pentru a fi exceșentă, dar nu este doar literatură bună, este realitate. Întmplări adevărate, cu spioni,cu ucigași de profesie , cu viața familiei Păcurariu trăită cu sufletul la gură. Francisc Păcurariu Ambasadorul, conștient de rolul pe care îl avea, își făcea datoria în fața Istoriei. Spun vorbe mari? Poate sunt un pic subiectivă doar, dar nu voi intra în detalii, decupând scene demne de-a fi reținute în galeria diplomației de elită, și în care Francisc Păcurariu și-a făcut numai datoria.

Cartea de față a fost scrisă pentru a fi citită, și eventual comentată, tema fiecărui capitol în parte constituind parte din eșafodajul pe care s-a ridicat, din genunchi, în picioare, România. Apoi...s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc udate de ploaie.

Sunt aici povestiri fascinante, personaje și fapte reale care pun carne pe oasele unor vremuri de care, vrem sau nu vrem, e musai să ne amintim asumându-ne greșelile dar și reușitele, așa cum au fost, păstrând proporțiile.

De fapt, nici nu sunt ,,povestiri,,. Sunt destăinuiri, sunt spovedania unui Om care nu a reușit să spună Totul în timpul vieții.

Legătura de sânge dintre cei doi coautori face ca scriitura cărții să fie mai mult decât agreabilă. Cu un spirit de detectiv inteligent, Tudor Păcuraru pune întrebările care au menirea de-a potența destăinuirea lui Francisc Păcurariu. Una peste alta, cartea are farmec, deși întâmplările la care se face referință sunt la limita dintre viață și moarte, personajele, politice, de la nivel înalt, din ambele tabere, capitaliști și comuniști, fac un joc nu o dată de cacealma, caută punctul slab al adversarului, lovesc sub,, centură,, ...

În acest cotext istoric, de după al Doilea Război Mondial, rolul diplomatului Francisc Păcurariu este extrem de important pentru România, pentru Patrie, și nu este vorba aici despre clasa și perioada politică, comunistă, ci despre fibra Națiunii Române.

Povestirile, ca într-un tir de foc încrucișat, între cei doi, tată și fiu, chiar dacă în parte sunt rodul unui dialog din amintire, odată ce au fost adunate și publicate între două coperte, devin piese de rezistență, detalii care lipseau dintr-un puzlle pe care au încercat, și încă mai încearcă, să-l cumpleteze istoricii și pseudoistoricii zilei.

Cartea ,,Simbad corăbierul,, / cu o grafică elegantă, într-o ediție îngrijită de scriitorul Nicolae Băciuț, ( cel care semnează și Postfața) a apărut recent la Editura Vatra Veche din Târgu Mureș, ca un semnal nu doar literar ci și politic-istoric, de restabilire a valorii umane și profesionale a unui scriitor care, deși aflat în epicentrul evenimentelor politice din perioada comunismului dur, a știut să-și păstreze verticalitatea, să-și servească Țara cu demnitate.

Scriitor de prim eșalon, diplomat impecabil, Francisc Păcurariu și-a câștigat dreptul de-a fi personalitatea al cărei centenar nu poate trece neobservat. La începutul anului 2020 se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa.

Francisc Păcurariu își are rădăcinile la Teaca , județul Bistrița Năsăud, peste deal de satul meu, Archiud. Teaca, satul pe care l-a nemurit în romanul său ,,Labirintul,, .

Eu l-am văzut pe uriașul Francisc Păcurariu, pentru prima oară, în ograda părinților săidin Teaca, pe când eram prea mică pentru a descifra alfabetu și a ști ce înseamnă să fii ambasador și sciitor. În răstimp i-am citit cărțile și m-am mândrit cu numele său.

L-am revăzut după mulți, mulți ani, în casa familiei Păcurariu din strada Heleșteu. M-a fascinat statura, privirea cu care căuta să vadă dincolo de ceea ce afișa persoana din fața sa. Mi-a oferit, cu autograf, generos, ultimele cărți care îi apăruseră ( Românii și maghiarii, de-a lungul Istoriei,, și Solstițiul de iarnă,, (poezie). Apoi, într-o vreme, pe când mă grăbeam să ajung la Redacția în care lucram ( la Casa Presei din București) , uneori, diminețile devreme, îl vedeam de departe pe aleile din jurul Parcului Herăstru, cu pălărie și baston,plimbându-se gânditor.

Sunt imagini care mi-au rămas ca un semn că nimic în viață nu e întâmplător.

Valentin Falub - Răsunetul
- https://rasunetul.ro/o-voce-transilvaniei-francisc-pacurariu

O VOCE A TRANSILVANIEI : FRANCISC PĂCURARIU

Lun, 08/01/2011 - 12:12 / Valentin Falub

Sub acest generic, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, Societatea Scriitorilor BN, în colaborare cu Primăria şi Consiliul Local al comunei Teaca, au organizat ediţia a treia a „ Zilelor culturale Francisc Păcurariu” pentru sărbătorirea scriitorului, diplomatului şi patriotului, remarcabilă personalitate culturală cu verticalitate şi amplitudine, din secolul trecut, care au constat într-un simpozion întitulat: „O voce a Transilvaniei : Francisc Păcurariu”, având la bază volumul „Timpul şi cuvintele Francisc Păcurariu”,al Editurii EIKON Cluj-Napoca din colecţia „Portret de Autor”, carte apărută sub egida Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, prin grija iubitorului de frumos şi literatură Florin Vasile Şomlea, director şi Ioan Pintea, scriitor, care şi-au conjugat eforturile şi au elaborat această carte aducând pentru publicul cititor din comuna sa natală, dar şi din România noi aspecte din viaţa sa de scriitor, de politician prin munca sa de diplomat şi patriot.

Pentru a marca importanţa evenimentului de la Teaca, un grup de scriitori, membrii ai Societăţii Scriitorilor BN s-au deplasat la Teaca în frunte cu preşedintele acesteia, scriitorul Andrei Moldovan, căruia i s-au alăturat scriitorii Ion Moise, Gavril Moldovan, Olimpiu Nuşfelean, Luigi Bambulea, Vasile G. Dâncu, prof. Vasile Lecinţan, venit la Teaca de la Cluj-Napoca ca să-i cunoască pe consătenii lui Francisc Păcurariu, aşa cum sunt ei astăzi . Au mai fost prezenţi Mircea Măluţ, Traian Parva Săsărman, Nicolae Vrăsmaş, dar şi localnici, printre care l-am recunoscut pe Aurel Ghiba, corespondentul „Răsunetului”din zonă, fiind prezenţi şi o serie de oameni de cultură din localitate, în special cadre didactice şi alţi iubitori de frumos, printre care remarcăm chiar pe edilul comunei, primarul Damian Iustian Muntean, care s-a implicat cu trup şi suflet în cadrul acţiunii, salutând la început prezenţa la Teaca a atâtor personalităţi remarcabile, după care invită ca frâiele acţiunii de la Teaca să fie preluate de către principalul organizator al acţiunii, dl. Florin Vasile Şomlea, directorul instituţiei judeţene de cultură, care la rândul său salută prezenţa în sala căminului cultural a atâtor oameni de litere, care au venit nu numai să omagieze personalitatea marcantă a lui Francisc Păcurariu în multiplele sale preocupări în viaţa culturală a Transilvaniei, dar şi a României, ci şi să marcheze un nou început pentru a scoate din raftul uitării o serie de personalităţi marcante ale literaturii române.

Pentru cei care cunosc mai puţin viaţa şi activitatea lui Francisc Păcurariu, am vrea să reamintim faptul că acesta s-a născut la 2 ianuarie 1920 în comuna Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, murind în 1998 la Bucureşti. A fost fiul lui Efrim Păcurariu şi al Mariei, născută Szabo. Prozator, eseist şi poet, face studiile elementare în comuna natală între 1928-1932, apoi urmează Liceul „G. Bariţiu” din Cluj între anii 1932-1940. În perioada studiilor universitare, este rector la „Tribuna Ardealului” între anii 1940-1944, apoi redactor responsabil al gazetei „Înfrăţirea” din Târgu- Mureş, iar între anii 1944-1945, redactor la pagina pentru Ardeal a ziarului „România Liberă” şi între 1945-1946, redactor la „Lupta Ardealului” din Cluj, între 1946-1947, consilier la Legaţia Română din Budapesta, fiind între anii1948-1952 director adjunct, apoi director al Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe. În acelaşi timp e conferenţiar la Catedra de Literatura română şi universală la Institutul de Relaţii Internaţionale. Este şi consilier la Ambasada Română din Belgrad şi la cea din Roma. Este trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Argentina şi Uruguay. În această calitate a fost membru supleant al delegaţiei române la sesiunea jubiliară ONU din 1960. Director al Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe, pe urmă ambasador al României la Atena şi Nicosia, apoi directorul Direcţiei pentru Cultură şi Presă din Ministerul Afacerilor Externe. Înainte de pensionare este secretar al Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO. Se pensionează în 1975. Am extras aceste date din „Notă bio-bibliografică” a volumului „Timpul şi cuvintele Francisc Păcurariu”, permiţându-mi şi menţionarea faptului că publică primele poezii în 1938, în „Luceafărul”, o revistă a liceului „G. Bariţiu” din Cluj, debutul propriu – zis avându-l în pagina culturală a ziarului „Tribuna Ardealului” din Cluj în 1940, iar debutul editorial în antologia lui Gh. Dăncuş, „Versuri din Transilvania Nordică” în 1941, apoi Francisc Păcurariu a elborat studii şi eseuri despre cultura latino-americană în volume ca : „Introducere în literatura Americii latine”(1965), „Schiţe pentru un portret al Americii latine”(1966), „Scriitori latino-americani”(1966), „Nepoţii şarpelui cu pene”(1967), „Profiluri hispano - americane contemporane”(1968), „Individualitatea literaturii latino-americane”(1973), la care trebuie adăugată „Antologia literaturii precolumbiene” din acelaşi an 1973. În poezie, „Psalmilor neliniştii” din 1942, le urmează în 1944, „Lauda singurătăţii”, tirajul acestui volum fiind distrus în vremea manifestaţiilor fasciste de la Cluj din martie 1944, apoi îi urmează „Priveliştile lumii(1967), „Ochean simplu”(1972), „Răzvrătirea desenatorului de cercuri”(1974) şi „Solstiţiu de iarnă”(1977). O retrospectivă a întregii sale creaţii poetice este volumul „Omul bântuit de cuvinte”(1980). Cărţi de proză : povestirea istorică „Furtună sub Detunata”(l957), apoi ciclul „Labirintul”(1974), continuat cu „Ultima călătorie a lui Ulise”(1976), „Timpul şi furtunile”(1978), „Tatuajele nu se lasă la garderobă”(1982), „Geneza”(1983) şi „Întâlnirea”(1989). După cum spune alcătuitorul cărţii, factura acestor lucrări epice este preponderent documentară, el publicând şi două eseuri monografice, consacrate unor plasticieni: Petru Abrudan(1942, reeditat în 1969) şi Raoul Şorban(1942).

Toate acestea , şi multe altele au constituit tema dezbaterii de la Teaca, prin intervenţiile extrem de consistente şi profesionale ale moderatorului Ioan Pintea, care-l consideră pe Păcurariu „o personalitate ardelenească remarcabilă, un om cu o cultură polivalentă”, remarcând în continuare intervenţiile incitante ale criticului Andrei Moldovan despre poezia lui Francisc Păcurariu, a prozatorului Ion Moise despre romanele acestuia, a directorului revistei „Mişcarea literară”, a poeţilor Mircea Măluţ şi Gavril Moldovan, a profesorului şi literatului clujean Vasile Lechinţan, a discursului extrem de profesionist a poetului şi criticului Luigi Bambulea, redactor al revistei clujene de cultură „VERSO”, al literatului clujean George Vasile Dâncu, directorul Editurii clujene EIKON, tuturor acestora, dar şi componenţilor grupului PRO OPERA : Olga Adriana Bordaş-pianistă, Alexandra Hordouan - mezosoprană, Bogdan Nistor – bariton şi Florin Pop – tenor, care au încântat asistenţa cu programe inedite la începutul şi sfârşitul acţiunii de la Teaca, le-au fost acordate diplome de participare de către Florin Vasile Şomlea, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, care marchează în felul acesta o nouă reuşită în programul său de recuperare a operelor unor personalităţi de marcă pe care le-a dat judeţul nostru, lucru pentru care cei implicaţi merită toată consideraţia.

Gavril Moldovan - Răsunetul
https://rasunetul.ro/ion-brad-despre-francisc-pacurariu

Ion Brad despre Francisc Păcurariu

Joi, 07/05/2012 - 10:39 /

În cartea sa intitulată „Aicea printre ardeleni”, apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca în anul 2007, Ion Brad ne relatează despre întâlnirea sa cu Francisc Păcurariu, care s-a produs destul de târziu întrucât între cei doi oameni de cultură români şi diplomaţi exista o diferenţă de vârstă de nouă ani. În anul 1948, când Ion Brad a ajuns student la Cluj, Francisc Păcurariu tocmai părăsea oraşul de pe Someş, unde făcuse liceul şi Facultatea de Medicină (1940-44), unde şi fusese o perioadă redactor la „Tribuna Ardealului”.
Dumitru Micu, în schimb, care era coleg de acelaşi an cu Ion Brad, îi vorbise mult despre autorul „Labirintului”, amintindu-şi-l drept un om puţin vorbăreţ, însă fenomenal de productiv. Scria oricând, orice, într-un timp record. În ciuda acestor calităţi evidente de viitor scriitor, avea să fie trecut din presă în diplomaţie, unde a funcţionat până în anul 1973.
Cu mult talent literar şi cu încărcătură nostalgic-emoţională, Ion Brad evocă în cartea sa, citată mai sus, tocmai acest moment al preluării funcţiei de ambasador la Atena şi Cipru de la Francisc Păcurariu, care i-a fost predecesor, preluare ce s-a făcut în anul 1973. Plin de bunăvoinţă, Feri i-a dat lui Ion Brad sfaturi, l-a povăţuit şi l-a iniţiat într-o misiune care nu-i de ici de colo, într-o meserie nu prea uşoară pentru spiritele mai inteligente şi mai versate. Cei doi diplomaţi români s-au întâlnit acum la Ion Brad acasă, unde a avut loc pregătirea lui Feri şi a soţiei sale pentru sejurul la Atena.
Mai întâi s-a avut în vedere, în cadrul unor interminabile discuţii, ţinuta vestimentară, componentă importantă în cadrul relaţiilor diplomatice, protocolare. Din aceasta nu trebuia să lipsească jobenul, îi spuse Feri. Grecii sunt foarte atenţia la asemenea amănunte de protocol, mai ales că în acea perioadă ei înlăturaseră o dictatură a coloneilor şi amintirea Casei regale greceşti era în vogă. La rândul ei, soţia lui Ion Brad a fost iniţiată în pregătirea unor toalete care să corespundă modei vremii, să înfăţişeze o persoană cultivată, în ton şi bonton cu spiritul vremii. După ce s-a rezolvat şi problema cu toaletele soţiei, Feri i-a spus lui Ion Brad: „Ionică, tu eşti tânăr, aud că nici 44 de ani, pe deasupra eşti şi frumos, nu bătrân ca mine, să-i întreci pe toţi, mă-nţelegi? În Grecia – a continuat – cu regulile de protocol se face politică mondială. Prietenii noştri greci au o plăcere sadică să le practice pe toate”. La o îmbrăcăminte potrivită, elegantă şi de prestanţă, trebuia şi un comportament adecvat, corectarea ţinutei, mascarea unor defecte şi a unor ticuri verbale sau musculare, atenţie la aplecarea spatelui etc.
Întâlnirile dintre cei doi au continuat însă şi peste ani, nu numai cu ocazia iniţierii în arta diplomaţiei. Una din aceste întâlniri s-a petrecut la Ministerul de Interne Bucureşti, ocazie cu care Francisc Păcurariu se plânge prietenului său de semnale ale sănătăţii deteriorate. Surplusul de ţigări fumate la masa de scris, nopţile albe petrecute tot acolo duceau spre un deznodământ nu prea fericit. Bineînţeles, discuţiile n-au ocolit apariţia romanului „Labirintul”, care s-a bucurat, după cum ştim, de succes în acea vreme şi nu numai. El rămâne şi astăzi o carte veridică, o carte adevărată despre conjunctura istorică şi evenimentele confruntărilor ce le descrie. Prima ediţie a acestui roman s-a bucurat de un referat mai mult decât excepţional făcut de Ion Brad prietenului său. Tot Ion Brad a fost acela care a recomandat cartea directorului Alexandru Căprariu, să apară la editura clujeană „Dacia”. Apărut în 4000 de exemplare, evenimentul editorial a fost salutat cu bucurie în toată presa literară.
Prin anul 1982, Ion Brad s-a reîntors definitiv în ţară, din Grecia, şi s-a reîntâlnit cu Francisc Păcurariu de mai multe ori. Cu ocazia unei întâlniri din anul 1989, petrecute în preajma evenimentelor sângeroase de la Târgu Mureş, amândoi au constata că istoria se repetă. Asemănarea celor descrise în „Labirintul” cu cele întâmplate la Tg. Mureş era evidentă, cei doi deplângând faptul că unii oameni nu învaţă nimic din cursul istoriei. Prietenia dintre Francisc Păcurariu şi Ion Brad este un exemplu de stimă reciprocă, de preţuire unul faţă de altul a doi oameni care au fost puşi într-o anumită perioadă să servească interesele ţării. Şi au făcut-o cu devotament şi profesionalism.
G. Moldovan

Menuț Maximinian - Răsunetul
https://rasunetul.ro/miscarea-literara-si-francisc-pacurariu

Mişcarea Literară şi Francisc Păcurariu

Joi, 03/31/2011 - 14:31 / Menuţ Maximinian

A apărut nr. 4/2010 al publicaţiei „Mişcarea Literară”, care apare sub sigla Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud. Numărul este dedicat scriitorului Francisc Păcurariu în dorinţa ca viaţa literară să nu-şi piardă memoria, după cum afirmă în editorial directorul Olimpiu Nuşfelean. Despre scriitorul originar din Teaca scriu Mircea Popa, Tudor Păcurariu, Ion Moise, Cristian Vieru, Ion Radu Zăgreanu, interesant fiind dialogul purtat în 1983 de Francisc Păcurariu cu Olimpiu Nuşfelean. Criticul Andrei Moldovan are un eseu despre volumul de versuri al lui Daniel Bănulescu – „Ce bine e să fii Daniel Bănulescu”, Ion Moise despre volumul „Arta de a fi păgubaş” al lui Nicolae Gheran, Laura Serghiescu – „Contexte ale Ţiganiadei” de Ion Urcan, Vasile V. Filip – „Iubire la imperfect” de David Dorian, Doina Popa – „La noi” de Cornel Cotuţiu.

La poezia Mişcării Literare descoperim pe Andreea Gal şi Suzana Deac. Mircea Gelu Buta vorbeşte despre legăturile lui Carol al II-lea şi a lui Lucian Blaga cu Bistriţa, iar Nicolae Vrăsmaş realizează un medalion Vasile Bob Fabian, la 215 ani de la naştere. Bistriţeanca Irina Szasz ne poartă pe aripile muzicii într-un dialog cu soprana Angela Gheorghiu. Cornel Cotuţiu scrie despre basarabeanca Valeria Florea Dascăl, Gavril Moldovan despre Viorel Cacoveanu, Virgil Raţiu despre Veronica Ştir. Un număr care prezintă şi corespondenţa primită de romancierul Liviu Rebreanu, care a fost expusă pentru prima dată la Saloanele Liviu Rebreanu.

Ionela Silvia Nuşfelean are un eseu despre artistul plastic Liliana Rusu. Un număr întregit prin albumul foto de la evenimentele derulate în ultima perioadă în ţinutul nostru, dar nu numai.

Revista continuă aceeaşi linie a seriozităţii actului literar, fiind o oglindă a scriitorilor din acest colţ de ţară.

Aurel Ghiba - Răsunetul
https://rasunetul.ro/cultura-contra-criza

Cultură contra criză

Mie, 07/21/2010 - 15:07 / Aurel Ghiba

În zilele de 24-25 iulie a.c., Primăria Teaca şi Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud organizează ediţia a 2-a a Zilelor culturale ale Tecii „Francisc Păcurariu”, care debutează sâmbătă, 24 iulie, cu un colocviu „Lumea transilvană a lui Francisc Păcurariu” şi cu lansarea romanului „Labirintul” a scriitorului născut pe aceste meleaguri, volum reeditat de Editura Dacia sub auspiciile Primăriei Teaca. La acest colocviu vor participa scriitori din Cluj-Napoca şi din Bistriţa-Năsăud. Prima zi a manifestării se va încheia cu un spectacol de muzică uşoară, folk şi rock în nocturnă, cu participarea Rozaliei Fucă Tomescu, Florin Săsărman şi Grupul rock „Ignition” din Bistriţa. Ziua a doua, 25 iulie, după Sfânta Liturghie dedicată praznicului bisericii ortodoxe „Sfânta Treime” din Teaca, de la ora 10.00, după-amiază va avea loc un grandios spectacol muzical-coregrafic oferit de formaţii din Bistriţa, Reghin, Sighişoara, Tg. Mureş, Teaca, Lechinţa.

La frumuseţea acestui spectacol îşi vor aduce contribuţia cântăreţii de muzică populară Cristian Pomohaci, Cornelia Ardelean Archiudean, Olimpia Deneş, precum şi Dorina Oprea, Dorina Grad, Leontina Pop, Maria Sintean Faghiura, Narcisa şi Teodor Ţogorean de la ansamblul artistic profesionist „Mureşul” Tg. Mureş, dar şi îndrăgiţii artişti ai ansamblului profesionist „Dor Românesc” din Bistriţa: Domnica Dologa, Alexandru Pugna, Ioan Dordoi, Mirela Petruş, Cristina Retegan, Felix Gălan, Ioachim Spân, Nicolae Cioancă, Anuţa Motofelea, Veronica Bălan.

În pofida unor cârcotaşi răuvoitori care contestă acest moment greu de criză „prezenţa acestui important act de cultură la care participă mari artişti populari şi oameni de cultură de mare valoare din această parte a Transilvaniei, manifestarea se va bucura, ca şi prima ediţie, de un mare succes din partea publicului prezent din toate colţurile ţării de unde fiii satului se întorc acasă pentru a-şi revedea părinţii, rudele şi locurile dragi ale copilăriei. Manifestarea se doreşte un act de cultură complex, care să umple haosul lăsat în conştiinţa oamenilor de criza economică, dar şi morală, care bulversează întreaga noastră societate. Numai prin asemenea manifestări colective, de o frumuseţe fără seamăn putem deveni mai buni, mai toleranţi şi mai încrezători în ziua de mâine, care poate fi una mai luminoasă şi mai plină de speranţă în mai bine.

Menuț Maximinian
https://rasunetul.ro/mare-sarbatoare-la-teaca

Mare sărbătoare la Teaca

Mar, 07/21/2009 - 15:47 / Menuţ Maximinian

Primăria şi Consiliul Local Teaca, în colaborare cu Centrul Judeţean pentru Cultură organizează, sâmbătă şi duminică, ample evenimente în cadrul Zilelor culturale ale comunei Teaca. „Comuna Teaca va avea anual 2 zile de sărbătoare, două zile ce vor fi dedicate minunaţilor locuitori ai comunei, dar şi prietenilor noştri ce ne vor însoţi în aceste zile de sărbătoare. Vom avea î vedere atât partea de divertisment a manifestărilor, cât şi cea educativă, prin care dorim să punem în valoare zestrea spirituală deosebită izvorâtă din prea plinul sufletului generaţiilor oamenilor trăitori pe aceste meleaguri. Ne propunem să nu uităm de personalităţile ilustre plecate de pe ac este meleaguri, să reînviem tradiţiile şi obiceiurile moştenite de la înaintaşii noştri, promovând o manifestare culturală deosebită sub genericul „Francisc Păcurariu - schiţă pentru un portret” şi aducând pe scena de spectacol formaţii artistice aparţinând comunei noastre şi pe îndrăgita artistă Cornelia Ardelean Archiudean, cea mai strălucită mesageră a cântecului popular autentic din Câmpia Transilvană, originară din comuna noastră”, afirmă primarul Iustian Damian Muntean.

Sâmbătă, de la ora 14.00, în sala de şedinţa a Primăriei, este organizat simpozionul dedicat lui Francisc Păcurariu, cu prezenţa unor oameni de cultură din judeţ şi din ţară, printre care Tudor Păcuraru, fiul scriitorului, Aurel Rău şi Vasile Igna. DE la ora 19.00, pe scena din centrul comunei, este programat concertul de muzică uşoară cu Florin Săsărman, Rozalia Fucă Tomescu, clubul de dans sportiv Dance Art. Tg. Mureş şi Hara.

Duminică, de la ora 15.00, are loc serbarea câmpenească „Viesen Fest”, cu participarea fanfarei Forumului Democrat Bistriţa, formaţiilor de dansuri săseşti din Bistriţa, Sighişoara, Tg. Mureş, Reghin, a Liceului „Constantin Romanu Vivu” Teaca, ansamblurile Datina din Archiud, Bârgăul Susenii Bârgăului, şi a profesioniştilor de la „Dor Românesc” şi „Mureşul”. După cum ne informează Alexandru Pugna, au răspuns invitaţiei artiştii Olimpia Deneş, Cornelia Ardelean Archiudean, Maria Butaciu şi Nicolae Furdui Iancu, cu grupul instrumental Crai Nou din Alba Iulia. Manifestările se vor încheia cu un foc de artificii, spre bucuria celor care iubesc comuna Teaca.

Aurel Ghiba - Răsunetul
https://rasunetul.ro/teaca-sarbatoare

Teaca în sărbătoare

Lun, 07/23/2012 - 13:44 / Aurel Ghiba

Sâmbătă şi duminică (21-22 iulie 2012) s-a desfăşurat, la Teaca, cea de-a IV-a ediţie a „Zilelor culturale Francisc Păcurariu”, care au debutat în prima zi cu colocviul „Retrospective şi melancolii cu Francisc Păcurariu”, care a avut loc la Căminul Cultural din localitate, cu participarea unui număr însemnat de scriitori din Cluj-Napoca şi din Bistriţa, prilej cu care a fost lansat volumul „Cultură şi tradiţie” de Francisc Păcurariu, volum apărut cu sprijinul Consiliul Local şi Primăriei Teaca, la iniţiativa primarului Damian Iustian Munteanu. Manifestarea a fost moderată de omniprezentul poet Ioan Pintea.
Tot pe scena Căminului Cultural a evoluat Grupul Pro-Opera din Bistriţa, la care şi-au adus contribuţia artiştii lirici Florin Pop (tenor), Alexandra Hordoan (mezzosoprană) şi Olga Adriana Bordaş (pian), cu muzică „grea” (arii din opere şi canţonete). Spre seară s-a desfăşurat spectacolul de muzică uşoară susţinut de Rozalia Fucă-Tomescu, Mădălina Danciu şi Desperado. Manifestările celei de-a două zi (22 iulie) după-amiază au fost deschise de îndrăgitul cântăreţ de muzică populară Alexandru Pugna, care a dat undă verde marelui spectacol muzical-coregrafic desfăşurat pe scena din centrul satului Teaca, în faţa a mii de oameni de toate vârstele, veniţi din întregul judeţ şi nu numai, spectacol care s-a derulat până seara târziu sub bagheta magică a mezzosopranei Alexandra Hordoan. Au evoluat formaţiile artistice ale comunei Teaca, ansamblul folcloric „Bârgăul” din Susenii Bârgăului, ansamblul folcloric „Cununa grâului” din satul Ocniţa, ansamblul folcloric „Colibiţa” din Bistriţa Bârgăului şi ansamblul folcloric din satul Dipşa. Orchestra ansamblului profesionist „Dor Românesc” din Bistriţa i-a acompaniat pe soliştii de muzică populară Cornelia Archiudean Ardelean, Felix Gălan, Ioachim Spânu, Veronica Bălan, Olimpia Deneş, Iulia Onigaş, Ramona Fabian, Ionela Moruţan. Au fost trecuţi pe afiş, dar nu au mai ajuns Nicolae Cioancă, Mirela Petruş, Cristina Retegan, Anuta Motofelea. Surpriza serii a oferit-o îndrăgitul cântăreţ de muzică populară Niculae Furdui Iancu, „cel mai de seamă interpret al muzicii populare din Apuseni”, aşa cum l-a caracterizat Alexandru Pugna, artist din Ţara Moţilor, care a electrizat întreg auditoriul.
Dincolo de valoarea cultural-artistică a întregii manifestări a celor două zile de neuitat, se cuvine a se scoate în evidenţă faptul că tot ceea ce s-a petrecut aici, la Teaca, sat încărcat de istorie, a fost ceva care a înflăcărat spiritele celor prezenţi, care au uitat pentru două zile de capriciile naturii care, datorită secetei cumplite, aceasta le-a dijmuit roadele câmpului din care cauză anul acesta vor fi mai săraci. Apoi, sutele de copii şi tineri s-au deconectat cu totul de internet, trăind minunate clipe de trezire la realitatea lumii de azi, aşa cum este ea: minunată şi plină de viaţă, în continuă mişcare într-o comuniune completă în care au descoperit importanţa şi frumuseţea relaţiilor interumane, căldura sufletească şi iubirea celui de lângă tine, frumuseţea lumii reale în faţa celei virtuale. În cele două zile de cultură şi spectacol aici, la Teaca, multiculturalitatea şi-a spus cuvântul la ea acasă, unde s-a păstrat unitatea şi diversitatea prin redescoperirea de noi valori culturale şi artistice într-o deplină comuniune. Mii de oameni, în cele două zile de sărbătoare, şi-au regăsit personalitatea în actul de cultură care a avut loc aici, de 4 ani încoace, din iniţiativa unui om care nici măcar nu este născut pe aceste meleaguri, dar care a devenit un fiu al Tecii – primarul Damian Iustian Munteanu, care a reuşit să-şi aducă contribuţia la o mai bună înţelegere între oameni într-o lume complexă şi contradictorie care le bulversează viaţa.
La finalul manifestărilor cultural-artistice, în noapte, a avut loc un extraordinar spectacol de foc de artificii care s-a îngemănat cu miile de stele ale cerului, aşa cum s-a întâmplat în fiecare din cei patru ani de sărbătoare populară.

Mircea Daroși - Răsunetul
https://rasunetul.ro/centenar-francisc-pacurariu

Centenar Francisc Păcurariu

Vin, 01/17/2020 - 10:46 / Mircea Daroşi

Cu rădăcinile puternic ,,infipte’’ în Ardeal, poetul, prozatorul şi publicistul Francisc Păcurariu se numără printre scriitorii reprezentativi ai perioadei de după cel de-al doilea război mondial. S-a născut la 1 ianuarie 1920, în comuna Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud şi este fiul lui Efrim Păcurariu şi al Mariei ( n.Szabo). Formarea sa intelectuală şi-a conturat-o mai întâi la Liceul ,,George Bariţiu’’din Cluj, unde şi-a însuşit câteva limbi străine de circulaţie internaţională şi apoi la Facultatea de Medicină din Cluj, studii pe care nu şi le finalizează cu doctorat, neavând de gând să practice medicina. Încă din perioada studenţiei este atras de publicistică şi devine redactor la câteva publicaţii, precum : ,,Tribuna Ardealului’’ (1940-1944), ,,Înfrăţirea’’din Târgu-Mureş (1944-1945), ,,România Liberă’’ (1945-1946), ,,Lupta Ardealului’’ din Cluj (1946-1947). Destinul lui se prefigurează din momentul în care este remarcat ca un ziarist redutabil şi inteligent, dar şi un scriitor talentat. Spre sfârşitul anului 1947 este chemat la Bucureşti şi angajat la Direcţia Generală a Presei şi Relaţiilor Culturale din Ministerul Informaţiilor, intrând astfel în sfera diplomaţiei. Pentru început îndeplineşte funcţia de consilier cultural şi de presă la Legaţia noastră de la Budapesta, care durează până în 1953, după care revine în ţară, fiind încadrat în centrala de la Ministerul Afacerilor Externe şi va îndeplini diverse funcţii : ataşat cultural la Belgrad (1956-1957) şi Roma (1958-1959), şef de misiune diplomatică în Argentina şi Uruguay (1959-1963), în Grecia şi Cipru (1968-1973), apoi din nou funcţionar superior în ţară, în calitate de secretar executiv al Comisiei Naţionale pentru UNESCO. Pe plan literar, Francisc Păcurariu se afirmă încă de tânăr, când publică în revista liceului primele sale creaţii lirice. Abia în anul 1942 îşi face debutul editorial cu volumul de poezii ,,Psalmii neliniştii’’, prin care se dezvăluie ca un poet în plină afirmare. Din poeziile sale se desprinde zbuciumul său sufletesc, oglindit în manifestările naturii potrivnice spiritului uman, în încercările disperate ale eului de-a înfrunta trecerea timpului : ,,Pătrare vechi de ore sfărâmate/ se zbat în înserare să se-nchege/ în chipul unor evuri scufundate/ ca într-o sfântă şi cumplită lege/./Încremeniţi sub ursa rătăcită/ pe bolta fără puncte cardinale/ vedem cum se preschimbă-n oarbe/ şi despletite semne de-ntrebare’’(Ceas incert). Cel de-al doilea volum se numeşte ,,Laudă singurătăţii (1944), după care au urmat altele, ancorate într-o tematică complexă : ,,Priveliştile lumii’’(1967), ,,Ocheanul simplu’’(1972), ,,Răzvrătirea desenatorului de cercuri’’(1974), ,,Solstiţiu de iarnă’’(1977 ) şi ,,Omul bântuit de cuvinte’’ (1980), un volum, ca o retrospectivă a întregii sale creaţii poetice. Lirica lui Francisc Păcurariu se situează pe linia modernităţţii, pusă într-o caligrafie nouă, stilizată şi autentică :,,Nu vă miraţi că vin din amintiri/am lăsat o imagine în fiecare fântână,, : ,,Sunt oare-o mare ,Doamne, ori un râu/ care se-ntoarce veşnic spre izvoare’’. Activitatea de diplomat în Uruguay şi Argentina i-au permis lui Francisc Păcurariu să cunoască culturile acestor ţări şi să le supună unor analize obiective în eseistica sa : ,,Introducere în literatura Americii Latine’’, ,,Schiţe pentru un portret al Americii Latine’’, ,,Scriitori latino-americani’’, ,,Nepoţii şarpelui cu pene’’, ,,Antologia literaturii precolumbiene’’, lucrări care au văzut lumina tiparului în perioada 1965-1973. Ardeleanul bistriţean de pe dealurile Tecii a fost şi un mare prozator. Povestirile şi romanele sale se înscriu pe linia tradiţională a realismului ardelenesc, care restituie într-un spirit de deplină obiectivitate istorică imaginea unei epoci dramatice şi deosebit de frământate, reflectată în conţinutul şi problematica pe care o abordează. Cele mai cunoscute creaţii de acest gen sunt : ,,Furtună sub Detunata’’(povestire istorică), ,,Labirintul’’, ,,Ultima călătorie a lui Ulise’’, ,,Tatuajele nu se lasă la garderobă’’, ,,Geneza’’ şi ,,Întâlnirea’’, romane care au la bază fapte istorice şi realităţi trăite de el însuşi. Nu uită să zugrăvească oameni şi locuri din satul său natal, aşa cum o face în romanul ,,Labirintul’’, un roman al vieţii, o frescă social-politică şi culturală a societăţii ardelene înaintea şi în timpul vremelnicei ocupaţii străine din perioada 1940-1945. Aşa cum s-au dovedit şi alţi scriitori trecuţi prin exerciţiul diplomaţiei Francisc Păcurariu s-a distins prin cultura lui şi prin felul în care s-a raportat la istoria naţională, cu viaţa sa şi cu scrisul său. S-a stins din viaţă la 13 martie 1997.

Cărțile lui Francisc Păcurariu
- https://www.printrecarti.ro/francisc-pacurariu?srsltid=AfmBOop0TS0-WJ1eDyafiDujIL73TvqtWedWwVdpfGDz--tUg8OlI4Yw

Despre Francisc Pacurariu

Prozator, poet si eseist. Francis Pacurariu s-a nascut la 2 ianuarie 1920 (comuna Teaca, judetul Bistrita-Nasaud) si a murit in anul 1998. Parintii sai au fost Efrim Pacurariu, cizmar, si Maria (nascuta Szabo).

Intre anii 1928-1932 si-a facut studiile elementare in comuna natala, pe care le-a urmat cu cele secundare la Liceul George Baritiu din Cluj (1932- 1940), unde si-a insusit cateva limbi straine de circulatie internationala. In acelasi oras si-a facut si studiile superioare, la Facultatea de Medicina, pe care insa nu le-a finalizat cu doctorat, neavand intentia sa practice in domeniu.

Atras de publicistica inca din perioada studentiei, a devenit redactor la cateva publicatii precum: Tribuna Ardealului (1940-1944), Infratirea din Targu-Mures (1944-1945), Romania Libera (1945-1946), Lupta Ardealului din Cluj (1946-1947).

Pana in anul 1953 a fost consilier cultural si de presa la Legatia noastra de la Budapesta. Dupa intoarcerea in tara a fost incadrat in centrala de la Ministerul Afacerilor Externe pentru a indeplini diverse functii: atasat cultural la Belgrad (1956-1957) si Roma (1958-1959), sef de misiune diplomatica in Argentina si Uruguay (1959-1963), in Grecia si Cipru (1968-1973), apoi din nou functionar superior in tara, in calitate de secretar executiv al Comisiei Nationale pentru UNESCO.

S-a afirmat in literatura din adolescenta, cand a publicat primele sale creatii lirice in revista liceului. Insa debutul propriu-zis si l-a facut in pagina culturala a ziarului Tribuna Ardealului din Cluj (1940). Debutul sau editorial a avut loc abia in anul 1942, cu volumul de poezii Psalmii nelinistii, prin care se dezvaluie ca un poet in plina afirmare.

In anul 1944 s-a publicat cel de-al doilea volum al sau, intitulat Lauda singuratatii. Acesta a fost urmat de: Privelistile lumii (1967), Ocheanul simplu (1972), Razvratirea desenatorului de cercuri (1974), Solstitiu de iarna (1977 ) si Omul bantuit de cuvinte (1980), un volum, ca o retrospectiva a intregii sale creatii poetice. Volumul Omul bantuit de cuvinte, publicat in anul 1980, este o retrospectiva a intregii sale creatii poetice.

Printre lucrarile sale in proza mentionam povestirea istorica Furtuna sub Detunata (1957), Ciclul romanesc inceput cu Labirintul (1974), continuat cu Ultima calatorie a lui Ulise (1976), Timpul si furtunile (1978), Tatuajele nu se lasa la garderoba (1982), Geneza (1983) si Intalnirea (1989). Factura acestor lucrari epice este preponderent documentara. Francisc Pacurariu a publicat si doua eseuri monografice, consacrate unor plasticieni: Petru Abrudan (1942, reeditat in 1969) si Raoul Sorban (1942).

Opera:

Psalmii nelinistii (1942); Petru Abrudan (1942, reeditat in 1969); Raoul Sorban (1942); Lauda singuratatii (1944);
Furtuna sub Detunata (povestire istorica, 1957); Introducere in literatura America latine (1965); Schite pentru un portret al Americii latine (1966); Scriitori latino-americani (1966); Nepotii sarpelui cu pene (1967); Privelistile lumii (versuri, 1967); Profiluri hispano-americane contemporane (1968);
Ochean simplu (versuri, 1972); Antologia literaturii precolumbiene (1973); Razvratirea desenatorului de cercuri, versuri, 1974); Labirintul, roman (1974); Ciclul romanesc inceput cu Labirintul (1974); Individualitatea literaturii latino-americane (1974); Ultima calatorie a lui Ulise (roman, 1976);
Solstitiu de iarna (versuri, 1977); Timpul si furtunile (roman, 1978); Omul bintuit de cuvinte (versuri, 1980); Tatuajele nu se lasa la garderoba (roman, 1982); Geneza (roman, 1983); Romanii si ungurii de-a lungul veacurilor: paralelisme, interferente, convergente si contradictii in cursul istoriei (1988);
Intilnirea (roman. 1989).

Despre familia Păcurariu

https://www.vasiledragomir.ro/oamenii-generatiei-mele-tudor-pacuraru-un-intelectual-de-rasascriitor-si-critic-literar-si-biografia-domniei-sale/

„OAMENII GENERATIEI MELE” CAP 20 – TUDOR PACURARU-UN INTELECTUAL „DE RASA”,SCRIITOR SI CRITIC LITERAR SI ……..BIOGRAFIA DOMNIEI SALE !!!

Oamenii generatiei mele - by Vasile Dragomir - septembrie 26, 20184

UN INTELECTUAL “DE RASA” , SCRIITOR SI CRITIC LITERAR – PROF TUDOR PACURARU !!!

Ce nu a spus Prof Tudor Pacuraru in Biografia sa ?

Cu nobletea pe care apropiatii o recunosc ne-a spus foarte putin despre parintii sai care au avut un rol hotarator in crsterea si educatia sa . Am cautat in biblioteca personala si am gasit doua carti de referinta si cateva date interesante despre parintii domniei sale .

Am descoperit ca “radacinile” lui Tudor Pacuraru sunt puternic “infipte” in Ardeal de unde provin parintii sai Francisc Pacurariu ( scriitor si diplomat) si Doina Maria Pacurariu ( eseist , traducator si filolog – pana in anul 1990 la Catedra de limba spaniola a Universitatii Bucuresti .

Francisc Pacurariu s-a nscut in comuna Teaca din judetul Bistrita Nasaud iar astazi a fost publicata Hotararea Consiliului Local al comunei prin care se atribuie ( pentru merite culturale deosebite) numele Francisc Pacurariu principalei Piete a Comunei Teaca .

Una dintre acele carti se intituleaza “Geneza” autor Francisc Pacurariu si este un roman aparut la editura Dacia – Cluj napoca in anul 1983 . De asemenea a mai scris urmatoarele romane : Furtuna sub Detunata -1957, Labirintul 1976 , Ultima Calatorie a lui Ulise 1976, si Tatuajele nu se lasa la Garderoba -1982.

A mai publicat 6 volume de versuri astfel : Psalmii Nelinistii-1942 ,Privelistile Lumii-1967,Ochean Simplu-1972, Razvratirea Desenatorului de Cercuri -1974, Solstitiu de Iarna -1977, Omul bantuit de Cuvinte -1980 .

Doresc sa precizez ca familia Pacurariu a avut parte de un sfert de veac de peregrinari diplomatice peste hotare astfel ; 1) Consilier cultural la Belgrad 1956-1957 2)Consilier la Roma 1958-1959 3)Ministru plenipotentiar in Argentina si Uruguay 1960-1964 4)Ambasador la Atena si Nicosia1968-1973.

Doamna Doina Maria Pacurariu si-a urmat sotul in toate aceste misiuni ,, a sustinut un doctorat consacrat scriitorului spaniol Miguel de Unamuno finalizat sub conducerea eminentului istoric literar prof dr Romul Munteanu .In anul 2005 doamna Maria Pacurariu a publicat cartea “Doamna Ambasador”

Frumos spune Prof Tudor Pacuraru „ părinţii mei nu şi-au imaginat vreodată că voi termina secţia de Limba Franceză a Universităţii Bucureşti ca şef de promoţie pe ţară. Viaţa e alcătuită dintr-o serie de provocări, cele mai grele fiind propriile noastre limitări. Încearcă deci, cititorule, să-ţi transformi limitele în valori – aceasta e adevărata măsură a calităţii tale de om. Iar atunci când dai de un om incapabil să-şi depăşească scăderile, fereşte-te: e dovada unei neputinţe care, cel mai adesea, se depune în sufletul acestor nefericiţi sub forma unor straturi groase de ură.”

Stateam si ma gandeam , iata ca se fac mai bine de 18 ani de cand Prof Tudor Pacuraru a devenit vecinul nostru , construindu-si o casuta de vacanta in acest colt de “Catina-Prahova” la inceputul anilor 2000.

Inca de atunci am descoperit in prof Tudor Pacuraru un tip erudit , posesor al unui bagaj consistent de cunostinte ( rod al unei instruiri temeinice efectuate ca la carte in familia ambasadorului itinerant Francisc Pacuraru ).

Atunci in anul 2002 cand am publicat cea de-a doua carte intitulata “Moreni 2002 Clipe In Istorie “, l-am rugat daca poate sa-mi realizeze Prefata cartii si a acceptat fara ezitare , apoi m-a insotit la lansarea cartii intr-un cadru festiv la Clubul Flacara 2 Moreni in data de 20 mai 2003.

Pana la pensionarea mea din anul 2015 si a domniei sale de la finalul anului 2016 timpul liber al fiecaruia dintre noi nu prea ne permitea sa ne vedem ( domnia sa lucra in Bucuresti eu in cam toata tara unde se sapau sonde de petrol sau gaze .

Totusi la sfarsitul anului 2017 cand am apelat la domnia sa pentru a-mi realiza prefata cartii “Viata de Petrolist “ a acceptat cu multa placere si am reusit finalizarea cartii in luna decembrie 2017 ( fara sa reusim sa mai facem o lansare )

Acum in septembrie 2018 in afara de Prefata prof Tudor Pacuraru mi-a facut onoarea de a accepta sa faca parte ca “subiect “ din cartea “Oamenii Generatiei Mele “ pentru care ii multumesc foarte mult si va invit sa cititi biografia domniei sale , scrisa chiar de domnia sa cu “condei bun “

Ing Vasile Dragomir , Catina Prahova 2018

Despre neajunsul de a trăi şi căile de a-l depăşi

Tudor PĂCURARU (în foto – alături de prof. univ. dr. Monica POP)

Pentru noi, cei de astăzi, o biografie „clasică” are ceva din demnitatea ţeapănă a bustului de bronz: are pretenţia de a oferi un exemplu de demnitate, inteligenţă şi curaj – cu condiţia ca publicul să facă abstracţie de porumbelul care iată, tocmai se găinează pe creştetul ilustrului contemporan. Necazul provine din faptul că trăim într-o societate deschisă, în care media electronică îţi permite să afli în puţine clipe cam tot ceea ce e de aflat despre „exemplaritatea” unuia ori altuia – până într-atât, încât a fost nevoie de o directivă europeană privind dreptul de a fi uitat.

Şi atunci, cum rămâne cu arta clasică a biografiei? Păi rămân sinceritatea şi atitudinea: să te străduieşti, deci, să spargi demnitatea ţeapănă a modelului clasic şi să-ţi priveşti propria viaţă ca pe o cursă cu obstacole. Să o priveşti cu zâmbetul lucrării împlinite: unele oprelişti le-ai depăşit mai lesne, pe altele mai cu vânătăi, trupeşti şi/sau sufleteşti. Cântărind cinstit reuşitele şi eşecurile, având curajul să tragi învăţămintele de rigoare, poate-poate vei reuşi să-l convingi pe cititor că n-a pierdut vremea deschizându-ţi cartea…

Unul ditre bunicii mei, Iosif Vasilescu, a fost meşter lăcătuş la CFR (foto), celălalt, Efrim Păcurar – cizmar. Se poate deci presupune că, din neamul meu, sunt a treia generaţie în pantofi – iar aceasta este cam singura certitudine. În rest, destinul meu a început sub zodia Gemenilor, ceea ce i-a dat de la bun început un aspect baroc, imprevizibil.

Astfel, spre sfârşitul lunii mai 1959, tatăl meu tocmai plecase în Sicilia, pentru a stabili cu deputatul Pompeo Colajanni amplasamentul viitorului bust dedicat lui Nicolae Bălcescu. Şi, într-o bună dimineaţă, pe prima pagină a cotidienelor apare ştirea că la Palermo „Francesco Pecoraro è stato ucciso dalla mafia”. Era o potrivire de nume dar, până să se lămurească lucrurile, pe maică-mea au şi apucat-o durerile facerii. Astfel se face că-s născut în Italia, iar tot astfel am aflat, din primele clipe de viaţă, că lucrurile se întâmplă când şi cum vor ele, iar nu când şi cum socoteşti tu că se vor întâmpla. Să te împaci deci, cititorule, cu ideea că n-ai decât un control limitat, foarte limitat asupra propriului destin, şi să-l înfrunţi ca atare.

În primii ani, copilul se străduieşte să priceapă lumea care-l înconjoară. Este o strădanie activă, concretizată într-o serie de modele, succesiv puse la încercare şi înlocuite cu altceva mai bun. De aceea, primele amintiri – salvate în memorie într-un limbaj primitiv – nu mai sunt citite decât parţial de sistemul de operare al adultului. Ca într-o străfulgerare, o zăresc pe maică-mea închizând obloanele de oţel ale Legaţiei de la Buenos Aires, fără a reuşi să oprească urletul avioanelor de luptă care trec la rasul acoperişului.

Trezire în miez de noapte: o rafală lungă de mitralieră spulberă uşa clădirii de alături. Aşezat pe pat, taică-meu încarcă, cu mâinile tremurânde, puşca de vânătoare. Scârţâitul lung, sfredelitor al tancului care manevrează în mijlocul străzii, în timp ce soldaţii, cu baionete lucioase la arme şi căşti naziste pe cap, iau poziţie în faţa fiecărui imobil: Argentina anilor ’60.

Sunt un copil al Războiului Rece, la leagănul meu ursitoarele s-au prezentat în cămaşă verde, cu diagonală. Şi ţineau în mână briciul, sticla şi Beretta: la acea vreme, Eichmann, arhitectul Holocaustului, umbla liber prin Buenos Aires. Mult mai târziu, l-am întrebat pe taică-meu, scriitorul Francisc Păcurariu, de ce el, altfel un om blând şi pe deasupra poet liric, are o figură atât de cruntă în fotografiile de la depunerea scrisorilor de acreditare (foto).

Abia atunci, după douăzeci de ani, mi-a povestit cum a fost întâmpinat de grupuri compacte de diasporeni care, în cămaşi verzi, scandau: „Păcurarule, jidanule, du-te acasă!”. Târziu, după două-trei luni, comandantul Garnizoanei Legionare Rio de la Plata, Pop Mihai, şi-a dat seama că fusese coleg cu taică-meu, la Cluj, la Liceul Gheorghe Bariţ – deci nu era „jidan”.

Prostimea e însă uşor de pornit şi greu de oprit. Telefoanele au continuat să sune în fiecare dimineaţă: „Ieşi afară, comunist împuţit: te aştept cu o sticlă de vitriol!”; „Jidane, ieri l-am văzut pe fi-tu în cărucior; mi-am ascuţit briciul, poate dau azi de el?”. Şi tot aşa: de două-trei ori pe an, tot mai primesc pe mobil câte un remember, „Ce mai faci, jidane?”. Împacă-te cu faptul că proşti au fost şi vor fi. Mulţi! Iar dânşii au idei puţine, dar fixe.

Nu ai ce fraterniza cu proştii! Degeaba te străduieşti să le fii simpatic, fiindcă aşa cum tu resimţi nevoia de a deschide o carte, dânşii resimt nevoia de a urî în haită tot ceea ce nu e prostie şi imbecilitate. Deci fereşte-te!

Prin jocul eredităţii şi al întâmpării, fiecare dintre noi este o sumă de calităţi şi neajunsuri. Deşi sunt meloman, nu am deloc ureche muzicală, dar în schimb am un talent înnăscut pentru limbile străine, care s-a manifestat încă din copilărie.

În acei ani, prin saloanele Legaţiei l-am întâlnit pe poetul Rafael Alberti, pe care mi-l amintesc decupând tacticos, cu bisturiul, hârtie colorată şi lipind-o migălos, ca o anluminură, în marginea versurilor sale transcrise de mână, cu o măiestrie ce evocă tradiţiile străvechii caligrafii mozarabe.

Ernesto Sábato era o altă permanenţă – discret şi elegant, ca scriitura romanelor sale. Şi mă minuna chipul parcă sculptat în tuf vulcanic al lui Miguel Ángel Asturias, romancier laureat al Premiului Nobel (foto).

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg anvergura lor culturală reală, dar de la dânşii – un exilat spaniol, un argentinian cu origini italiene şi un guatemaltec – am deprins rudimentele limbii spaniole cu o uşurinţă care i-a impresionat pe părinţii mei.

Câţiva ani mai târziu, când tatăl meu a fost numit ambasador la Atena, părinţii s-au gândit să mă înscrie la Institutul Francez. Într-adevăr, am un defect de vorbire, graseiez – dar ceea ce în română zgârie urechea, în franceză e pronunţie elevată.

De astă dată, socoteala din târg s-a potrivit cu cea de acasă, dar părinţii mei nu şi-au imaginat vreodată că voi termina secţia de Limba Franceză a Universităţii Bucureşti ca şef de promoţie pe ţară. Viaţa e alcătuită dintr-o serie de provocări, cele mai grele fiind propriile noastre limitări.

Încearcă deci, cititorule, să-ţi transformi limitele în valori – aceasta e adevărata măsură a calităţii tale de om. Iar atunci când dai de un om incapabil să-şi depăşească scăderile, fereşte-te: e dovada unei neputinţe care, cel mai adesea, se depune în sufletul acestor nefericiţi sub forma unor straturi groase de ură.

Aveam vreo cinci ani când, pentru prima dată, am văzut zăpadă. Nedeprins din fragedă pruncie cu zloata, până în ziua de azi am dificultăţi când e să merg pe gheţuş: trebuie să-mi aduc aminte să mă aplec în faţă, pentru a nu cădea. Altfel, era domnie: la Bucureşti puteai merge pe stradă fără să-ţi fie teamă! Cât e el de prăfuit şi de zgomotos, pentru mine Bucureştiul a păstrat până în ziua de azi o savoare aparte, amestec de vacanţă şi libertate. Dar n-a durat mult: taică-meu părea să se fi specializat în dictaturi militare. A fost numit ambasador la Atena. Ce-i drept, în Grecia nu aveam diasporeni, iar „coloneii negri” nu scoteau toată ziua-bună-ziua tancurile şi aviaţia, dar a trebuit să mă obişnuiesc cu sunetul bombelor. După cinci-şase explozii pe-aproape, ajungi să distingi precis suflul anemic al pulberei negre de unda de şoc a trinitrotoluenului, pe care o simţi în plex înainte de a auzi bubuitura propriu-zisă.

În pofida acestor neajunsuri, Grecia e aproape, iar vestigiile vechii Elade constituiau o mare atracţie pentru intelectualii români ai acelor vremuri fericite, când încă nu se inventaseră mall-urile. În ciuda zecilor de atentate, în anii petrecuţi la Atena i-am avut ca oaspeţi pe mulţi scriitori de seamă – dintre care mă voi opri asupra lui Romul Munteanu (foto).

Deşi format la şcoala germană, profesorul universitar dr. Romul Munteanu, director al Editurii Univers, era pasionat de cultura franceză care, în anii de după Mai ’68, cunoştea o adevărată renaştere. Om de mare deschidere intelectuală, îşi alcătuise o echipă de redactori specialişti, pe care toţi ceilalţi şefi de edituri o invidiau – este de ajuns să amintim de Denisa Comănescu (literatură engleză) şi Anca Diana Radu (portugheză, spaiolă). Publica fără răgaz, în tiraje de zeci de mii de exemplare care se vindeau ca pâinea caldă, mai mult pe sub mână, excelente traduceri din opere de actualitate ale literaturilor străine, precum şi ultimele noutăţi de peste hotare în materie de critică şi istorie literară. Şi reuşea aceasta într-o epocă în care orizonturile culturii române se întunecau încet dar sigur, sub suflarea de gheaţă a Tezelor din Aprilie, a re-stalinizării impuse de regimul dictatorial aflat în pragul demenţei senile.

Revenit spre seară din vizitele sale turistice, pe terasa de la etajul cinci al ambasadei, cam după al treilea whisky nea Romică începea să-şi dea drumul la gură. Nu, nu înjura regimul, ca noi toţi – politica îi era indiferentă, pasiunea sa de-o viaţă fiind cărţile. Aflam astfel ce adevărate curse cu obstacole înfruntase pentru a-i publica pe Borges şi Sábato, pe Roland Barthes şi Valentin Rasputin. Erau poveşti complicate, cu secretari ai CC şi cenzori de la Consiliul Culturii, cu securişti şi activişti, zeţari şi librari. Se întrezăreau vaste manevre subterane, cu duzini de volume de Ionesco, Márquez şi Eliade plasate pe sub mână cui şi când trebuie, cu uşi deschise cu capul – mâinile fiind ocupate cu cartuşe de Kent, salamuri de Sibiu şi sticle de whisky.

Una peste alta, reieşea că prof. univ. dr. doc. Romul Munteanu era capabil aproape de orice matrapazlâc – de la contrabandă la trafic de influenţă şi de la mituire la înşelăciune – numai să-i fie publicate cărţile, în pofida cenzurii, în ciuda idioţeniei politrucilor, făcând în sâc zecilor de delatori care-l ponegreau la Securitate şi Partid. Şi culmea, chiar reuşea!

Această gherilă a ideilor, ca formă a rezistenţei prin cultură, a fost singura opţiune care ni s-a oferit, mie şi generaţiei mele. Aşa ne trebuie, dacă ne încăpăţânăm să nu abdicăm de la statutul de intelectuali, în pofida anilor de navetă la ţară şi a stagiului obligator prin tot felul de şcoli de provincie, cât mai departe de biblioteci, de presa literară şi de edituri!

Pe cei din generaţia mea, aceste încercări i-au cernut, i-au rărit, dar pe cei rămaşi nimeni şi nimic nu i-a mai putut împiedica să-şi împlinească destinul de intelectual. Ajunge să evoc pe câţiva: prof. Grigore Gheorghe – subtilul arabizant, traducător al Coranului; Helmuth Frauendorfer – scriitor important al literaturii germane actuale; prof. Ştefan Vlăduţescu – distins filosof al limbajului; prof. Mianda Cioba – hispanist de marcă; conf. Maria Ana Oprescu – pionier în cercetarea limbajului publicitar; prof. Gheorghe Sarău – întemeietorul învăţământului în limbă romani la noi în ţară. Şi câţi alţii! Oricât de grele ar fi vremurile, oricâte piedici ţi s-ar ridica în cale, dacă chiar crezi că ai un destin de împlinit, luptă pentru el şi vei vedea: puţin câte puţin, viitorul visat ţi se va deschide în faţă.

Angela Ion s-a îndreptat de spinare, m-a privit drept în ochi şi mi-a răspuns: „Nu ştiu. Mă voi documenta şi, data viitoare, vă voi răspunde la întrebare.” Întreg amfiteatrul Hasdeu a înlemnit de uimire: prof. univ. dr. Angela Ion era şefa Catedrei de Limba Franceză a Universităţii. Şi tocmai declarase, fără ocolişuri, că nu ştie să răspundă întrebării de seminar a unui student de anul II! Da, de la profesorii mei – Graziela Ştefan, Angela Ion, Sorina Bercescu, Mariana Tuţescu, Elena Golu, Andrei Ionescu – am învăţat nu numai carte, ci şi probitate intelectuală.

Dacă nu ştii, n-o dai pe după gard, ci recunoşti cinstit. Fiindcă nimeni nu e atotştiutor pe acest pământ. Această rigoare etică este inerentă muncii intelectuale – care în esenţa sa este un efort de echipă. Dacă vrei să fii luat în serios – de colegi, de cititori, de studenţi – nu ai altă cale decât sinceritatea. Şi, la acea vreme, abia ieşit de pe băncile facultăţii, eram convins că acesta era un adevăr general valabil. Din păcate, calitatea intelectuală nu e totuna cu calitatea umană. Acest adevăr l-am aflat abia mai târziu, în clipe de mare cumpănă.

La 27 decembrie 1989, dis-de-dimineaţă, Radio România a difuzat un Comunicat al CFSN, care anunţa constituirea de „tribunale militare extraordinare care vor judeca toate cazurile de terorism” printr-o „procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat”.

Adică: cine are vreun duşman, să-l denunţe Armatei, că va fi imediat pus la zid. Confruntată cu amploarea masacrului din acele zile, Armata căuta vinovaţi, ca să le astupe gura cu ţărână. În acel sfârşit de an, viaţa omului era ieftină: la Bucureşti şi Cugir se linşa în stradă, apoi se profanau cadavrele, la Odorhei se spânzura, la Buzău şi Brăila se împuşca fără somaţie, la Sibiu răniţii erau „săltaţi” de pe masa de operaţie şi aruncaţi la arest, să moară pe cimentul gol.

De cum am ajuns la editură, mi-am dat seama că şi eu sunt în pericol: colegii de redacţie îmi spărgeau dulapul, căutând … arme şi muniţie! Asta fiindcă autoproclamatul şef al FSN-ului din Editura Minerva, tov. Zigu Ornea, până mai deunăzi politruc, mă denunţase ca „securist acoperit, cu sarcini teroriste”. Da, aşa a fost – peste ani, am făcut mărturisiri complete, în volum

Eram tânăr, aveam reflexe bune – am reuşit să dispar înainte ca să mă salte patrula. Cei mai periculoşi sunt acei oameni care, deşi nu sunt proşti, sunt răi. Iar în momentul în care peste răutate şi inteligenţă se adaugă impostura, amestecul devine exploziv! În istoria literaturii române, Zigu Ornea va rămâne nu numai prin zecile de volume lucrate în calitate de redactor, ci şi prin excelenta sa monografie dedicată lui Titu Maiorescu. Asta ştiam atunci despre dânsul.

Dar habar n-aveam că tovarăşul Ornea, alias „Hulea Nicolae”, fusese recrutat de către ocupantul sovietic, ca informator, încă din 1951, de pe băncile facultăţii – aşa cum arată un Raport din februarie 1958, aflat astăzi la CNSAS. În calitate de agent al ocupanţilor, în anii ’50 pusese din plin umărul la aruncarea în închisoare a numeroşi „bandiţi români”, printre care filosoful Constantin Noica, scriitorul de înaltă trăire ortodoxă Nicolae Steinhardt, poetul Dinu Pillat, eseistul Alexandru Paleologu, orientalistul Sergiu Al-George, savurosul epigramist Păstorel Teodoreanu, jurnalistul Arşavir Acterian şi mulţi, mulţi alţii.

Deîndată ce venise revoluţia, în haine gorbacioviste, veteranul colaboraţionist „Hulea Nicolae” se şi repezise să mă denunţe calomnios, în speranţa să-şi completeze palmaresul: chiar dorea să vadă pe cineva pus la zid prin contribuţia sa directă. Dumnezeu s-a îndurat însă de dânsul şi l-a luat înainte de a fi publicate, de CNSAS, documentele privind „faptele de vitejie” comise în anii ’50.

Dacă chiar crezi în destinul ce ţi-e hărăzit, încearcă să fii sincer cu tine şi, atât pe cât se poate, şi cu cei din jur. Impostura a fost, este şi va fi sifilisul tainic, dar larg răspândit, care roade măruntaiele lumii intelectuale. Încearcă să nu pactizezi cu impostura, fiindcă ne aflăm la Porţile Orientului, iar aici orice secret ajunge până la urmă pe Internet. Ia aminte la destinul lui „Hulea Nicolae” şi a altor sute de turnători – în – secret: un singur episod de impostură dovedită este de ajuns ca să ruineze lucrarea altfel admirabilă a unei întregi vieţi!

La intrarea în sediul istoric al CIA de la Langley, Virginia, vizitatorul este întâmpinat de un citat din Evanghelia după Ioan: „Şi vei cunoaşte Adevărul, iar Adevărul te va elibera.” Cam eliptic spus: într-un prim moment, adevărul te sperie bine, iar apoi te scârbeşte de toate. Abia în final te eliberează – asta, daca rezişti primelor zguduieli. Studiu de caz: ne întoarcem la jumătatea anilor ’90. Mass media avea subiecte puţine, dar arzătoare: cine este securist / comunist, cum luptam noi împotriva securităţii / comunismului. Asta în condiţiile în care şi Partidul comunist, şi Securitatea fuseseră desfiinţate cu ani buni mai-nainte, iar prioritatea la zi a „băieţilor deştepţi” era să fure tot ce mai rămăsese de furat, acoperindu-şi lucrarea interlopă cu „lupta împotriva comuniştilor şi securiştilor”.

În prima zi când m-am logat în sistemul informatic al Serviciului, a trebuit sa iau două diazepame ca să pot adormi, spre dimineaţă. Zi după zi, pe ecranul calculatorului îmi apărea faţa lividă şi devastată a altei Românii, cea adevărată – care nu apărea nici în media şi nici în discursul oficial. Cam după vreo lună, n-am mai răbdat şi am bătut la uşa superiorului meu direct:

– Domnule colonel, sunt consternat. Jumătate din şcoli au intrat în iarnă fără lemne de foc, în spitale autoclavele sunt defecte şi instrumentarul se dezinfectează prin fierbere pe plită. Mai deunăzi un aparat roentgen ruginit s-a desprins din perete şi i-a fracturat mâna medicului radiolog. În marile oraşe, cetăţenii se debranşează cu sutele de mii, îşi montează godine improvizate în apartamente, adună lemne pe balcoane, în timp ce primăriile taie termoficarea cu autogenul şi vând conductele la turci. Noi informăm, informăm – dar nu se mişcă nimic!

Nea Vasile Mălureanu (aici, peste ani, alături de dl. Adrian Năstase) mi-a aruncat o privire blândă şi plină de înţelesuri:

– Ei, Tudore… destinatarii noştri au preocupări mai înalte! Ministrul Justiţiei tocmai a dezincriminat bancruta frauduloasă – sper că nu-ţi ţii banii prin bănci, nu? Iar în ce ne priveşte, chiar acum am primit ordinul ca în documentele noastre să nu mai folosim cuvântul „ţigan” – ci numai „rom”. Şi ieri am primit circulară că, de azi înainte, România e ţară „balcanică”. Acestea sunt priorităţile!

– Păi ne facem praf imaginea: toţi străinii vor crede că România e ţara ţiganilor, situată în butoiul de pulbere al Balcanilor!

– În loc să te bucuri că ne citeşte totuşi cineva informările! Că în ultimele două luni, plicurile de la MI ne-au fost returnate nedeschise. Noul ministru a decis să lupte împotriva comunismului, refuzând ferm să deschidă corespondenţa!

Şi astfel, în timp ce conducerea Statului dezbătea aprins dacă termenii „extremism de Stânga / de Dreapta” mai au vreo relevanţă (păi se referă la o poziţionare politică din anii 1840!), Cozma şi minerii săi au ajuns în Vâlcea şi au asediat Prefectura, cu deznodământul ştiut. Culmea este că, la numai câţiva ani după aceste episoade caragialeşti, România reuşea să fie admisă în NATO şi UE.

Află deci, cititorule, că întotdeauna realitatea este mai rea decât ţi-ai putea vreodată imagina. Dar asta nu trebuie să te abată din drumul tău fiindcă, aşa cum zicea tovarăşul Stalin, „va fi sărbătoare şi pe strada noastră!”. Dacă ar fi să dresezi toate potăile de pripas care sar să-ţi flendurească pantalonii, n-ai mai ajunge niciodată unde ţi-ai propus. Un proverb anarhist zice: „Viitorul aparţine celor a căror minte e concentrată asupra viitorului”. Foarte corect. Nu înceta nicio clipă să priveşti spre viitor, chiar dacă ai pantalonii cu manşetele flendurite…

Pe băncile facultăţii, scriam la România Literară şi Steaua, iar visul meu era să ajung titular de rubrică la vreo gazetă literară. N-a fost să fie. Dar de unde să-mi imaginez că voi ajunge scriitor-în-secret, iar producţiile mele non-ficţionale vor fi citite cu spaima-n suflet şi creionul în mână de patru preşedinţi succesivi ai României? Lucrurile nu ies niciodată cum vrei tu, dar dacă îţi dai silinţa, ies mult mai bine decât ţi-ai putea imagina!

Aşa cum erau legile comuniste, după ce am terminat studiile universitare am fost repartizat obligatoriu la ţară, într-un sat amărât, doar-doar voi uita de gustul lecturii şi de patima scrisului. Erau iernile acelea homerice ale anilor ’80, şcoala se încălzea cu deşeuri de piele de la un atelier de croit mânuşi – câteva dintre reumatismele dobândite în acei ani mă bântuie până azi. Foştii mei profesori începuseră deja să mă uite când, iată, după şase ani numele îmi apărea pe coperta Albumului Omagial Mihai Eminescu (1889-1989), în calitate de coautor (foto). Oricât de dificile ar fi vremurile, nu înceta să speri, dar mai ales să acţionezi. Cumva-necumva, visurile ţi se vor împlini nesperat!

Asta cu Albumul Eminescu a pus capac unor antipatii mai vechi – drept care, cum a căzut regimul comunist, am şi fost denunţat ca şi „securist acoperit”. În acele zile tulburi şi violente, am fost ejectat din viaţa literară: interzis la semnătură. În următorii 29 de ani am mai semnat doar cu criptonim cifrat. Volumul 2 al Albumului Eminescu, lucrat de mine ca redactor şi co-autor, a apărut fără numele meu. Furt intelectual? Fără îndoială – dar deja nu mă mai uitam înapoi.

Privirea în viitor! Peste trei luni întemeiam, alături de Augustin Buzura şi Raoul Şorban, Fundaţia Culturală Română – strămoşul a ceea ce este astăzi Institutul Cultural Român. Speram să fac treabă bună, în plan cultural, publicând literatură română – dar n-a fost să fie. Şi aici s-a descoperit că sunt „securist acoperit” şi, după un scandal regizat în presă, m-am trezit printre primii şomeri ai noii Românii. În locul meu a fost numit denunţătorul – Zigu Ornea – care a avut astfel prilejul să publice, în anii care au urmat, propriile sale volume, care demonstrează temeinic că absolut toată literatura română de la Eminescu inclusiv este opera unor fascişti, legionari, gardişti şi antisemiţi. În ce mă priveşte, trei ani mai târziu apăream aproape zilnic la TV, la masă cu primul ministru.

Grăieşte apostolul Petru căte romani: „…iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul!” (V, 20). Fiţi pregătiţi să înfruntaţi multă ură gratuită: când dovedeşti valoare, se vor găsi mulţi să te dărâme. Că aşa e romanul: dacă bănuieşte pe cineva că-i mai-mai decât el, îl toarnă, îl denunţă pentru a-i lua locul... Dar minciuna e minciună, are picioare scurte: vă veţi ridica din nou. Exact cum spune apostolul: cu prisosinţă! Şi mai bine să nu vă gândiţi la ce simt cei care au vrut să vă îngroape de viu, când vă văd revenind pe o treaptă mai sus. Nu-i urmăriţi cu răutate: decădeţi sufleteşte, ajungeţi ca ei, şobolani cu chip de om. Dacă reuşiţi să vă detaşaţi, veţi vedea cum mâna destinului dă fiecăruia după sufletul său, exact ceea ce merită.

În 1996, o nouă putere, istorică, creştin-democrată şi anti-comunistă, în frunte cu preşedintele Emil Constantinescu, se pregătea să ducă România pe culmi nebănuite de prosperitate şi progres – care culmi nebănuite s-au văzut ulterior cu vârf şi îndesat.

Ca o primă măsură, au dat afară toţi funcţionarii aparatului central de Stat şi i-au înlocuit cu „15.000 de specialişti”, prin a căror prestaţie inflaţia a ajuns la 151% pe an. Eram păţit, am părăsit corabia guvernării înainte de marile manevre de personal pe bază de nepoţi şi verişori: în decembrie 1996, scriam deja informările zilnice către noul preşedinte al ţării.

Care preşedinte se pare că mă citea cu interes, în orice caz fără să bănuiască faptul că, mai deunăzi, mă dăduse afară din pâine pentru a mă înlocui cu o studentă în anul II la Jurnalistică/Spiru Haret: fătuca rămăsese repetentă, avea nevoie de un job de consilier guvernamental… În pofida cadrului auster, aş spune aseptic al meseriei, situaţia mă amuza – şi cred că se vede!

Oricât ne-am fi civilizat noi în ultimele zeci de mii de ani, cum adie mai tare vântul istoriei, masca fragilă se destramă, iar în spatele lui Homo Sapiens începe să se zărească profilul brutal al Omului-Maimuţă. Şi pe la noi, şi pe la alţii evoluţia societăţii este periodic întreruptă de episoade din Cartea Junglei. Aceste rătăciri recurente au efecte profunde la nivelul destinului individual: veţi vedea cum vremurile distrug succesiv proiectele de destin pe care reuşiţi să vi le încropiţi.

Singura certitudine e că nu va dura: veţi fi nevoit să vă reinventaţi, iar şi iar. Nu renunţaţi niciodată şi nu cereţi îndurare, fiindcă nu veţi primi decât umilinţe suplimentare.

Poate cel mai greu lucru, în viaţă, e să te reinventezi. Dar n-ai de ales! Mai bine luaţi această instabilitate funciară a destinului ca un câştig net: veţi deveni nu ceea ce doriţi, ci ceea ce nici nu aţi visat vreodată. Eu speram că voi ajunge ceva redactor la România Literară; dacă cineva mi-ar fi spus că voi schimba cinci meserii, până voi ajunge colonel, inspector şi îndelung apărător al secretelor NATO, cred că aş fi murit de râs! Din patru sau cinci asemenea „căderi în sus”, am învăţat că e bine să nu te ataşezi prea tare: carierismul e un proiect de viitor prostesc.

Deci nu vă lăsaţi copleşiţi de griji! Căci scrie Levi Matei (VI, 25;27): „…nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? […] Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înaltimea lui?”

Deci ţineţi mintea trează, fiţi oricând gata să cerneţi dramul de lumină din ocaua de beznă, gata să o luaţi de la capăt. În ultimă instanţă, asemenea zdruncinături ale destinului priiesc, vă învaţă să fiţi liberi – şi cred, asemeni lui Michel de Montaigne, că acesta e sensul ultim al destinului unui om adevărat.

Rodos, Floreşti, septembrie 2018

DOCUMENTARE:

Informații utile REVIN ÎN NAVIGARE SECȚIUNE

Page updated

Google Sites

Report abuse