FRANCISC PĂCURARIU

DIN PRESĂ 

Sursa: https://rasunetul.ro/amintirea-lui-francisc-pacurariu 

Pe 24 iunie 2006, la iniţiativa unui grup de intelectuali din comuna Teaca, amintind aici pe scriitoarea Melania Cuc, se dezvelea placa comemorativă In memoriam Francisc Păcurariu, la Biblioteca comunală care-i poartă din acel moment numele. De atunci, an de an, scriitorii se întâlnesc la Teaca unde deapănă amintiri legate de prozatorul, eseistul şi poetul Francisc Păcurariu. Născut în anul 1920, Francisc Păcurariu trece la cele veşnice în anul 1998, la Bucureşti. De-a lungul vremii este consilier la Legaţia Română din Budapesta, director al Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe, conferenţiar la Catedra de Literatura Română a Institutului de Relaţii Internaţionale, ambasador al României la Atena şi Nicosia. Dincolo de toate aceste funcţii, rămâne în urma scriitorului, născut la Teaca, o operă durabilă.

La iniţiativa scriitorului Ioan Pintea, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud şi Primăria şi Consiliul Local Teaca au editat, în această vară, volumul omagial „Timpul şi cuvintele – Francisc Păcurariu”, apărut în colecţia „Portret de autor” a Editurii Eikon.

Cartea cuprinde gânduri despre ilustrul dispărut ale unor personalităţi ale culturii, amintind aici pe Ion Brad, Aurel Rău, Vasile Igna, Tudor Păcuraru, Mircea Popa, Mircea Zaciu, Ion Moise, Petru Poantă, Cristian Vieru, Ion Radu Zăgreanu, Olimpiu Nuşfelean, Petre Pintilie, Mihai Ungheanu, Lucian Valea. Ilustraţiile care însoţesc textele ni-l descoperă pe Francisc Păcurariu alături de familie, dar şi în calitate de diplomat şi scriitor la diverse acţiuni în ţară şi străinătate. Aurel Rău spune în evocarea sa că opera pe care a construit-o Francisc Păcurariu, cu numeroase înfiorate poezii, dar şi cu proză, roman, cu studii de istorie literară şi culturală, de personale intuiţii, dar şi de istorie propriu-zisă a civilizaţiilor, este una durabilă, care va rămâne peste timp. Grăitoare sunt şi versurile: „Plecări şi întoarceri. Atâta ţi-a fost sorocit/ sub aceste păduri ce veghează în vânt/ amintindu-şi de tine”.

Vasile Igna spune că Francisc Păcurariu a iubit cu pasiune Transilvania purtând în el toate suferinţele şi umilinţele înaintaşilor, dar şi speranţa că viitorul ar putea aduce, pentru locuitorii ei, înţelegerea, toleranţa, încrederea reciprocă. La rândul lui, criticul Mircea Popa vede scrisul lui Francisc Păcurariu ca un mesager de cea mai fină extracţie intelectuală.

În interviul pe care i l-a acordat, în anul 1983, scriitorului Olimpiu Nuşfelean, Francisc Păcurariu spune: „Consider că momentele de intens dramatism ale istoriei prilejuiesc un examen esenţial al condiţiei umane”. Era momentul în care trebuia să apară romanul „Geneza”, în aproximativ 100.000 exemplare. De vorbă cu scriitorul omagiat stătea, în anul 1976, şi Petre Pintilie, căruia i se confesa: „Scriitorul încearcă să construiască, prin creaţia sa, o anumită expresie a experienţei sale existenţiale, a chintesenţei acestei experienţe, străduindu-se să dea forma estetică unui anumit raport cu lumea, cu existenţa, cu ceilalţi oameni, cu el însuşi”.

Cartea stă mărturie de acum încolo prin vocile grăitoare care sunt prezente asupra operei unui scriitor care merită să fie cinstit întru eternitate de conjudeţeni şi nu numai – Francisc Păcurariu.

DATE BIOGRAFICE:

Sursa: https://www.bjbn.ro/francisc-pacurariu/ 

S-a născut la 1 ianuarie 1920,în comuna Teaca,Judetul Bistrița-Năsaud.A murit la 13 martie 1997,la București.Prozator,eseist și poet. Fiul lui Efrim Păcurariu și al Mariei (n.Szabo). Studii elementare în com.natală (1928-1932). Liceul „G.Barițiu” (1932-1940)din Cluj.Obține „absolutoriul”dar nu-și dă examenul de liberă practică, neavând intenția de a practica medicina.În perioada studiilor universitare,rector la “Tribuna Ardealului” (1940-1944). Redactor responsabil al gazetei “Înfrațirea” din Târgu-Mureș,între anii 1944-1945; redactor la pagina pentru Ardeal a ziarului “România Liberă” (1945-1946); redactor la “Lupta Ardealului” din Cluj (1946-1947); consilier la Legația Română din Budapesta (1948-1952).

Director adjunct,apoi director al Direcției Presei din Ministerul Afacerilor Externe (1952-1956). În același timp e conferențiar la Catedra de Literatură română si universală la Institutul de Relații Internaționale. Consilier la Ambasada României din Belgrad (1956-1958)și la cea din Roma (1958-1959). Trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Argentina și Uruguay (1959-1963). În această calitate a fost membru supleant al delagației române la sesiunea jubilară ONU din 1960. Director al Direcției Presei din Ministerul Afacerilor Externe(1963-1968); ambasador al României la Atena și Nicosia (1969-1973),apoi director al Direcției pentru Cultura și Presă din Ministerul Afacerilor Externe. Secretar al Comisiei Naționale Române pentru UNESCO.Se pensionează în 1975.

Opera lui Francisc Păcurariu:

Publică primele poezii în 1938,în “Luceafărul”,o revistă a liceului „G.Barițiu”din Cluj. Debutul propriu-zis,în pagina culturală a ziarului “Tribuna Ardealului” din Cluj(1940). Debut editorial în antologia lui Gh.Dăncuș,”Versuri din Transilvania Nordică”(1941). Francisc Păcurariu a elaborat studii și eseuri despre cultura latino-americană: “Introducere în literatura Americii latine”(1965), “Schițe pentru un portret al Americii latine”(1966), “Scriitori latino-americani”(1966), “Nepoții șarpelui cu pene”(1967), “Profiluri hispano-americane contemporane”(1968),”Individualitatea literaturii latino-americane”(1973),la care trebuie adăugată “Antologia literaturii precolumbiene”(1973).

În poezie,”Psalmilor neliniștii”(1942)le urmează,in 1944,”Lauda singurătății”(tirajul acestui volum a fost distrus in vremea manifestațiilor fasciste de la Cluj din martie 1944) apoi volumele “Priveliștile lumii”(1967), “Ochean simplu”(1972), “Răzvrătirea desenatorului de cercuri”(1974)și “Solstițiu de iarnă”(1977). O retrospectivă a întregii sale creații poetice este volumul “Omul bântuit de cuvinte”(1980).

Romane: povestirea istorică “Furtună sub Detunata”(1957), apoi ciclul romanesc început cu “Labirintul”(1974), continuat cu “Ultima călătorie a lui Ulise”(1976), “Timpul și furtunile”(1978), “Tatuajele nu se lasă la garderobă”(1982), “Geneza”(1983)și “Întalnirea”(1989). Factura acestor romane este preponderent bazată pe fapte istorice. Francisc Păcurariu a publicat două eseuri monografice, consacrate unor plasticieni: “Petru Abrudan”(1942,reeditat în 1969) și “Raoul Șorban”(1942). Bibliografie postuma: “Întoarcerea” (poezii, 2009); “Cultură și tradiție” ( publicistică, 2012). Prin materie epică, prin problematică, prin factura stilistică, romanele lui Francisc Păcurariu se înscriu în tradițiile realismului ardelenesc.

 Proza lui Francisc Păcurariu se înscrie pe linia tradițională, care își trage calitățile îndeosebi din darul incontestabil de observator al romancierului; o proză care își pierde strălucirea în pasaje(din păcate destul de frecvente și de lungi)dedicate comentariului de factură eseistică. Meritul lui Francisc Păcurariu este, în plus, acela de a fi încercat, în romanele sale, să restituie într-un spirit de deplină obiectivitate istorică imaginea unei epoci deosebit de dramatice și de frământate. În prezent, Biblioteca comunei natale îi poartă numele; fațada edificiului este împodobită cu un portret în basorelief al scriitorului, realizat de sculptorul Bodo Levente.