(fragment din romanul în limba castiliană "Abbadon, el Exterminador" de scriitorul argentinian Ernesto Sabato)
NENOROCUL ÎL URMĂREA, ERA EVIDENT,
dar nu putea pleca, aşa că se cufundă într-un fotoliu jurându-se că, fie ce-o fi, n-o să se amestece. Din ochii lui Beba ţâşneau raze laser.
– Numai asta mai lipsea – ţipa ea – să negi clarviziunea!
La care dr-ul Arrambide potrivindu-şi cravata şi trăgând de mânecile cămăşii sale albastre, cu figura sa de permanentă surpriză, răspunse că el cere fapte, nu generalităţi. Fapte, prieteni. În plus totul depinde de ce se înţelege prin clarviziune: un radiolog care descoperă o tumoare prin raze X, de exemplu, vede lucruri pe care alţii nu le văd. Ochii lui Beba fulgerau cu ironie acidă.
– Tu eşti unul din acei oameni care ejaculează numai văzând o poză a fraţilor Wright. Şi mai şi vii la mine cu banalităţi ca razele X!
– Ţi-am spus. E un exemplu. Poate că anumiţi subiecţi emit raze pe care astăzi nu le cunoaştem.
Da, clar, tipic. Apropiindu-se ameninţătoare cu paharul de whisky, îi ceru ferm să se pronunţe: credea în Saleme, da sau nu. Arrambide îşi potrivi nodul de la cravată, îşi trase mânecile cămăşii şi răspunse:
– Acel turc[1]? Nu ştiu... dacă o spui tu...
Nu era cazul să facă ironii ieftine! Nu o afirma ea, o ştia tot Buenos Aires-ul. Dar el avea o mentalitate de lector la José Ingenieros şi nu credea decât în tibii, peronee şi metacarpi, ceea ce el numea fapte, iar orice altceva erau fleacuri. Şi mai mult decât atât, avea acest obicei de a nega orice lucru pe care nu-l văzuse el, PERSONAL (spuse cuvântul ţipând, aproape deasupra capului doctorului). Aşa încât, în consecinţă, trebuia să nege existenţa lui Matto Grosso, din moment ce n-a fost niciodată acolo. Da sau nu? Dr-ul Arrambide se retrase puţin pentru că nu putea vorbi cu paharul lui Beba în creştet.
– Nu văd de ce mă faci contemporanul fraţilor Wright. Tinerii mereu cred că un om de 50 de ani e foarte bătrân şi neapărat trebuie să-şi amintească de venirea prinţesei Isabel.
De parcă aceste reflecţii i-ar confirma presupunerile, în acord cu logica ei privată, Beba conchise:
– Prin urmare nu crezi în clarviziune.
Arrambide se întoarse către S. care privea podeaua. Îi spuse:
– Eşti martor. Spune-i aceste bacante dacă am negat posibilitatea clarviziunii!
S., fără să-şi ridice privirea, spuse că nu.
– Vedeţi! Nici n-am spus că cred, nici că nu cred. Dacă un anume domn mi-ar dovedi prin fapte că e capabil să vadă ce se întâmplă în camera vecină, cum să n-o admit. Sunt un om de ştiinţă şi sunt obişnuit să admit ce mi se demonstrează.
– Sigur, sigur! Aşa faci mereu, vrei să vezi totul în persoană. Dacă alţii văd ceva dar doctorul Arrambide nu a constatat-o personal atunci trebuie s-o pună la îndoială. Există o mulţime de oameni care au verificat clarviziunea. Ascultă bine ce spun: AU VERIFICAT-O!
– Aceşti faimoşi martori trebuie examinaţi în spirit ştiinţific. Fiindcă mai toţi sunt nişte mistificatori sau nişte amărâţi dispuşi să creadă orice li se spune.
– Sigur, Richet era un mistificator sau unul din acei amărâţi, nu? Acum un moment vorbeai de razele X. Presupun că acum ai să spui că şi Crookes era un mistificator.
– Crookes? De ce?
– Cum de ce? Nu ştii că a studiat fenomenele paranormale?
– La ce vârstă?
– Cum la ce vârstă? Ce ştiu eu la ce vârstă?
– Este foarte important. Pascal la douăzeci şi cinci de ani a devenit mistic. Şi faptul că la doisprezece ani a inventat o geometrie, nu garantează pentru orice tâmpenie pe care a spus-o la treizeci şi cinci. Şi dacă bătrânul Rockefeller mi-ar recomanda să investesc într-o afacere cu farfurii zburătoare, nu i-aş urma sfatul numai pentru că la treizeci era o vulpe la fabricarea dolarilor.
– Nu te mai eschiva pe tangente şi spune-mi dacă ai auzit vorbindu-se despre Saleme, da sau nu.
– E imposibil să trăieşti în Buenos Aires fără să fi auzit vorbindu-se despre acest subiect.
– Ai auzit, atunci, nişte lucruri foarte concrete.
– Nimic precis.
– A, nici povestea cu Etcheverry nu ţi se pare precisă?
– Cu Etcheverry?
– Da, moartea lui Etcheverry.
– Ce, a murit Etcheverry?
– Haide, acum n-o să faci pe omul care trăieşte în Lună?
– Bine. Ce a prezis acest domn Saleme.
– Tocmai ţi-am spus, moartea lui Etcheverry. Erau de faţă o mulţime de oameni. Nu se ştie, totuşi, exact cum s-au petrecut lucrurile...
– Aşa mai vii de acasă. Niciodată nu se ştie EXACT ce s-a întâmplat.
– Lasă-mă să vorbesc, drăcia dracului! La un moment dat Etcheverry s-a adresat pe un ton ironic lui Saleme. Nu se ştie dacă Saleme l-a auzit sau nu...
– Dacă eşti clarvăzător nu ai nevoie să auzi.
– Exact: turcul a devenit livid şi i-a spus cuiva de lângă el...
– Cuiva, cuiva... mereu acelaşi lucru, mereu aceeaşi imprecizie. Şi apoi vorbim de fapte. Se spun generalităţi sau o mulţime de lucruri echivoce, dar care toată lumea pretinde că sunt clare, cu acea curioasă înclinaţie caracteristică de a-i justifica pe aceşti şarlatani. Ţi se vorbeşte despre un şifonier gri. Pe urmă reiese că nu era un şifonier ci un poster, apoi „ceva” care nu e un poster dar seamănă. Ba nu, dacă se gândeşte bine, era o masă cu sertare, şi nu era gri ci mahonie. Etc. Dar toţi sunt entuziasmaţi fiindcă a nimerit-o, şi se uită cu resentiment la sărmanul care îndrăzneşte să-l ia la bani mărunţi pe acest Superman. Toţi se pun să-l justifice. Şi până la urmă nu era nici un şifonier, nici o masă cu sertare, nici gri, nici mahoniu, era un linotip, o vază chinezească...
Se putea spune că doctorul Arrambide era destul de iritat. Îşi trase mânecile cămăşii şi îşi ajustă cravata.
– Ascultă, învaţă măcar să asculţi, tu care pretinzi că eşti un spirit ştiinţific. Deci, turcul a devenit livid şi a comentat pentru cel care era alături...
– Cel care era alături! Cine era? Cum se numeşte acest personaj cheie. Date precise, vă rog. Cifre, numere, fapte! Nu veniţi la mine cu generalităţi.
– Cine ştie cine era în acel moment alături. Dar erau acolo mai multe persoane care ar putea depune mărturie: Lalo Palacios, Ernesto însuşi era acolo, nu-i aşa?
– Da – admise Sabato privind mereu podeaua.
– Bine, fie, să admitem acest prim vag fapt. Şi ce a comentat Saleme pentru acest domn incert cu un nume nedefinit?
– I-a spus că Lalo nu va avea prea mult timp la dispoziţie să râdă de el, fiindcă în curând avea să moară într-un accident auto; chiar în acea după-amiază.
Beba se uită semnificativ la doctorul Arrambide, dar interlocutorul ei părea să aştepte continuarea. Cu ironie vizibilă Beba adăugă:
– Presupun că măcar atâta ştii. Că Lalo a fost omorât de un automobil în acea după-amiază. Da sau nu.
– Lalo Palacios a fost călcat de o maşină?
– Ce spui acolo? Nu, cu tine nu se poate discuta, eşti de o rea credinţă fenomenală! Pe Lalo Etcheverry, domnule! De cine am vorbit până acum?
– Mi se pare că am auzit numele lui Lalo Palacios menţionat acum un moment.
– Atunci admiţi?
– Să admit ce?
– Ce-am tot spus, că Saleme a prezis că în acea după-amiaza, ieşind din casa lui Lou, Etcheverry va muri într-un accident auto.
– Bine, să admitem că Etcheverry a murit într-un accident auto. Dar cum putem fi siguri că această moarte a fost prezisă?
– Nu ţi-am tot spus că au fost grămezi de martori?
– Mi se pare că te-am auzit adineauri spunând că Saleme a dat această înştiinţare funebră, presupun pe un ton moderat, nu ţipând, unui domn care până acum a preferat să rămână incognito. Şi se pare că el e unicul martor credibil, nu-i aşa?
– Asta n-o ştiu. Nu ştiu de cine a fost auzit comentariul lui Saleme dar e cert că după accident toată lumea vorbea despre asta.
– După ce a murit Etcheverry? Sunt familiar cu acest gen de lăudăroşenie a clarvăzătorilor.
– Şi celălat, cel care a auzit?
– Celălalt? Până acum e aşa de misterios încât nici măcar numele său nu mi l-ai putut da. Mai mult, ar putea fi un complice al turculeţului, sau cel puţin unul din acei indivizi mereu dispuşi să-l ajute pe presupusul ghicitor. Şi cine ştie dacă Saleme n-a zis ceva de genul ce grozăvie felul cum mor oamenii în ziua de azi pe străzi, în accidente.
– Dacă continui să vorbeşti cu atâta rea credinţă, Carlitos, mai bine să schimbăm subiectul. M-am cam săturat. Îţi spun că erau mulţi oameni acolo, până şi Ernesto era.
– Bine, spune mai departe! Vei face un atac de nervi, îl vei somatiza şi pe urmă va trebui să-ţi tratez eu eczemele. Hai.
– Cei care l-au auzit pe Saleme au fost impresionaţi şi câţiva au decis să-l însoţească pe Lalo până traversează strada.
– Un moment.
– Ce.
– Una din două: dacă turculeţul era ghicitor şi a prezis accidentul, cum s-ar putea evita ceea ce e sigur că avea să se întâmple? Iar dacă nu era ghicitor cu adevărat, atunci de ce atâta grabă să-l protejeze pe Etcheverry?
– Ascultă-mă până la capăt, îţi zic. Aceşti prieteni au ieşit cu Lalo fără să spună nici un cuvânt, desigur. Oacheşul Echagüe şi acest ungur l-au acompaniat când traversa strada ca să ajungă la maşină. Apoi s-au întors înapoi.
– Nu vreau să jignesc această interesantă combinaţie de prieteni ai tăi, dar trebuie să recunoşti că nu excelează prin inteligenţă.
– De ce.
– Turculeţul prezisese că Etcheverry va muri în acea după-amiază într-un accident auto, nu că va fi călcat la ieşirea din casă.
– Exact. Abia l-au lăsat pe Lalo că şi-au adus aminte de cuvintele lui Saleme, s-au suit într-un automobil şi au început să-l urmărească. După vreo zece minute l-au ajuns din urmă şi Peque a început să-l claxoneze ca să-i atragă atenţia şi să-l facă să tragă pe dreapta. Lalo a crezut că era cineva care vrea să-l depăşească şi nu s-a uitat în spate. Până când au ajuns paralel cu el şi i-au strigat să se oprească. Lalo s-a speriat, a început să strige la ei şi, fiindcă se uita lateral, s-a lovit de un stâlp. Ce zici?
– Nu este un fapt doveditor.
– Ţi se pare puţin?
– Sunt mai multe explicaţii.
– Care, te rog.
– Prima, că acest Saleme are o influenţă hipnotică asupra oamenilor sugestibili. Voia să se răzbune pentru ironia lui Lalo împingându-l la moarte.
– Conform acestei explicaţii clarvăzătorii nu prezic viitorul, îl fabrică.
– E o posibilitate. Dar mai sunt şi altele. Tolomacul de Peque, fiindcă n-ai să negi că Peque e un tolomac şi nu era nici o nevoie să ţipe ca nebunii şi să-l sperie pe un tip care merge cu cel puţin o sută de kilometri la oră, acest zbuciumat de Peque, cum îţi spuneam, ar putea fi unica şi adevărata cauză a morţii. Poate că dacă atâtea genii nu s-ar fi înghesuit să-l salveze, Lalo ar fi ajuns bine-sănătos la San Isidro.
– Uite ce e: este cert că Saleme a spus că Lalo va muri şi a avut dreptate. Că instrumentul morţii a fost un tolomac sau un geniu n-are nici o importanţă. Vrei neapărat ca Einstein să fie folosit în astfel de chestiuni? Ceri fapte. Moartea lui Lalo este un fapt. Da sau nu?
– Bine, este.
– Nu înţeleg atunci de ce te încăpăţânezi să negi clarviziunea.
– Eu nu mă încăpăţânez deloc. Pretind probe, nu scamatorii. În plus eu n-am spus că neg clarviziunea. Am spus că până acum n-am văzut nici o dovadă concludentă. Că cineva ar putea să vadă ce se întâmplă într-o altă cameră, e posibil. Dar viitorul... Ce se întâmplă e că de multe ori se consideră viitor ceea ce e prezent.
– Cum.
– Foarte simplu. Când au prezis că sora ta va lua catedra, de exemplu.
– Şi ce, n-a primit-o?
– Da, dar DEJA totul era hotărât. Nu înţelegi?
– Cum deja?
– Când ghicitoarea i-a spus sorei tale despre catedră, decizia fusese deja luată: în capul ministrului, de exemplu. Iar în ce-l priveşte pe Lalo, nu consider proba concludentă. Mai degrabă înclin să cred că turculeţul s-a răzbunat, că a injectat ideea accidentului în capul lui Peque şi celorlalţi, ca să-l sperie pe Lalo.
– Aşadar de fiecare dată când cineva ţipă la tine să tragi pe dreapta vrea să te omoare.
– Cred că poţi să te opreşti aici, dragă Beba.
– În definitiv ai vrea să vorbeşti cu Saleme, da sau nu?
– Nu. Cum aş putea fi interesat să vorbesc cu un ins care îţi spune că în această după-amiază vei fi omorât de o maşină?
– Ce fel de om de ştiinţă e acela căruia îi e frică să vorbească cu cineva care i-ar putea schimba opinia.
– Eu nu refuz revizuirile de opinie, ci pe oamenii care nu-mi plac.
Arrambide se ridică, îşi trase mânecile cămăşii, îşi ajustă cravata, se servi cu încă un pahar şi comentă:
– Şi dumneata, Sabato, n-ai spus nici un cuvânt.
Încruntându-se, S. răspunse cu voce foarte înceată:
– Am spus că am fost prezent când Saleme a prezis moartea lui Etcheverry.
– Nu, mă refer la problemă în general.
– Bune sau rele, ideile mele sunt destul de cunoscute. Am publicat un eseu, o teorie.
– O teorie? Ce interesant. Acceptaţi premoniţiile, presupun.
– Aşa este.
– Foarte ciudat, din partea unui fizician.
– Fost fizician.
– În acest caz e acelaşi lucru. Aţi petrecut ani studiind teoria relativităţii, epistemologia.
– Şi ce e ciudat aici?
– Nu ştiu... Tăcerea dumitale, atitudinea dumitale. Dai impresia că eşti foarte în dezacord cu mine. Ţi-ai renegat studiile matematice?
– Nu ştiu ce înţelegi prin a renega. În plus n-am studiat ştiinţa pentru că aveam mentalitatea celor care cred numai în galvanometre şi numere. Am făcut-o din alte motive.
– Alte motive?
Nu răspunse.
– Poate dumneata consideri că parapsihologia e o ştiinţă şi până la urmă aceste fenomene vor fi explicate. Aşa e? întrebă doctorul.
– Nu.
– Drace. Suntem persoane de un anumit nivel intelectual şi cred că nu e exagerat să pretind că mi se cuvine un răspuns serios. La urma urmei întrebarea mea e strict intelectuală. Nu?
Sabato răspunse în silă:
– Dacă numiţi parapsihologia o ştiinţă în sensul în care vorbeşte un om de laborator, nu sunt de acord. Aceste două tipuri de fenomene nu au nimic în comun. O aşa candidă idee ca aceea a secolului XVIII. Aceea despre suflet.
– Despre suflet?
– Da, aceea de a-l localiza într-o glandă. Sunt ordini esenţial distincte.
Doctorul Arrambide îşi trase mânecile cămăşii şi îşi ajustă cravata. Pe chipul său apăru o expresie de ironie.
– Două ordini?
– Da. Complet distincte. Mai bine zis esenţial distincte. Lumea materiei şi lumea spiritului. Oamenii de ştiinţă pretind ca lumea spiritului să fie condusă de legea cauzalităţii. O prostie.
– Deci crezi în existenţa separată a spiritului. De aici la spiritism e doar un pas. Nu?
– Spui spiritism şi totul devine o glumă. În felul ăsta sunt pus la nivelul lui Tibor Gordon şi Mama Maria[2]. E o glumă facilă, doctore.
– Nu te supăra. Ce vreau să spun e că ideea unui spirit pur, fără nici o carne care să-l suporte, mi se pare foarte greu de susţinut.
– Eu nu am vorbit de viaţa separată a spiritului. Doar am spus că sunt ordini esenţial distincte. Un aviator şi avionul lui sunt uniţi, dar aparţin de două lumi diferite. Dar am spus că nu vreau să discut. De ce ar discuta între patru ochi două persoane care ştiu dinainte că nu vor cădea de acord?
– Adică eu sunt nimeni! sări Beba.
– Tu cunoşti ideile mele.
– Mi-ai spus numai fleacuri şi fragmente disparate. Mi-am petrecut viaţa rugându-te să-mi explici teoria relativităţii.
– Tocmai – interveni din nou Arrambide –, cred că dacă se va găsi o explicaţie pentru premoniţie aceasta va fi cu ajutorul celei de-a patra dimensiuni.
Sabato reluă studiul podelei, menţinând tăcerea.
– Cred că ai putea condescinde puţin, ai putea coborî la nivelul nostru şi să ne răspunzi.
– Eu zic că e inutil. Avem două poziţii ireconciliabile.
– Păi tocmai ţi-am întins o punte. A patra dimensiune.
– Da, mulţi vin cu asta. Dar materia şi spiritul nu se supun aceloraşi reguli. Relativitatea domneşte în universul fizic. Nici o legătură. Să explici fapte spirituale prin geodezice e ca şi cum ai încerca să extirpezi o angoasă cu scule de dentist.
– Aşa pare? întrebă Arrambide cu ironie ranchiunoasă.
– Da.
– Uneori angoasa este rezultatul unei disfuncţii hepatice.
– Cunosc această teorie, doctore.
Arrambide se ridică.
– Pacienţii mei.
Abia ieşit, Beba se repezi asupra lui S. ca o furie.
– Asta-i culmea! Carlitos este cel mai bun pediatrician din Buenos Aires!
– Şi cine o neagă? Se poate să fii cel mai bun la vindecat o diaree şi să crezi că William Blake a fost un sărman smintit.
– Eşti foarte deştept şi eşti de prea rea credinţă ca să se poată discuta cu tine. Când îţi convine foloseşti un argument. Când nu, foloseşti argumentul contrar.
– Asta o crezi tu. Niciodată nu m-ai auzit explicând premoniţia prin teoria relativităţii. Ce se întâmplă e că de fiecare dată când vorbeşti de spaţiu-timp, imediat aceşti entuziaşti, care se cred foarte deştepţi, cred că foloseşti teoria lui Einstein.
– Şi nu-i aşa?
– Vezi că e inutil să discutăm? Nu, nu-i aşa. Acum o secundă m-ai auzit contestând acestui distins medic afirmaţia că materia şi spiritul s-ar supune aceloraşi legi. Relativitatea domneşte în universul fizic. Nimic asemănător dincolo. N-ai auzit?
– Ce?
– A explica, a pretinde că explici fapte ale spiritului prin geodezice e ca şi cum ai pretinde să fie extirpată angoasa cu scule de dentist.
– Bine. Atunci spune-mi teoria ta.
– Poţi s-o citeşti, dacă vrei.
– N-am timp.
– Răbdare, nimeni n-a murit dintr-atâta.
– Hai, nu fi pedant.
S. suspină.
– Se bazează pe posibilitatea ca sufletul să se desprindă de corp.
– Cam puţin.
– Într-adevăr. Dar este singurul mod de a explica, după judecata mea, premoniţia, clarviziunea, toate acestea. Citeşte şi pe Frazer: toate popoarele primitive cred că în timpul somnului sufletul se separă de corp.
– A, nu, Ernesto! Asta e prea de tot! Acum reiese că proba majoră a unei teorii este ceea ce cred hotentoţii. Asta-i culmea iresponsabilităţii şi obscurantismului. Bolşevicii au dreptate, tataie. De aici până la a fi în solda ambasadei nordamericane nu e decât un pas.
– Atunci rezultă că Levi-Strauss e agent CIA. Vezi ce spune despre culturile primitive.
– Bine, să lăsăm CIA deoparte. Şi mai departe?
– Când sufletul se desprinde de corp, se desprinde şi de categoriile spaţiului şi timpului, care guvernează numai materia, şi percepe un prezent pur. Dacă aşa stau lucrurile, visele nu sunt numai imagini semnificative ale trecutului ci şi viziuni şi simboluri ale viitorului. Viziuni nu totdeauna clare. Aproape niciodată univoce sau literale.
– De ce nu?
– Pentru că în acele regiuni trecutul, cu durerile şi amintirile, cu pasiunile sale, apare amestecat cu viitorul, contaminându-se şi deformându-se în acest transmiţător care este sufletul semiîncarnat în momentul când începem să ne trezim. Înţelegi? Sufletul începe să intre în corp şi începe să fie dominat de categoriile cauzale şi raţionale. Totuşi aduce cu sine amintirea acelui mister, chiar dacă e o amintire ambiguă şi, pentru existenţa terestră, tulbure. Mai mult: cum moartea corpului nostru are loc în viitor, visul ne aduce deasemenea, uneori, viziuni ale vieţii noastre din lumea de apoi. Coşmarurile ar fi atunci viziuni ale iadului care ne aşteaptă. E foarte clar, nu?
– Da, foarte clar. Desigur, totul depinzând de faptul că hotentoţii ar ştii mai multe decât noi. Haide, fuga la ambasadă, că am nevoie de nişte dolari.
– Aşteaptă, asta e doar prima parte a teoriei mele. Ceea ce omul obişnuit experimentează în visele sale, fiinţele anormale o trăiesc în stările de transă: clarvăzătorii, nebunii, artiştii, misticii.
– Stai să-l sun pe Codovilla[3].
– Într-un acces de nebunie, sufletul suferă un proces similar, dacă nu identic, cu cel pe care îl suferă orice om când adoarme: iese din corp şi intră într-o altă realitate. Ai meditat vreodată asupra expresiei „a-ţi ieşi din fire”? Sau asupra cuvântului alienare, ei? De fiecare dată când am văzut un nebun furios am încercat senzaţia înspăimântătoare că suferă chinurile iadului. Dar acum înţeleg că sufletul său deja este în iad. Mişcările feroce, suferinţele, gesturile şi atitudinile de fiară încolţită de pericole oribile, delirul aparent, nu sunt altceva decât experienţa directă şi imediată a iadului. Suferă trezi ceea ce noi suferim în cele mai rele coşmaruri. În unele cazuri această descindere în măruntaiele iadului poate fi numai tranzitorie. Acesta e cazul posedaţilor. Uită-te la intuiţiile acestor ancestrale forme de înţelepciune.
– Hotentoţii?
– Fiinţe care numai după operaţiuni complicate, pe care numai anumiţi iniţiaţi le pot duce la capăt, se întorc la viaţa normală, ca şi cum s-ar trezi dintr-un coşmar atroce.
– Dacă teoria ta e corectă, nu văd de ce n-ar fi şi oameni care să vadă raiul.
– Şi desigur că sunt. N-ai avut niciodată vise frumoase? Şi ospiciile, n-ai văzut niciodată pe aceşti nebuni paşnici, surâzători, care nu fac rău nimănui? Acum fii atentă la ce-ţi voi spune. Această alienare se poate provoca voluntar. Misticii. Poeţii: „Je dis qu’il faut être voyant, se faire voyant![4]”
– Bine, dacă Codovilla e ocupat, o să aduc un exorcist.
– Aşa e, singurul cusur fiind că te cobori la ultimul grad de pozitivism. Şi pe urmă râzi de sărmanul Arrambide. În fond, voi doi sunteţi croiţi din aceeaşi stofă.
Se enervă şi se ridică să plece.
– Nu, asta nu. N-ai să mă laşi acum în suspans.
– Bine. Îţi spun, în mod voluntar unii oameni pot realiza această separare sau alienare. Poate ajuta fervoarea şi postul, dedicaţia, plus, desigur, înzestrările native, inspiraţia divină sau demonică. E ceea ce fac misticii. Extazul. Vezi cum limbajul nu păcăleşte pe nimeni decât pe idioţi? Ex-taz. Să ieşi din tine însuţi, să ieşi din propriul corp, să locuieşti în pură eternitate. Yoginii, de exemplu. Această moarte a sinelui pentru a renaşte într-o altă regiune, eliberându-te de carcera temporală. Şi artiştii. Platon nu spune altceva decât ce gândeau anticii: că poetul, inspirat de demoni, repetă cuvinte pe care nu le-ar fi spus fiind în toate minţile, descrie viziuni ale unor tărâmuri supranaturale, la fel ca misticul. În această stare, îţi spuneam, sufletul posedă o percepţie diferită de cea normală, iar graniţele dintre subiect şi obiect, real şi imaginar, trecut şi viitor se estompează. Şi aşa cum persoane ignorante au avut viziuni şi au spus cuvinte în limbi pe care nu le cunoşteau, o fată cu o viaţă inocentă ca Emily Brontë a putut scrie o carte de groază. Cum altfel ar fi putut descrie un suflet ca al lui Heathcliff, stăpânit de puteri infernale? Această dezîncarnare a sufletului artistului în momentul inspiraţiei ar putea explica caracterul profetic la care ajunge uneori, chiar dacă numai în forma enigmatică, simbolică şi ambiguă a viselor. Sufletul nostru întrevede acest continent nou ca printr-o sticlă afumată din cauza naturii sale obscure şi din cauza imperfectei dezîncarnări. Şi fiindcă conştiinţa noastră raţională nu e aptă să descrie un univers care nu e guvernat de logica cotidiană, nici de principiul cauzalităţii. Sau poate pentru că omul nu poate suporta viziunile infernale. E o chestiune de instinct de conservare, pur şi simplu.
–Al cui?
– Al corpului. Ţi-am spus că în vis şi în inspiraţie nu suntem complet dezîncarnaţi. Iar instinctul de conservare al corpului ne apără cu măşti, ca acele costume de azbest folosite de pompieri când luptă cu un incendiu. Ne apără cu măşti şi simboluri.
Beba îl privi. Îl privea cu ironie sau cu tandreţe? Poate cu acea combinaţie de ironie şi tandreţe cu care mamele se uită la un copil închipuit care se joacă cu comori sau câini invizibili.
– La ce te gândeşti? întrebă S. cu neîncredere.
– La nimic, tontule. Mă gândeam aşa – zise ea cu aceeaşi expresie.
– Bine, continui. Teologii au raţionat despre infern iar uneori i-au dovedit existenţa aşa cum s-ar demonstra o teoremă. Dar numai marii poeţi ne-au revelat adevărul, ne-au spus ce au văzut. Înţelegi? Cei care l-au văzut cu adevărat. Gândeşte-te: Blake, Milton, Dante, Rimbaud, Lautréamont, Sade, Strindberg, Dostoievski, Hölderlin, Kafka. Ce arogant ar putea pune la îndoială mărturia acestor martiri?
O privi cu severitate, ca şi cum i-ar cere socoteală.
– Sunt cei care visează pentru noi toţi. Sunt condamnaţi, ascultă bine, CONDAMNAŢI! – aproape ţipă – să-şi reveleze iadul personal.
Tăcu şi pentru o vreme domni tăcerea. Apoi, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi, adăugă:
– Nu ştiu unde am citit că Dante n-a făcut altceva decât să traducă idei şi sentimente ale epocii sale, prejudecăţi teologice în vogă, superstiţii care pluteau în aer. Opera lui ar fi, atunci, pur şi simplu descrierea conştientului şi inconştientului unei culturi. Se poate să fie ceva adevăr în asta. Dar nu în sensul în care cred aceşti sociologizanţi ai groazei. Eu cred că Dante a văzut ceva. Ca toţi marii poeţi A VĂZUT ceea ce oamenii obişnuiţi doar presimt într-o manieră mai puţin precisă. Contemporanii care îl vedeau mergând pe străzile Ravennei, tăcut şi uscăţiv, şopteau cu sacră teroare: uite-l pe omul care a fost în iad. Ştiai asta? Cuvinte textuale. Nu vorbeau în metafore: oamenii aceia credeau că Dante a fost într-adevăr în iad. Şi nu se înşelau. Se înşeală aceşti subtili, aceşti indivizi care se consideră inteligenţi fiindcă cred că opera lui Dante e o metaforă.
S. tăcu şi începu să privească podeaua gânditor.
Beba îl privi cu lacrimi în ochi. Când S. îşi ridică privirea o întrebă ce s-a întâmplat.
– Nimic, tontule, nimic. Ce s-a întâmplat e că, în ciuda a tot, sunt foarte feminină. Mă duc să-i fac baie Pipinei.
[1] Arab, sau de origine arabă.
[2] Faimoşi spiritişti din Buenos Aires.
[3] Şeful Partidului Comunist din Argentina.
[4] Trebuie să fii clarvăzător, sa devii clarvăzător. (În franceză în original.)