Domeniul

Domeniul

...când Soarele iese din ceţuri sau sparge plafonul de nori şi razele lui încep să ardă, şopârlele mici, verzui, ies din ascunzişuri umede şi se cocoaţă pe pietrele albe ale pârâului să le absoarbă căldura. Atunci îmi place şi mie să ies de sub coroanele umbroase şi, în mijlocul unei colonii de şopârle, mă opresc şi, neclintit, stau sub revărsarea de lumină.

Şopârlele nu-mi sunt prietene. Mă tolerează, totuşi, poate fiindcă le place culoarea mea, verde ca a solzilor de pe spate. Sunt fiinţe reci, cu sufletul uscat. Mă privesc cu indiferenţă pe sub pleoapele albicioase...

...oricât aş iubi Soarele cald, dătător de viaţă, pădurea, cu foşnetele, cu jocurile ei de umbre şi lumini, mă atrage mai mult... Încă înainte să se lase amurgul părăsesc prundişul bogat în pietre curate şi rotunjite de curgerea apei pentru ţinutul umbros pe care îl străbate pârâul. Pământul e moale şi acoperit de iarbă şi frunze uscate care sună la fiecare pas. Copacii bătrâni, mai bătrâni decât mine, au scoarţa neagră şi crăpată dar sub ea simt suind încet sevele purtând gândiri minerale, iar din codiţele frunzelor şi din muguri ţâşneşte abundentă viaţa. Păsări micuţe şi agile sar printre crengi ciocănind scoarţa în căurare de insecte sau, liniştite, stau pe crengi şi cântă. Şerpi alunecă repede printre ierburi şi mi se încolăcesc de picioare. Animale mici şi iuţi ţâşnesc dintr-un ascunziş în altul lăsând în urmă o dâră de zgomote. Nu de mine se sperie ele, dar fiinţa lor e numai nelinişte şi teamă. Din umbră le pândesc animale de pradă: o vulpe, un lup sau un râs. Obosit de umblat, mă opresc lângă trunchiul uriaş al unui stejar bătrân şi încremenesc lipit de el. Rămân aşa zile de-a rândul în timp ce ferigile cresc în jurul meu şi mă ascund sub mângâieri vegetale. Muşchi mustind de umezeală îmi cresc pe coaste, licheni mi se prind în păr. Stau neclintit sub timp, ascultând sevele vieţii din mine, sevele gândurilor născându-se din suflet, sevele...

Soarele se apropiase mult de orizont, când cei doi excursionişti zăriră în sfârşit pădurea. Acolo, câmpia presărată cu dealuri golaşe, acoperită de o vegetaţie rară şi chircită, îşi schimba pentru prima dată înfăţişarea monotonă. În zori coborâseră din munţii îndepărtaţi din zare şi înaintaseră continuu, întrerupându-şi mersul doar pentru masa de prânz şi, până în clipa aceea, peisajul le oferise privirilor o singură varietate: câmpia neregulată, săracă în ierburi, ce le amintea de pampas. În ciuda căldurii găsiră puterea de a grăbi pasul şi, când Soarele era gata să apună, ascuns de trunchiurile şi coroanele copacilor, ajunseră la lizieră.

- E timpul să ne oprim, zise bărbatul în timp ce-şi dădea jos rucsacul din spate.

Până ca întunericul să se lase complet, reuşiră să instaleze cortul şi să înjghebeze un foc cu uscături adunate din pădure. Se aşezară pe nişte pietroaie în jurul focului pentru a-şi bea ceaiul. Focul ardea drept, scoţând scântei. Funigei albi, delicaţi, li se prindeau în păr şi sprâncene. Cădeau în jur neobservaţi şi, uneori, se puneau chiar în cănile din care îşi beau ceaiul.

- Domeniul Monterraigoso, se află în interiorul pădurii ăsteia? întrebă femeia.

Bărbatul confirmă cu capul fără să se oprească din băut. Ea lăsă cana jos.

- Până acum ai păstrat misterul. Dacă domeniul e atât de aproape ar fi timpul să-mi spui şi mie câte ceva. De ce ai ţinut neapărat să ne petrecem vacanţa aici? Chiar tu ai recunoscut că în pustietatea asta ne pândesc unele pericole. Merită să le înfruntăm?

El tăcu câteva clipe, gândindu-se.

- Àngela, dacă aş putea ţi-aş spune foarte limpede ce urmăresc dar din nefericire nici mie nu mi-e prea clar. Sigur, e legitim din partea ta să fii curioasă. Dar tot ce-ţi pot spune e că am simţit că noi doi avem nevoie de o experienţă deosebită. Am decis asta pentru amândoi. Încearcă să ai încredere în instinctul meu.

- Dar tu ai încredere în el?

- Nu chiar... Dar într-un fel n-am avut încotro. De atâta vreme suntem nefericiţi fără să reuşim să scăpăm de starea asta blestemată... Te-am învinuit adesea pe tine, numai pe tine, dar aceasta nu era o soluţie pentru că nu poţi scăpa în felul ăsta de amărăciune şi chiar dacă vina ar fi fost numai a ta, am înţeles că nu pot să renunţ la tine. Răul e şi-n mine şi nu mi-e greu s-o recunosc. Vezi, noi suntem într-un impas. Şi nu ştiu exact de ce, dar ideea excursiei ăsteia mi-a apărut ca o soluţie salvatoare. N-am fost convins niciodată că ar fi o idee salutară, şi nici acum nu sunt. Dar cred că e o şansă la care nu trebuie să renunţăm.

Încă de la începutul ultimei lui replici, Àngela fusese neliniştită, apoi, auzind cuvântul “nefericiţi”, se crispă dureros, scoase un sunet slab pe care el nu-l observă, aşa cum nu observase de fapt nimic din comportamentul ei, căci era atent numai la acele lucruri din sine pe care le exhiba, într-un fel, pentru prima dată, iar ochii îi avea aţintiţi asupra focului. Àngela se lăsă să alunece de pe piatră şi se încovrigă astupându-şi urechile cu mâinile. În cele din urmă din pieptul ei aflat în zbucium izbucni un strigăt mai tare şi el tresări.

- Nu, Manuel, te rog!...Ai uitat convenţia noastră? Nu vreau să mai vorbeşti despre asta. Nu pot să suport.

Manuel ezită o clipă, derutat, apoi înţelese. Se repezi spre ea, o ridică de jos, o îmbrăţişă şi în vreme ce încerca s-o liniştească cu vorbe calde, învăluitoare, o reaşeză pe scaunul improvizat.

- Mi-e frig!...şopti ea.

- Poate ar fi mai bine să intrăm în cort, propuse el frecându-i umerii, braţele, spinarea.

- Nu, mă simt mai bine.

Manuel reveni la locul său şi câteva clipi o privi cu atenţie în lumina flăcărilor.

- Iartă-mă, Àngela, uitasem...

Ea nu răspunse. Cu chipul răvăşit, cu ochii sticloşi fixând mut focul, întreaga ei înfăţişare arăta urmele unei mari suferinţe.

- Ştii, reluă Manuel, am văzut de multe ori la tine gestul acesta cu mâinile...

- E o reminiscenţă a copilăriei. Pe când eram mică asistam adeseori la certuri violente între tata şi mama. În cea mai mare parte a timpului eram cu mama. Pe tata îl vedeam mai rar, când sosea de la lucru. Mama mă bătea uneori dar niciodată nu mi-a fost teamă de ea. De tata, în schimb, da, deşi nu m-a lovit niciodată. Fetele îşi respectă taţii şi se tem de ei. Poate tocmai de aceea îi iubesc mai mult...

-Ştiu, zise Manuel iritat cu un ton sarcastic. Complexul Electra...

Àngela părea să nu bage de seamă întreruperea.

- Când el ridica glasul mă făceam mică de spaimă. Nu suportam să-i aud pe părinţii mei certându-se. Fugeam şi mă ascundeam într-un colţişor şi acolo mă înghemuiam şi îmi astupam urechile cu palmele, ca adineauri...Mi se mai întâmplă şi acum, uneori...

“Fireşte, situaţia nu e nouă pentru tine”, reflectă enervat, Manuel.

- Mi-aduc aminte că plângeam atunci, gândindu-mă că şi cu mine va fi la fel când voi avea un soţ, şi îmi spuneam că-i mai bine de o mie de ori să rămân nemăritată decât să mi se întâmple aşa ceva...

- Şi de ce ţi-a fost teamă n-ai scăpat, nu? rosti el cu mânie în glas.

Ea ridică privirile şi se întoarse spre el.

- Ştii ce? Hai să nu mai vorbim!...

Àngela se ridică şi intră în cort. Manuel rămase afară să-şi rumege furia. După câteva clipe, însă se simţi mai domolit. La un moment dat ridică privirile spre cerul înstelat şi oftă. Apoi se retrase şi el în cort şi închise fermoarul.

Àngela stătea pe o parte cu spatele spre locul lui. Ghici că plânsese cât timp fusese singură în cort. Lui Manuel i se făcu milă deşi iritarea încă îl crispa.

- Îmi pare rău, Àngela. Ne-am promis să nu ne certăm tot timpul vacanţei şi iată că n-au trecut nici trei zile şi... Ne-am ţinut de promisiune cu atâta îndârjire în tot timpul ăsta şi acum...

Îi îmbrăţişă spatele şi îşi lipi obrazul de al ei. Spre uimirea sa ea nu-i respinse mângâierile. Àngela se întoarse şi îl strânse tare în braţe.

- Spune-mi, Manuel, e adevărat că în pădure locuieşte un zeu?

Manuel tresări violent.

- Nu ştiu, draga mea, nu ştiu...Lasă...vedem mâine.

A doua zi se treziră devreme datorită unui soi de nelinişte nelămurită care le alungă somnul odată cu răsăritul Soarelui. Mâncară nişte conserve, strânseră cortul şi împrăştiară cenuşa. Apoi pătrunseră în pădure. Mersul era adesea dificil fiindcă nu urmau un drum bătătorit şi vegetaţia abundentă îi încurca. Arbuşti, lăstari, crengi joase, plante agăţătoare, le stăteau în cale la tot pasul.

- Ascultă, Manuel, nu ne-am putea rătăci?

- Nu cred. Mă orientez după Soare.

- Locurile astea nu au fost cercetate chiar de nimeni?

- Ba da, numai că de foarte puţini oameni. De mai mult de două sute de ani domeniul a rămas în paragină. Rareori a mai trecut cineva pe aici, mai mult din curiozitate. Regiunea s-a depopulat treptat, nu se ştie exact din ce cauză. Puţinii oameni din apropiere au preferat să se mute în alte locuri. Dacă nu mă înşel, la câţiva kilometri de aici se află un sat părăsit.

- Şi zona asta e chiar lipsită de interes?

- Acum vrea douăzeci de ani o companie forestieră a încercat să se extindă şi ar fi vrut să exploateze pădurea. Până la urmă planurile au căzut baltă pentru că, se pare, investiţia ar fi fost nerentabilă din cauza costului ridicat al transporturilor. Alţii spun că de fapt au fost siliţi să renunţe din cauza unor evenimente ciudate. Dispăreau oameni, alţii renunţau la slujbe fără să dea vreo explicaţie. Câţiva şi-au pierdut minţile. În general toţi au fost marcaţi de timpul petrecut aici. Ei au răspândit zvonul că ţinutul ar fi sălaşul unei fiinte supranaturale, deşi existau şi mărturii mai vechi.

- L-au văzut pe el?

- Da, se pare că da, dar nu există nici o dovadă materială ci numai mărturii incerte.

- Şi cum arăta?

- Cine? Zeul? Manuel întoarse o clipă capul spre ea. Îţi dai seama că a fost descris în diverse moduri. Mulţi însă sânt de acord că zeul este un fel de om-copac, un om verde.

- VER-DE? silabisi ea ca şi cum n-ar fi înţeles

- Da, de ce te miri aşa de tare? O fi un zeu al vegetaţiei, al pădurii...Zeul Clorofilei.

Manuel râse.

-Ştii, Àngela, circulă mai multe legende despre pădure şi zeul ei. Unele sunt foarte vechi. Altele, însă, sunt simple superstiţii populare sau, mai nou, fantezii vulgare ale unora aflaţi în goană după senzaţional. O legendă din timpul conchistadorilor spune că înainte de venirea albilor continentul era locuit de zeii indienilor. Emigranţii albi, însă, ocupând tot teritoriul i-au izgonit şi ei s-au refugiat în locuri pustii, neumblate. Pădurea ar fi sălaşul ultimului zeu rămas pe pământ. Altă legendă spune că ultimul descendent al familiei Alvarado, proprietara ţinutului Monterraigoso, bântuie încă ţinutul familial.

- Păi ăsta-i şi numele tău de familie! observă Àngela. Adică al nostru..., adăugă ea mai încet.

Manuel încuviinţă din cap.

- De când conacul a fost devastat în timpul războiului civil, nici unul din membrii supravieţuitori ai clanului nu s-a întors la conac să-l restaureze, să locuiască mai departe în el. Se pare că Alvarado a fost ruinată de război. După trecerea războiului seceta şi molima i-au desăvârşit lucrarea, distrugând ce mai rămăsese de distrus. Puţinii oameni rămaşi şi-au încercat norocul în altă parte. De atunci nimeni sau foarte puţini au au mai avut fantezia de a-şi clădi locuinţa în Monterraigoso şi cei care au făcut-o au renunţat curând. În schimb, mulţi călători s-au aventurat pe aici şi de la ei avem primele mărturii despre omul-verde.

- Şi în ce împrejurări l-au întâlnit? Cum s-a întâmplat?

- Aici nu e prea clar. Din ceea ce spun ei se pare că există o zonă în interiorul pădurii unde se simte prezenţa zeului. Aceasta ar corespunde, potrivit legendei, graniţelor fostului domeniu. El cuprindea conacul, un eleşteu, parcuri, chiar un teren de vânătoare unde nu avea accesul nimeni cu excepţia familiei Alvarado. Aici se simte în largul său zeul. Oricum, fostul domeniu e o ambianţă cu proprietăţi deosebite. O afirmaţie stranie pe care aceşti călători de care îţi vorbeam nu au putut s-o sprijine prin nimic e că pe teritoriul domeniului erau în afara timpului.

- Cum adică?

- Nu ştiu. Mulţi însă au spus lucrul ăsta fără să se poată explica. Cât despre contactele directe, propriu-zise cu zeul, e foarte puţin de spus. Câţiva susţin că l-au întâlnit dar a fost numai o impresie fugitivă ca o halucinaţie. Zeul se ascunde. El este mai degrabă un fel de spirit al lucrurilor. El zace în fiecare piatră, în fiecare frunză, în fiecare umbră. Ca un fel de emanaţie. Şi totuşi chiar şi cei care nu l-au văzut cred în existenţa lui efectivă, concretă.

- E pasionant, dar tot nu înţeleg ce ne priveşte pe noi?

Manuel tăcu.

Înaintară în tăcere multă vreme. La un moment dat îşi făcu apariţia în faţa lor, printre copaci, rămăşiţele unui zid distrus. Când se apropiară mai bine observară şi alte amănunte. Zidul, altădată continuu, era spart, complet distrus în cea mai mare parte. Imaginaţia îl reîntregea din ruinele presărate de-a lungul unei linii invizibile. În rest nici un semn de demarcaţie nu deosebea exteriorul de interiorul domeniului. Pădurea trecea printre spărturi iar vegetaţia acoperise ruinele. Pietrele, altădată albe, căpătaseră nuanţe gălbui-brune. Muşchi, iarbă şi plante agăţătoare le acopereau.

Manuel ezită puţin în faţa ruinelor, privi în stânga şi în dreapta apoi o luă de-a lungul zidului, spre dreapta, trăgând-o pe Àngela după el. Ea îl urmă supusă deşi aştepta, evident, explicaţii. După o jumătate de oră de mers, apăru şi ţinta ocolului: nişte ruine masive îndărătul unui pâlc de copaci.

-Cândva, aici a fost o poartă! rosti cu un surâs enigmatic Manuel. Încerca un fel de satisfacţie pe care ar fi vrut s-o impărtăşească Àngelei.

Zidul era întrerupt de doi stâlpi mari de piatră ornaţi cu o sferă în vârf. Cei doi stâlpi, destul de bine conservaţi, depăşeau în înălţime nivelul unui om.

- Priveşte! strigă Manuel arătând pământul. Pe jos e pavat.

Cu aceeaşi stranie satisfacţie, Manuel privea dalele de piatră care se iţeau ici colo, de sub pojghiţa de pământ şi vegetaţie. În unele locuri dalele erau smulse din terasament de presiunea rădăcinilor. Àngela se uită în jur fără să găsească nimic extraordinar. Nu-şi putea lămuri starea lui de spirit.

- Haide! strigă el.

Manuel pornise deja, cu intenţia de a intra pe poartă. Àngela se grăbi să-l ajungă din urmă.

- Am intrat în domeniu? întrebă ea.

Manuel întoarse spre ea o privire distrată şi îi răspunse cu gândul în altă parte. Îşi plimba ochii în jur cu emoţie şi un fel de extaz. Àngela, intrigată, simţea că lucrurile aveau pentru el un plus de semnificaţie la care ea nu putea să parvină. Înaintau de-a lungul unui fel de culoar prin pădure, un luminiş de formă alungită în care copacii nu creşteau decât accidental, probabil datorită pavajului. Capătul drumului, ascuns în penumbră, mascat de arbori şi ruine informe, nu se putea distinge.

- Aceasta e intrarea principală în domeniu. E o alee lungă şi largă la capătul căreia trebuie să se afle conacul. Lateral se deschid alei spre grădini paralele cu aripile conacului. Aceste alei şerpuiau printre ronduri de flori alcătuind un model complicat şi graţios. Acum au rămas doar urme vagi, şterse de pădure. În stânga şi în dreapta se aflau busturi ale regilor Spaniei. (Într-adevăr se puteau observa de-a lungul drumului la distanţe aproximativ egale socluri mucegăite, cu margini ştirbite, dar fără busturi; inscripţii şterse deveneau pe alocuri vizibile). Undeva mai în faţă trebuie să se găsească ce a mai rămas dintr-o fântână arteziană situată în mijlocul drumului, într-un fel de piaţă pe unde ocoleau trăsurile în drum spre conac. Dincolo de ea, în faţa zidurilor era o statuie a lui Cristóbal Colón înfăţişat cu globul pământesc în mână.

- Dar de unde ştii toate astea? Ai mai fost pe-aici?

Manuel nu răspunse de parcă nu ar fi ascultat-o. Pradă exaltării care îl stăpânea, nu mai era atent la soţia sa. Îi vorbea, îi explica dar nu avea nevoie de ea mai mult decât de un interlocutor mut în faţa căruia să se desfăşoare.

- Ascultă, zise el oprindu-se brusc, n-are rost să cărăm rucsacii după noi. Oricum aş vrea să ne oprim mai multă vreme în zonă. Îi lăsăm aici şi ne întoarcem mai târziu să ridicăm cortul. Vreau să ajungem mai repede la conac.

- Ah!, du-te tu singur, eu rămân pe loc, sunt obosită. (Àngela lăsase jos rucsacul şi se aşezase pe el). Prefer să văd conacul mai târziu. Ridic cortul singură, nu-ţi face griji!..

Manuel plecase deja.

- Hei, nu vii târziu, nu? făcu Àngela în urma lui brusc neliniştită de perspectiva de a rămâne singură.

Manuel se depărtase.

- Ce prostie! zise ea într-un târziu. De ce nu l-am însoţit, acum mi-e teamă!..

Àngela privi în jurul ei cu neîncredere. Copacii foşneau mişcaţi de pale uşoare de vânt. Soarele licărea prin frunzişul coroanelor. Totul în jur i se părea inexpresiv şi enigmatic...

Manuel depăşi rămăşiţele răvăşite ale fântânii şi se apropie de conac. Culoarul făcea un cot la un moment dat şi drumul urca pe o colină în vârful căreia, ascunse de copaci înalţi şi vegetaţie zăceau ruinele conacului. Străbătu fără grabă drumul accidentat cu ochii aţintiţi înainte. Emoţia creştea în sine cu fiecare pas.

Ajuns pe colină, observă că statuia marelui navigator mai stătea încă în picioare în ciuda avatarurilor îndurate. Globul terestru căzuse însă la picioarele statuii. Cea mai mare parte a zidurilor se prăbuşiseră dar o porţiune bună a clădirii rezistase asalturilor timpului şi chiar mai putea fi folosită ca adăpost. Intemperiile săpaseră urme adânci pe faţada clădirii dar se mai puteau identifica ornamentele arhitecturale. Ele aminteau prin stilul lor vetust de o lume apusă.

Manuel privea neîncetat. Înconjură clădirea simţind continuu acea fascinaţie specifică pe care o provoacă vederea ruinelor. Sesiza pretutindeni sensuri şi semnificaţii obscure. Locurile erau încărcate de timp, împovărate de amintiri. Viaţa trecută îşi întipărise urmele aici şi reînvia într-un mod obscur în sufletul celui care contempla. Totodată, Manuel încerca un sentiment de familiaritate, căci senzaţia nu era nouă şi, într-un fel revenea la vechi habitudini.

Pătrunse înăuntrul conacului şi, căţărându-se pe grinzi prăbuşite şi cărămizi urcă până la etaj unde o încăpere rămăsese aproape intactă. Înăuntru era praf, pânze de păianjen în colţuri iar prin găurile informe ale ferestrelor intrau plante agăţătoare. Se aşeză pe o grămadă de moloz ca să se odihnească. Înăuntru era răcoare şi chiar întuneric deşi câteva raze piezişe pătrundeau prin tavan. Prin ferestre şi prin cadrele căscate ale fostelor uşi i se deschidea o perspectivă vastă asupra pădurii. Putea zări munţii şi linia de impact a pădurii cu câmpia, unde vârfurile coroanelor verzui cedau locul întinderii de culoare kaki a câmpiei. Se cufundă în meditaţie şi rămase nemişcat vreme îndelungată.

Un sunet slab, dar distinct, adus de vânt, pătrunse până la el. Tresări căci recunoscuse vocea Angelei. Abia în clipa aceea realiză că o lăsase singură atâta timp şi că ar fi putut să păţească ceva. Era sperioasă, şerpii îndeosebi o înspăimântau cumplit.

Coborî în grabă dintre ruine şi începu să alerge. În câteva minute ajunse la locul unde îşi părăsise soţia şi o găsi înnebunită de spaimă. De fapt o întâlnise puţin mai departe de bagaje căci, înfricoşată, nu mai rezistase şi fugise pe urmele lui şi se ciocniseră pe drum.

- Ce ţi s-a întâmplat? Linişteşte-te! Vino-ţi în fire.

O strângea în braţe şi îi simţea inima bătând înnebunită.

- L-am văzut! îngăimă ea gâtuită de emoţie.

- Pe cine? Ce-ai văzut?

- Pe el! Pe zeu! Omul verde!

- Eşti sigură? Unde? Arată-mi!

Reveniră lângă bagaje şi ea, ceva mai calmă, izbuti să-i povestească întâmplarea.

- L-am văzut printre copaci. La început nu l-am băgat de seamă, am crezut că e un copac oarecare. Dar mi-a atras atenţia forma lui umană. Nu ştiu cum să-ţi spun. Trunchiul, scoarţa sugerau tiparul antropoid. Când mi-am dat seama că nu fusese de la început acolo am început să tremur, fără să-l scap din ochi. Apoi deodată a început să se mişte. Avea două picioare, parcă şi le-ar fi smuls din pământ, mergea cu ele şi se îndrepta spre mine.

- A venit lângă tine? strigă Manuel căruia i se transmisese emoţia Angelei.

- Nu, m-a ocolit. A traversat drumul, s-a oprit în mijlocul lui şi m-a privit. Ah, tu nu ştii ce ochi avea!

- Şi mai departe?

- A plecat şi a dispărut printre copaci. Abia atunci am strigat. Până să plece fusesem înmărmurită de spaimă.

- Ei, gata, linişteşte-te. El nu face rău nimănui. N-ai de ce să te temi.

- Tu nu ştii tot! strigă ea cu ochii holbaţi.

- Ce vrei să spui? zise el alarmat.

- Semăna cu tine! Erai aproape tu!

- Cum adică? Manuel dădea semne vădite de tulburare.

- Nu ştiu cum să-ţi spun...Era verde, avea picioarele ca nişte rădăcini, mâinile ca nişte crengi, ochii verzi, pielea la fel ca scoarţa şi totuşi era la fel ca tine!...

După un minut de tăcere Manuel zâmbi.

- E limpede că l-ai văzut. Râse. Totdeauna după ce îl văd oamenii spun absurdităţi.

- Bine, reluă el mai târziu. Am să-ţi spun şi restul. Tot ce mai am ascuns faţă de tine. Uite, întindem cortul, mâncăm, ne odihnim şi apoi am să-ţi spun. Numai linişteşte-te. N-am să te mai las singură.

Vedea cum sub puterea învăluitoare a cuvintelor Àngela se calmează tot mai mult. Ochii iubitei arătau o încredere copilărească în el sau mai curând nevoia implorătoare de încredere şi ocrotire.

....Cresc spre Soare!...Cu braţele conjur cerul care se reflectă în ochii mei ca în apele unui lac. Prin rădăcini sunt legat de pământ şi aşa cum stau, neclintit ca un copac, par o fiinţă neputincioasă şi primitivă. Dar în mine încap avânturi de zbor...

Eram singur. Mai totdeauna am fost singur şi aproape tot ce ştiu datorez gândirii mele sau întâmplării. M-am împovărat cu ştiinţa lumii cutreierând-o. Am învăţat de la toate câte ceva: înţelepciunea melancolică a serii, strălucirea şi plenitudinea amiezei, misterul şi îndoielile nopţii. Am văzut şi am trăit atâtea lucruri! Deasupra mea cerul a fost când luminos şi albastru, când întunecat şi spuzit de stele. Am văzut învierea primăvăratică a pădurii, minunea izbucnirii mugurilor în floare. Am văzut apoi trecerea la verdele tumultuos, intens al verii.. Am suferit alături decrepitudinea sfâşietoare şi stranie a toamnei. Am cunoscut apoi împăcarea glacială a primei ninsori. M-au acoperit pe rând frunzele uscate şi troienele. Am trăit nenumărate cicluri şi fiecare şi-a adăugat sporul de cunoaştere ca un inel pe trunchiul unui copac. Cunoaşterea a coborât în mine lin, pe nesimţite, odată cu timpul şi din ea a crescut sufletul meu.

Eram singur şi presimţeam în singurătatea mea că mă voi întâlni cândva cu o taină care are o însemnătate mare pentru mine. De-atunci taina mi-a ieşit înainte de multe ori. Şi de fiecare dată am întâmpinat-o cu emoţie şi speranţă crescândă, simţind cum singurătatea mea e alungată. Iar acum, din nou, nu sunt singur căci din nou a venit la mine fratele meu - OMUL.

- Mai devreme m-ai întrebat dacă am mai văzut vreodată locurile astea (sau aşa ceva, nu mai ţin minte). Nu ţi-am răspuns pentru că un răspuns complet ar fi durat şi pe moment nu eram pregătit şi nici nu aveam răbdare căci simţeam imperios nevoia să revăd imagini care-mi erau aşa de familiare! Fiindcă, într-adevăr, nu-ţi mai ascund, cunosc locurile astea şi nu numai din broşuri care colecţionează curiozităţi şi fapte senzaţionale pentru gustul unui public dubios. E drept, am citit tot ce mi-a picat în mână despre domeniul Monterraigoso şi am întreprins singur unele cercetări dar asta a fost ceva ulterior. Am să mă explic.

“Să ştii că mă aşteptam ca omul-verde să semene cu mine, adică nu chiar la asta dar mă aşteptam la ceva asemănător. Nu întâmplător eu mă numesc Alvarado. Dacă nu ţi se pare deplasat să ataşezi un certificat de identitate unei fantome, atunci poţi să-l numeşti zeul Alvarado. Antonio Palacio de Alvarado. Nu te mira aşa de tare. După sprâncenele tale ridicate şi guriţa ta întredeschisă înţeleg că nu te aşteptai la aşa ceva. Ei bine, ăsta-i adevărul. În vinele mele curge sânge albastru. Râzi? Bine faci; glumeam. Strămoşii mei au fost înnobilaţi în Lumea Nouă pentru servicii deosebite aduse coroanei. O vreme clanul Alvarado a prosperat. Aveam proprietăţi în tot continentul. Treptat însă o soartă bizară şi nemiloasă, tenace în obsesia ei distrugătoare, ne-a stins rând pe rând încât era cât pe-aci să ne piară numele. Incendierea domeniului din Monterraigoso în timpul războiului civil a fost ultima palmă a sorţii, cea fatală. O ramură obscură a familiei, refugiată în Europa în timpul acestor evenimente tragice e izvorul pentru linia genealogică care se sfârşeşte cu mine.

“Despre cum a fost distrus conacul am auzit prima dată de la bunica mea. Cât am fost mic mi-a povestit multe istorii adevărate. Ea mi-a vorbit despre viaţa la conac, despre balurile fastuoase care aveau loc în mod regulat. Stăpânii conacului nu se zgârceau când era vorba să-i dea strălucire. În multe nopţi sătenii auzeau zgomote de petrecere venind dinspre conac şi lumini pe colină. Îţi dai seama ce stranii le păreau lor toate astea în liniştea nopţii? În conac era lumină ca ziua. Se aduceau torţe şi în parcuri ca oaspeţii să se poată plimba după placul inimii. Perechi improvizate în timpul balului căutau locuri umbroase…

“În timpul unei petreceri a avut loc dezastrul. Bunica îmi povestea că soldaţii au împuşcat o pereche de tineri care dansau fericiţi în grădină. Trupele au pătruns cu brutalitate în domeniu şi au masacrat gazdele, invitaţii şi servitorii. Bărbaţii au pus mâna pe arme şi au încercat să se apere. Pe culoare se aflau panoplii de arme vânătoreşti; au fost rechiziţionate în grabă. Dar lupta era prea inegală. Apărătorii conacului au fost măcelăriţi. Apoi soldaţii s-au dedat la jaf. Au fost multe violuri... Înainte de a pleca au dat foc. Conacul a ars cu flacără înaltă o zi şi o noapte. Vâlvătăile au cuprins treptat parcurile. Tot ce putea arde a ars.

“Aici urmează ceva pe seama căruia se poate specula. Până acum ţi-am relatat fapte autentice, consemnate în istorie, aşa cum le ştiu din gura bunicii. Tot de la ea, însă, mai ştiu ceva care nu e deloc un fapt pozitiv ci e, dacă vrei, un epilog de legendă. Se zice că mezinul stăpânului casei ar fi scăpat de furia devastatoare a soldaţilor ca şi de flăcările incendiului. Don Pedro (stăpânul) ar fi ascuns copilul cu grijă, într-un loc neştiut. Micuţul Antonio Palacio, un copilaş de vreo doi ani, urma să fie scos din ascunzătoare de un om de încredere al lui don Pedro. Dar această slugă credincioasă a pierit şi ea în timpul masacrului. Ce s-a întâmplat mai departe e un mister. Pruncul a supravieţuit. S-a adaptat vieţii în mijlocul ruinelor şi pădurii care treptat a invadat domeniul. A crescut ca o sălbăticiune printre animalele de pădure. Au trecut mai bine de două sute de ani şi el încă trăieşte printre ruinele domeniului familial pe care, de drept şi de fapt l-a moştenit. Timpul a îngropat totul. Cei care ştiau ceva precis au murit de mult. A rămas doar o aură de legende şi o mulţime de fapte inexplicabile.

“Îţi dai seama eram mic şi poveştile astea îmi turmentau imaginaţia. Ai văzut ce influenţă salutară are asupra minţii crude a copiilor o lectură de bun gust? Bunica ştia să povestească şi în faţa ochilor mei întâmplările, oamenii, scenele deveneau aievea. Acea epocă veche, fantastică, cu oamenii ei ciudaţi mă cucerise. Mă gândeam continuu la ea.

“În copilărie am avut prima dată un vis care apoi m-a urmărit tenace tot restul vieţii, devenind un fel de obsesie. Visam acel domeniu din Monterraigoso după ce incendiul îl transformase într-un morman de cenuşă. Era un vis impersonal. Nu aveam conştiinţa propriului eu. Visul era doar o textură de imagini. Parcă m-aş fi plimbat prin zonă calm, impasibil, în deplină uitare de mine însumi. Ei bine, vedeam exact aceste lucruri pe care le-am întâlnit astăzi în drum. Cunosc fiecare copac, fiecare pietricică, fiecare cărămidă a conacului. Le-am visat de nenumărate ori. Sute de ani sufletul meu a hoinărit pe-aici. Într-un fel sunt ca acasă. Fiecare senzaţie pe care o încerc aici pare ecoul uneia vechi. Am fost la conac şi ca de obicei mi s-a părut că bătrânele lui pietre sunt împovărate de istorie. Parcă aş urma un tipar prescris. Şi nu e simplă premoniţie.

“Am fost uimit la început citind mărturiile călătorilor despre Monterraigoso, văzând cât de bine concordau cu viziunile mele nocturne. Am văzut şi poze şi am recunoscut locurile. Am înţeles atunci că între mine şi domeniu e ceva deosebit şi am hotărât să păstrez tăcerea asupra legăturii noastre.

“Treptat visul meu a evoluat. Am realizat că nu eul era absent din el ci eul meu obişnuit. În vis eram altul. Îmi descopeream un fel de nou eu. Nu conştiinţa mea obişnuită contempla totul ci o supraconştiinţă. Şi cu fiecare noapte mă iniţiam în acest mod sui generis de existenţă. Aici trebuie să-ţi spun un lucru oarecum alarmant a cărui semnificaţie deocamdată n-o întrevăd prea bine. În visul meu nu apare niciodată, nicăieri vreun zeu. Prezenţa lui nu se simte. Aceasta e singura abatere de la descrierile făcute de călători. O idee stranie care mi-a venit observând aceasta a fost că poate eu ţin locul zeului în acest vis, că eu sunt el. De-asta spuneam că nu mă miră că semănăm. Suntem rude iar noaptea personalitatea mea se absoarbe într-a lui, aşa cum apele curgătoare se varsă în marele ocean. Cred că sunt destule indicii că între noi există o afinitate de un ordin special.

“Următorul episod important al iniţierii mele a început la vârsta când am devenit adolescent. De obicei adolescenţa înseamnă apariţia unei sensibilităţi noi. Încerci sentimente noi, ciudate şi aparent fără motiv. Te emoţionează exagerat un apus de Soare sau un peisaj frumos. Eu, nu eram nici eu insensibil în faţa frumuseţii. Dar acestei probleme i-am dat o rezolvare oarecum personală. Cunoşti definiţia frumuseţii: un acord aleator între intelect şi sensibilitate, finalitate fără scop. Eu însă gândeam altfel. Mi-aduc aminte că ideea mi-a venit pe când mă aflam într-un parc, seara. Eram fermecat. Ca de obicei, copacii, umbrele, cerul, aleile degajau o impresie nelămurită de mister. Toate păreau să aibă o semnificaţie la care nu izbuteam să parvin. Câteodată o perspectivă îmi tăia respiraţia. Aceasta e frumuseţea îmi spuneam. Dar deodată am observat că ce îmi părea frumos în parc nu erau decât împrumuturi făcute domeniului meu. Îmi plăcea pentru că îmi amintea de domeniu, de copacii lui, de perspectivele lui, de statuile lui. Frumuseţea nu e altceva decât o reminiscenţă a visului meu, aşa cum ideile oamenilor nu erau, după Platon, decât anamnezie, amintiri din lumea ideilor în care cândva, sufletul lor a trăit. Am verificat pe urmă impresia aceasta în orice împrejurare. Oricând, oriunde aş fi întâlnit frumuseţe în lume ea mi s-a părut doar un fragment, o descompunere a paradigmei care e pentru mine domeniul.

“Ştii, descoperirea asta a avut o influenţă puternică asupra mea. Benefică sau nu, mi-e greu să mă pronunţ. Visul a devenit un fel de refugiu. Când întâmpinam greutăţi, când viaţa mi se părea insuportabilă aveam totdeauna un narcotic la îndemână. Îmi imaginam că mă aflu în domeniul meu şi brusc săream într-o altă lume. Oricât de deprimat eram, visând îmi reveneam. Dacă ezit să numesc benefice consecinţele acestei identităţi între lumea visurilor mele care răsărea la comandă şi frumuseţe e pentru că la fel se întâmplă şi cu un viciu oarecare. De fapt mi-e teamă că însăşi înclinaţia spre visare e un viciu.

“Apoi ai apărut tu. Te iubeam şi cred că încă te iubesc Àngela dar nici cu tine n-am reuşit -aşa cum n-am reuşit cu nimeni altcineva- să încheg o relaţie totală şi durabilă. Că nu te poţi înţelege cu oamenii în general, când ai ceva de împărţit cu ei, e un adevăr trist dar banal. Egoismul şi prostia vor dăinui cât omul şi din cauza lor se va suferi încă mult. E tragic, dar infinit mai tragic şi deloc banal e când neputinţa unei astfel de legături loveşte tocmai în dorinţa ta de a trăi alături de femeia pe care o iubeşti. Iartă-mă, calc din nou convenţia, dar n-am încotro. Trebuie să-ţi spun totul aşa că încearcă să mă asculţi până la capăt. Nu ţi-am spus până acum un lucru care te privea totuşi în mod direct. Când am văzut că nu e posibilă o afecţiune totală şi o sinceritate absolută între noi, am folosit ca şi altădată refugiul meu. E dureros să ai nevoie de un astfel de refugiu pentru a te retrage tocmai de lângă persoana cu care ar trebui să alcătuieşti un întreg. Mi-era ciudă dar inevitabil mă înstrăinam faţă de tine. Nu puteam să fiu absolut sincer cu tine şi atunci trebuia să mă ascund, să-mi creez un teritoriu numai al meu, la care tu să n-ai acces. Un scriitor mare spune că nimic nu e mai firesc în dragoste decât minciuna. Ce pot eu spune e că în dragoste nimic nu e mai imperios necesar decât adevărul. Dar cum să te aperi de adevărul ăsta crud? Căsătoria noastră a fost aproape de la bun început un eşec. Dacă a durat e numai fiindcă compromisul prelungeşte viaţa unui organism muribund. Iartă-mă că vorbesc aşa.

“Cum mi-a venit ideea excursiei ăsteia? E greu de spus. Ea s-a insinuat de la sine. Cândva tot trebuia să vin aici. Dacă am venit acum când viaţa noastră în doi a devenit aşa de grea e poate pentru că aştept ceva de la domeniul meu vrăjit, refugiul meu dintotdeauna. O soluţie salvatoare neaşteptată, şi totuşi simplă şi cunoscută de când lumea, ca o iluminaţie...

Trecuseră câteva minute de când Manuel îşi încheiase monologul şi nimeni nu mai scotea o vorbă. Începuse să se însereze şi un vânt uşor umfla husa cortului instalat în spatele lor. Àngela dădea semne că dorea să vorbească. Se uita prudentă printre gene către Manuel care, trist, cu privirile plecate continua să tacă.

- Manuel, până acum te-am ascultat fără să te întreb măcar o dată, dar acum, dacă îmi dai voie, lasă-mă să-ţi vorbesc şi eu despre nelămuririle mele, căci am strâns destule.

- Te ascult.

- Mă uimeşte purtarea şi felul tău de a vorbi!... N-am protestat dintr-un fel de slăbiciune, deşi eram contrariată. N-am mai auzit pe cineva vorbind ca tine decât pe bigoţi şi poeţi. Ori tu eşti inginer, Manuel. Ai studiat ştiinţa, fizică, lucrezi în cercetare, cum de poţi folosi un asemenea limbaj? Tu chiar crezi în zei? Eşti credincios?

Manuel surâse ironic.

- Ce mai întrebare! Mă aşteptam la ea. Apropo de slăbiciunea ta, cred că ştiu despre ce e vorba. Ai reacţionat aşa târziu fiindcă la început ai fost impresionată şi erai gata să crezi, mai ales că pe când erai mică erai tulburată de superstiţii religioase, nu-i aşa? Şi acum înclini să crezi în Dumnezeu şi toate celelalte pentru că educaţia ta ştiinţifică e o pojghiţă subţire pe care lesne o sparge natura ta femeiască... Într-adevăr mi se pare că numai un bărbat poate fi propriu-zis ateu.

Àngela păru jignită.

- Ei bine să trecem peste natura mea femeiască, nu mi-ai răspuns la întrebare: Crezi sau nu crezi în Dumnezeu?

- Nu ştiu ce să-ţi spun! făcu el gânditor. Răspunsul la întrebarea asta e ca o luare de atitudine dar eu înnot într-o asemenea confuzie că nu sunt în stare să iau o astfel de decizie.

- Nu ştiu, reluă el după câteva momente de gândire, cred că există, numai că din nefericire orice reprezentare a noastră despre El e sortită din start să ducă la erori. Dumnezeu e un mare mister. Singurul lucru pe care-l văd clar e că nu te poţi baza pe El. Dar că posibilitatea zeilor nu e exclusă, avem aici o dovadă foarte frumoasă.

Am să-ţi dau un citat: “Concepţia că esenţa omului rezidă în corpul explicat ştiinţific este tot atât de puţin valabilă pe cât şi părerea că esenţa naturii se află cuprinsă în energia atomului”. Autorul insinuează că ştiinţa nu poate include în domeniul ei întreaga existenţă. Şi e adevărat, sunt fenomene care nu pot fi înghesuite cu nici un chip printre cele pe care le poate analiza ea. De aceea, poate, multe inteligenţe de elită nu se ocupă de ştiinţă. Poate că ordinea lumii nu e una matematică şi poate că însăşi esenţa ei nu e accesibilă spiritului ştiinţific. E o idee.

- Şi asta o spui tu, care ai o meserie datorită “spiritului ştiinţific”?

- De ce nu? răspunse Manuel.

Cum ideile sale luaseră o turnură exaltantă, pe măsură ce continua să vorbească se încălzea din ce în ce mai mult şi la un moment dat simţi nevoia să se ridice în picioare şi să umble; vorbea transportat, plimbându-se de colo-colo şi gesticulând.

- De ce nu? Poate tocmai pentru noi e ideea cea mai pasionantă care ne dă imaginea justă asupra puterilor noastre. Am crezut că vom stăpâni totul cu ajutorul unei metode pe care am izbutit s-o punem la punct ca apoi să descoperim că nu am cucerit decât o insulă în cuprinsul marelui ocean pe care de-abia de acum urmează să-l investigm. Şi tu eşti inginer, şi nu ţi se pare minunat că omul, o fiinţă care se banalizase până la degradare, afli că posedă însuşiri şi capacităţi ieşite din comun? Suntem apţi pentru un mod de existenţă superior. Fiinţa noastră e o latenţă de posibilităţi extraordinare. Există o dimensiune magică a Universului pe care încă nu am explorat-o. El, însă, a făcut primii paşi...

- Omul verde?

- Da, nu înţelegi? Manuel se opri din mers în faţa ei cu un surâs care avea semnificaţia triumfului lui Qued erat demonstrandum. El, care era un om ca şi noi a căpătat puteri supranaturale prin simpla dezvoltare a naturii sale în împrejurări adecvate. Deci asta putem şi noi. Diferenţa între noi şi el este că el îşi cunoaşte mai bine natura.

- Dar, Manuel, nu s-ar putea ca zeul tău să fie un simplu animal exotic care va completa curând atlasele de faună? E într-adevăr o specie deosebită, un hominid care, asemănător cu mamiferele care s-au readaptat la viaţa subacvatică, s-a adaptat poate la un fel de viaţă semi-vagetală. Nu crezi că e posibil?

Manuel zâmbi ironic.

- Tu cauţi să reduci la locurile comune. Ei, bine, te înşeli. Fiindcă chiar dacă omul verde ar fi numai un monstru necunoscut, o specie exotică, asta nu modifică mult datele problemei. Faptele rămân mai departe inexplicabile şi imposibil de încadrat printre cele numite ştiinţifice. Să-ţi povestesc unul dintre ele.

“Ţi-am spus că acest zeu e mai puţin o prezenţă concretă cât un sentiment al prezenţei lui. Acea companie forestieră care a întâmpinat atâtea necazuri când s-a decis să taie pădurea, a cerut ajutorul specialiştilor. Vroiau să-l prindă. Au înconjurat pădurea şi cercul s-a strâns ca un laţ. Au răscolit toată pădurea, au folosit câini, degeaba. Au trebuit să se lase păgubaşi. Peste câteva zile zeul a început din nou să se arate...

“Ideea mea rămâne oricum în picioare. Am spus că există o dimensiune magică a Universului. Ea e inerentă vieţii, comună atât omului cât şi animalelor. Zeu sau animal exotic, el rămâne la fel de enigmatic pentru noi.

Àngela se gândi câteva clipe.

- Cred că am înţeles, rosti ea într-un târziu. Zâmbi. Tu speri într-o minune, nu-i aşa?

Manuel o privi cu uimire. Dar destul de repede expresia de uimire a chipului său cedă locul unei expresii de amărăciune.

- Ca orice om care nu mai are nici o speranţă, Àngela...

Àngela fu cuprinsă de un frison şi zâmbetul ei deveni deasemenea amar.

Manuel se aşeză alături de ea, dar nu foarte aproape şi plecă privirile în pământ. Urmă o tăcere care se prelungi în mod ciudat timp de aproape zece minute.

- Ajunge, zise deodată Manuel. Am pălăvrăgit destul. Hai să facem focul şi să fierbem un ceai. În curând o să se întunece. Mai târziu vom mânca la lumina focului.

Două ore mai târziu era întuneric deplin. Focul ardea cu scântei, împroşcând funigei ca seara trecută, când făcuseră popas lângă liziera pădurii. Nu le era somn aşa că stăteau la gura cortului lângă foc, cu picioarele aţintite asupra flăcărilor. Nemişcarea lor totală, reflexele focului le dădeau un aer straniu.

Se auzi un urlet prelung, sinistru, de lup şi Àngela tresări speriată ieşind din amorţeala ei ciudată.

- Nu te speria ! o linişti el. N-o să ne atace nici o fiară.

Àngela nu răspunse.

- Mai vrei ceai? întrebă ea puţin mai târziu.

- Da, mulţumesc.

Àngela umplu ibricul cu apă adusă de Manuel de la pârâul care trecea prin pădure, îi adăugă un pumn de ceai şi îl puse pe foc. Aşteptă să fiarbă, apoi îl turnă într-o cană de aluminiu, îi adăugă zahăr şi făcu gestul de a-i întinde cana. Manuel observă gestul şi întinse mâna dar cana nu ajunse la el. Àngela rămăsese nemiscată, suspendată într-o poziţie nefirească, având atitudinea cuiva care ascultă foarte atent.

- Ce s-a întâmplat? întrebă el.

- Nu auzi?

Àngela aşeză cana pe pamânt şi se ridică. Manuel se ridică şi el.

- Dinspre conac vin zgomote.

Manuel auzi într-adevăr sunete venind dinspre colină. Desluşea râsete, rumoare, sunete muzicale, toate disparate, confuze, sosind parcă de la o mare depărtare. La un moment dat auzi clar o vioară.

- Uite şi lumini!

- Prin frunzişul fremătând străbăteau din când în când licăriri intermitente din direcţia colinei. Cei doi soţi se priviră cu un fel de nedumerire gravă.

- Să mergem să vedem! hotărî el şi o trase de braţ.

- Dar să mergem prin pădure, să nu fim văzuţi! ceru ea precipitându-se ca să fie în pas cu el.

Se strecurară orbecăind în întuneric printre copaci până la poalele colinei. Cu cât se apropiau mai mult, lumina creştea în strălucire, iar vârfurile copacilor sclipeau ca într-o noapte cu lună plină. Se vedeau acum zidurile albe ale conacului, ferestrele deschise cu draperiile grele date într-o parte. Înăuntru ardeau candelabre cu zeci de lumânări şi oameni în costume de epocă dansau în ritmul muzicii. Se auzeau râsete de femei, voci grave şi joviale de bărbaţi.

Undeva la poalele colinei pădurea se sfârşea. În faţa ei, învăluit într-un abur strălucitor, în contururi aureolate se deschidea perspectiva unui parc imens, iluminat orbitor de torţe înfipte în coloane împodobite cu ghirlande de flori. Pe aleile îngrijit desenate, presărate cu pietriş de râu treceau perechi, bărbaţi şi femei ţinându-se la braţ.

Ca fascinaţi, Manuel şi Àngela ieşiră din umbra protectoare a pădurii ca să vadă mai bine, expunându-se ei înşişi vederii. Aureola îi învălui, făcându-i captivii unei senzaţii confuze apoi totul se limpezi în faţa ochilor şi ei se treziră în mijlocul parcului. Pădurea dispăruse.

Fără să scoată o vorbă, ţinându-se de mână, priveau în jurul lor cu ochii măriţi de uimire. Femeile pe care le vedeau purtau toalete bogate, rochii cu volane şi pliuri, de culori strălucitoare, aveau coafuri complicate şi purtau la gât bijuterii. Bărbaţii purtau pantofi cu catarame, ciorapi strânşi pe picior, pantaloni scurţi, tunici cu mâneci bufante şi pe cap pălării largi cu pene. Nimeni nu părea să-i observe pe intruşi, deşi îmbrăcămintea lor simplă contrasta cu veşmintele luxoase şi demodate ale oaspeţilor la petrecere. Invitaţii se plimbau agale vorbind încet pe un ton politicos şi amabil. Alţii se aşezau pe parapetul alungit al fântânii arteziene care străbătea parcul de la un capăt la altul. Cuvintele pe care şi le spuneau se amestecau cu susurul apelor.

Manuel şi Àngela încercau un sentiment atât de intens şi copleşitor încât nici nu puteau îngăima un cuvânt. Fără să ştie de ce, Àngela avea ochii înrouraţi şi ar fi izbucnit în râs sau în plâns pentru orice fleac. Manuel se simţea şi el surescitat şi ameţit de un fel de beţie a lucidităţii. Inima fiecăruia bătea puternic şi ţinându-se de mână mergeau încet pe aleile pe care paşii lor făceau nisipul să scârţîie, printre ronduri de flori multicolore ca vrăjiţi de o chemare inefabilă. Ajunşi lângă fântână se prăbuşiră pe parapet sleiţi de puteri. În sufletul lor se născuse un sentiment nou, înălţător, necunoscut şi imens. Parcă ar fi ţinut înăuntru ceva uriaş, luminos, un Soare orbitor a cărui strălucire îi obosea. Ochii li se împăienjeniră. Vedeau în faţa ochilor doar culori strălucitoare, şi sunete dulci, melodioase le pătrundeau în auz amorţite, stranii ca de la mare depărtare sau dintr-o amintire...

...câteodată când oboseala mă amorţeşte şi sevele se scurg greoi prin trupul meu slăbit, o stare ciudată de melancolie şi dor, o boală a sufletului mă cuprinde deodată. Sunt obosit de timp şi viaţă iar îmbierile tandre ale pădurii, chemarea Soarelui şi a pământului rasună surd urechilor mele ursuze.

Slab, ca un mesaj din adânc, dar sfâşietor, neostoit, în mine creşte până mă stăpâneşte ca o febră cântecul obârşiilor. Amintiri vechi şi neînţelese, imagini şterse, decolorate, sunete şi arome vag familiare, apar din cotloanele memoriei şi recompun un trecut uitat. Ah, cât mă doare acest trecut uitat! Am pierdut ceva imens şi nepreţuit acolo, în ceţurile genezei. Am devenit ceea ce sunt şi trăiesc cu preţul uitării...

Iată, icoanele prind viaţă, vorbesc şi râd. Rumoarea lor creşte, ei devin tot mai aievea pe măsură ce eu mă sting şi adorm. Lumini...armonii...ape...oameni...

Zorile spectrale scăldau în lumina lor ireală pădurea şi păsările trezite de Soare începeau să cânte când Manuel şi Àngela se treziră. Erau culcaţi lângă ce mai rămăsese din parapetul fântânii arteziene, care altădată era podoaba parcului, acum cotropit de pădure. Frunze ruginii căzute din copacii roşii acum de cancerul toamnei, îi acoperiseră. Deschiseră ochii şi, buimaci, cu mişcări stângace, mecanice, se ridicară din covorul foşnitor de frunze uscate. Palizi, traşi la faţă, se priviră în ochi cu o privire gravă şi cu spaimă zărind pielea lividă şi pergamentoasă de pe mâini şi obraji.

- Doamne, ce s-a întâmplat cu noi? îngăimă Àngela cu slăbiciune mare în glas.

- Nimic, zise el cu o linişte stranie. Ne convertim la regnul vegetal.

Dar îşi privea mâinile încruntat şi cu îngrijorare.

- Ah! scoase ea un ţipăt slab ducându-şi mâna la inimă. Ce obosită sunt şi sfârşită! Parcă aş avea ceva aprins în mine. Jeratic!...Închid ochii şi în loc de întuneric văd căi sinuoase în labirint. O, Doamne! Ce s-a întâmplat cu mintea mea?

Àngela îşi prinse tâmplele în palme şi se reaşeză pe parapet.

- Linişteşte-te, draga mea!

Manuel îi dădea dreptate. Şi el se simţea uzat, cu craniul sec, reverberând de ecourile unui tumult stins.

- Ah! zise ea. Cât timp am stat acolo!... Parcă au trecut sute de ani. Parcă mi-aş fi petrecut toată viaţa în veacul acela!... Manuel, ce se întâmplă cu mine?

Manuel îi prinse mâinile şi i le strânse în ale sale.

- Şi ce feeric a fost! murmură ea în visare. Câteva minute privi în gol, atentă la fantasmele crepusculare care îi populau craniul. Uitase de soţul ei care se afla lângă ea şi o mângâia.

- Manuel! ţipă ea deodată. Ce s-a întâmplat cu noi?

- Nimic, scumpo. Suntem bieţi oameni, prea slabi pentru încercarea la care am fost supuşi. E greu să trăieşti lângă un zeu. Sau poate e greu să trăieşti ca el...

- Ia te uită! murmură ea cu un aer rătăcit privind copacii cu frunziş ruginiu. A şi sosit toamna? Dar cât timp am zăcut noi?...

Manuel o privea cu îngrijorare. Aerul ei ciudat, vorbele ţâşnite ca în delir îl alarmaseră. “ Dacă-şi pierde minţile!...”, îl fulgeră un gând.

- Manuel, te rog să plecăm! Cât mai repede, te rog! E frumos aici, dar mi-e teamă! Te rog! Am să fiu cum vrei tu, n-am să te mai supăr niciodată dar ia-mă de aici! Să plecăm, te rog!

O schimbare bruscă se produsese în fizionomia ei. Era acum ca un copil care imploră cu lacrimi în ochi părintele de al cărui refuz se teme. Se ruga asa cum au zis că unii condamnaţi la moarte o fac când nemaiavând nici o speranţă de a obţine graţierea, îşi pierd demnitatea şi simţul realităţii şi frizează absurdul cerând iertare judecătorilor.

- Linişteşte-te, Àngela, sigur că vom pleca, dar nu crezi că am rata o şansă rară plecând chiar acum? Nu vezi, suntem atât de aproape!...

- Ah! făcu ea cu durere. Deci nu vrei!...Atunci totul e pierdut!...

Manuel se înfioră fără să vrea auzind tonul sfâşietor cu care ea rostea aceste cuvinte.

O ajută să se ridice şi porniră spre locul unde ştiau că rămăseseră lucrurile lor. “Cât de tare se teme de necunoscut!”, gândi el. “ De fapt şi mie mi-e teamă.”

Între timp se luminase bine doar că Soarele nu apăruse, mascat de un plafon jos de nori plumburii. Un tunet depărtat, prelung, violent ajunse până la ei.

- Plouă! zise ea cu un zâmbet rătăcit. Ne va prinde ploaia fără acoperământ, liberi sub cer ca nişte arbori singuratici în câmpie...

Àngela îşi dădu capul pe spate, întinzând mâinile în sus şi vru să se oprească. Manuel trebui s-o tragă cu putere de mână.

Paşii lor făceau să foşnească frunzele presărate pe jos. Se grăbeau dar nu apucară să ajungă la cort, căci ploaia le-o luă înainte. O burniţă deasă, măruntă, de toamnă începu brusc să cadă.

- Mai repede! îndemnă el şi strângând-o de mână începu să alerge. Dar solul se udase şi Àngela alunecă pe nişte frunze şi căzu. Manuel se aplecă s-o ajute şi după ce ea se ridică vru să înceapă din nou să alerge dar rezistenţa întâmpinată din partea ei îl obligă să se oprească.

- Ce s-a întâmplat?

- Manuel, uite-l! zise ea zâmbind misterios.

Manuel privi peste umăr în spate unde se uita Àngela. Era el.

Zeul făcea în aer semne cu mâna care nu păreau adresate lor ci mai degrabă ploii. Privea stropii de apă în palmele lui verzi şi apoi îşi ştergea faţa cu ele. Chipul lui îndreptat în sus, spre cer, era scăldat de ploaie. De la cer, zeul îşi mută privirile asupra celor doi oameni care se cutremurară izbiţi de forţa lor. Manuel se gândi că Àngela avusese dreptate când îi vorbise cu atâta spaimă de ochii lui. Se înfioră de adâncimea lor supraumană. O fiinţă infinit mai generoasă şi mai inteligentă i se revela din ei. Privirile lui erau grele de timpul trăit şi conţineau un fel de chemare.

- Haide! repetă Manuel căutând să se smulgă atracţiei pe care o exercita acea privire asupra lui. Să plecăm.

Manuel observă că pe Àngela o cuprinsese o amorţeală ciudată. Ea rămăsese pe loc plantată de fascinaţie. Abia acum vedea ea cât de mult semănau soţul ei şi zeul: aceeaşi tristeţe demnă a gesturilor, aceleaşi priviri obosite de gânduri, aceeaşi nobleţe a expresiei...

Îşi desprinse mâna din cea a soţului ei şi făcu un pas spre zeu. Părul ei lung se udase şi i se lipise de piele dar ea nu părea să bage de seamă. Ploaia nu o speria. Părea să nu înţeleagă prea bine unde se află şi ce face. Manuel o luă în braţe şi alergă cu ea spre cort. Ea nu se împotrivi. Îşi petrecu braţele în jurul gâtului lui fără să-l privească. Vorbea fără şir despre tot felul de lucruri fără legătură cu starea ei actuală, despre privirile zeului, despre o plimbare prin parc.

Manuel intră în cort cu ea, o dezbrăcă şi o strecură în sacul ei de dormit. O înfăşură cu tot ce găsi la îndemână. Àngela nu îşi reveni. Începea să aiureze şi adesea părea să nu-l mai recunoască. Manuel îi mângâia fruntea, obrajii fără să scoată un cuvânt, cu inima îngheţată de spaimă. Îşi simţea membrele reci iar mâinile îi tremurau. Nu putea să gândească nimic, simtea doar o nelinişte mare.

Rămase în starea aceasta câteva ore. Nici el nu ştia ce se petrece cu sine. Àngela îşi pierdea tot mai mult conştiinţa de sine. Trupul ei ardea de febră iar buzele murmurau în neştire. Mintea ei rătăcea în trecut printre amintirile lor comune. Îi făcea reproşuri umile, îl certa cu durere şi adesea cu lacrimi în ochi, dar ca şi cum el n-ar fi fost de faţă şi ar fi vorbit numai pentru sine. Apoi trecea fără nici o legătură la plimbarea lor prin parcul conacului, printre invitaţii la petrecerea aceea de acum două secole. Atunci ochii îi căpătau o strălucire aparte şi vorbea ca aflată în extaz. În mintea ei acea plimbare durase infinit. Vorbea apoi despre seve şi descompunere, despre înflorire şi mineralizare, despre privirile adânci ca fântânile ale zeului.

Manuel se simţea neputincios şi timpul se scurgea pentru el ca sângele dintr-o rană. Cea mai apropiată aşezare umană se afla la două zile de mers şi în vremea asta ea ar fi putut să moară. Şi nici nu se îndura să o lase singură. De câteva ori ieşi din cort plimbându-se de colo-colo, încleştând pumnii, strivindu-şi faţa cu ei. Din când în când privea deznădăjduit spre cer. Câteodată i se părea că aude gemetele ei şi se grăbea să intre în cort unde rămânea iar câteva ore.

Ploaia încetase şi deasupra pădurii Soarele începuse să strălucească. Ziua intră în declin, se făcu seară şi el rămânea mai departe lângă ea simţind cum îl părăsesc puterile. Veghe toată noaptea. Într-un târziu ciripitul păsărelelor vesti sosirea zorilor.

Se simţea sleit de durere şi nu mai îndrăznea să spere. Dimineaţa, însă, se petrecu o schimbare în starea bolnavei. Respiraţia i se normaliză deşi continua să aibă temperatură. La un moment dat ea deschise ochii şi privirea îi era lucidă şi tristă. Manuel se aplecă asupra ei şi îi zâmbi.

- Manuel, îngăimă ea, afară e frumos sau e întunecat?

- E frumos, draga mea. E Soare şi e multă lumină.

- Te rog, scoate-mă afară!

- Îndată.

O luă din nou în braţe şi cu grijă o duse afară şi o depuse pe un aşternut moale de frunze. Deşi afară era puţin cam răcoare din cauza orei matinale, era multa lumină şi raze piezişe treceau prin frunzişul umbros şi îi atingeau obrajii.

Ochii ei deveniseră foarte senini în timp ce ai lui erau întunecaţi şi încercănaţi. Chipul ei era palid, de o culoare nesănătoasă iar al lui era aproape pământiu. Àngela privea în sus, spre cer, cu o privire senină, parcă fără gânduri. Deodată Manuel simţi că ea îi strânge mâna cu putere.

- Ce e, draga mea?

- Stai lângă mine!

Manuel se aplecă asupra ei şi rosti cu căldură:

- Àngela...

- Nu, te rog, nu spune nimic!...

Ea închise ochii. Respiraţia i se precipita din nou iar mâna ei se încleşta convulsiv pe a lui. Treptat îşi pierdea cunoştinţa. Un nou acces de febră o cuprinsese.

Un hohot de plâns îi umflă pieptul lui Manuel şi ochii i se umplură de lacrimi care se scurgeau pe obraji. Respiraţia ei devenea tot mai greoaie şi gâfâită. Broboane de sudoare i se scurgeau pe tâmple.

Manuel auzi paşi şi tresări. Văzu în faţa lui apropiindu-se pe omul-verde. Acesta se opri lângă trupul Àngelei întins pe jos şi îngenunche. Înlăcrimat, Manuel îl privi în ochi.

- Dacă eşti zeu, de ce nu faci ceva pentru ea? Manuel îl cercetă încordat. Oare ce fiinţă rece şi impasibilă eşti? Ai suferit vreodată? Înţelegi oare ce spun?

Zeul zâmbi trist parcă sau aşa i se păru lui Manuel. Cu mâna lui verde înlătură şuviţele de pe fruntea bolnavei şi îi mângâie uşor ca o adiere părul despletit. Angela surâse inconştient şi, cu un glas ce deja nu mai era al ei, dar cu o căldură ce-l tulbură pe Manuel îi rosti încet, visător, numele. Àngela mai respiră de câteva ori tot mai sacadat apoi se înecă şi horcăi, sufocându-se. Toate trăsăturile chipului ei fură timp de o clipă contractate de o teroare indicibilă apoi îşi dădu ultima suflare. Manuel simţi că un nou hohot de plâns îi urcă în piept şi fără să se mai stăpânească, izbucni în lacrimi.

- Oh! nu, nu! strigă el şi ridicându-se în picioare începu să alerge. Nu, nu!

Zeul rămase lângă cadavrul femeii netezindu-i obrajii care începeau să semene cu scoarţa copacilor. În ochii lui se putea citi o tandreţe indescriptibilă.

Manuel alergă nebuneşte simţind că altfel n-ar putea suporta durerea ascuţită din sine. Fugi până când simţi că nu mai are nici o putere şi se prăbuşi cu faţa la pământ. Nu putea să creadă încă ce se întâmplase şi intuia că dacă ar realiza ce se petrecuse poate ar înnebuni. Stătea culcat între frunze şi iarbă, gâfîind, încleştând convulsiv mâinile în pământ. O lumină blândă aurorală îi mângîia spatele şi-l încălzea. Natura manifesta o blândă lipsă de înţelegere. Lui toate i se păreau acum stranii şi fără înţeles: frumuseţea peisajului, strălucirea Soarelui, neclintirea copacilor.

Încetul cu încetul însă, durerea seca în sufletul său. Pe chipul lui pământiu ochii se închiseră deasupra unor adâncuri unde începea să se facă lumină. Încheieturile îi înţepeneau, zbuciumul i se calma şi gândurile îi deveneau limpezi şi lente. Viaţa se încetinea în el. Se simţea uşor, aproape imponderabil. Amintirea ei vagă, parcă proiectată pe un fundal imens, hieratică, nu-l mai apăsa. Nu înţelegea ce se petrece cu sine. O clipă i se păru că cerul şi pământul se răstoarnă şi zări chipul zeului deasupra sa. În faţa ochilor i se înceţoşă totul...

...oameni nefericiţi, hăituiţi mereu de neîmplinire! Cum fugiţi de viaţa voastră ciudată şi falsă, sfâşiaţi de contradicţii şi neputinţă! Iată, frate, că necazurile tale au luat sfârşit. Acum, când te ridic în braţe eşti uşor ca o creangă uscată. Eşti ţeapăn şi aud viaţa scurgându-se greoi în tine ca sevele într-un copac. Trupul tău mineral va semăna tot mai mult cu trunchiul unui arbore. Gândurile tale ce se învârteau în cerc se vor sublima în înfloriri primăvăratice. Te voi aşeza lângă femeia ta de care acum eşti legat pentru eternitate. Veţi creşte înlănţuiţi din solul hrănitor şi coroanele voastre se vor întrepătrunde. Acum sunteţi fericiţi şi puri aşa cum v-aţi dorit. Iubirea voastră va avea ca martor doar cerul care vă va privi cu o infinită tandreţe. Nimeni nu va mai şti că aţi fost oameni. Eu mă voi bucura în singurătatea mea că vă am aproape. Şi în tăcere, pe când planeta va rătăci mai departe în spaţiu vom aştepta ca destinul nostru să se împlinească...