ARTA TOTALĂ
Spre sfârsitul timpului omul se îndreptã tot mai cutezãtor cãtre practica artei totale. Descoperirea masinii consacrase iesirea din antichitate si a permis aparitia unor forme evoluate de artã. Ratiunea masinii era în perspectivã imediatã sporirea puterilor omului si eliberarea lui din dependenta umilitoare fatã de naturã. Dar într-un orizont de asteptare mai amplu, ratiunea înaltã a masinii se vãdea a fi descãtusarea energiilor creatoare ale omului, depãsirea contradictiei tragice a conditiei creatorului dintre aspiratiile nemãrginite si puterile frustrant limitate.
Totul a pornit de la un joc, de la o distractie juvenilã. La început putini bãnuiau cã jocurile pe calculator sunt preludiul unei forme de artã complexã si novatoare. Dar jocurile au evoluat. Caracteristica lor cea mai importantã, interactiunea cu subiectul si dependenta desfãsurãrii jocului de reactia acestuia, s-a accentuat odatã cu sporirea performantelor tehnice ale masinilor de calcul. Subiectul lua parte activ la tramã, era chiar în mijlocul ei. În functie de inteligenta sau de firea subiectului evenimentele luau o turnurã sau alta. Dacã la început jocurile testau doar inteligenta, treptat profilul moral al subiectului a contat tot mai mult. Pentru a câstiga un joc puteai încerca calea cruzimii si a vicleniei sau cea a curajului si demnitãtii. Spre deosebire de formele anterioare de artã în care nu puteai fi decât spectator si implicarea ta în operã nu se putea face decât într-un mod artificial, acum noua artã avea chiar ca fundament interactiunea cu subiectul.
Douã fenomene aparent fãrã legãturã au fãcut vizibil potentialul spiritual imens si revolutionar al noii arte. Pe de o parte cresterea performantelor tehnice ale masinii permitea o simulare de o acuratete aproape perfectã a realitãtii virtuale, pe de altã parte maturizarea si rafinarea artistilor conducea la orientarea noii arte cãtre scopuri mai înalte decât simplul divertisment. Acuratetea înaltã a simulãrii permisã de masinile sofisticate ale erei tehnologice crea, prin sentimentul cã te poti dispensa de realitate, o dependenta de narcoman si ducea la estomparea aproape completã a simtului realitãtii. Acest sentiment tulburãtor alarma spiritele prudente dar îi fascina pe ceilalti. De unde stim cã întreaga realitate nu e altceva decât un joc pe calculator, spuneau cei din urmã. Aceastã trãsãturã aducea creatorilor posibilitãti nebãnuite. Arta putea deveni într-adevãr un refugiu si un substitut pentru realitate, fiindcã se tindea spre momentul când nu va mai fi nevoie de nici o conventie scenicã. Opera de artã putea sã parã realã fãrã nici un efort de autosugestie. Treceai din realitate în fictiune ca între douã lumi paralele cu nimic inferioare sau mai putin consistente una alteia. Computerul era un intermundiu.
Cum progresul tehnologic ajunsese în etapa în care omul nu mai avea griji materiale, fiecare se putea dedica nestingherit creatiei si visului. Omul era simultan creator si consumator de artã iar granita dintre aceste douã ipostaze era din ce în ce mai stearsã. Oamenii trãiau o viatã dedublatã în care accentul cãdea pe latura virtualã. Aceastã tendintã ar fi dus la un solipsism nesãnãtos, la indivizi obsedati de lumi fantomatice create pentru a vindeca neîmplinirile cauzate de lumea realã iar arta ar fi devenit o alinare pentru neadaptati si ratati, dacã evolutia constiintei artistice nu ar fi schimbat datele problemei. O lume fictionalã numai în nuante roz, o lume a voluptãtii si a sigurantei ar fi dus curând la satietate si plictis la urma urmei. Scopul artistilor era crearea unei lumi compacte, consistente, la un nivel de existentã superior. O lume nu lipsitã de conflicte si nefericire dar cu probleme de altã calitate, care te turmenteazã dar te si înnobileazã. O lume lipsitã de moarte dar nu fãrã durere. O ambiantã mai familiarã si mai propice omului.
Un aspect important l-a constituit chestiunea hazardului sau a naturii stupide. Se putea simula hazardul natural dar aceasta ar fi însemnat simularea realitãtii însãsi. Pe de altã parte numai fiinta supremã se poate dispensa de hazard pe când individul nu, fãrã sã uzurpeze nelegitim statutul divin. Aceastã problemã, însã, a luat o turnurã nouã prin cuplarea viselor. Cum fiecare calculator personal se putea conecta la retea, astfel creatiile individuale puteau interactiona. Visele luptau între ele si visul altuia interferând în propriul tãu vis devenea expresie a hazardului. Dar deja acesta era un alt tip de hazard decât cel al naturii stupide. Era alteritatea unei vointe si a unei personalitãti strãine de a ta. Astfel realitatea virtualã îsi sporea complexitatea îngãduind surpriza chiar neplãcutã si bizarul, fãrã a-si pierde caracterul familiar inerent oricãrei creatii artistice. Din lupta si conlucrarea viselor a rezultat un tip nou de comuniune. Interactiunea viselor a dat nastere unei opere colective, creatia comunitãtii sobornicesti a artistilor. Omenirea trãia un vis colectiv.
Dar decalajul dintre vis si real nu putea fi ignorat la nesfârsit si în curând situatia deveni alarmantã chiar pentru spiritele cele mai putin lucide. Visul avea ambitia sã înlocuiascã si chiar sã suspende realul dar el era întretinut tocmai de aceastã realitate inferioarã. Creatia înaltã, superioarã îsi trãgea energiile din mlastina imundã a existentei diurne. Oamenii trebuiau în continuare sã se hrãneascã, sã se adãposteascã, sã întretinã ambiantã tehnicã ce le asigura supravietuirea si posibilitatea de a visa nelimitat. În timp ce în existenta lor virtualã oamenii locuiau un univers miraculos în care construiserã societãti perfecte, în ordinea realã trãiau într-un univers entropic, epuizat si sufocat de deseuri. Mai ales cã nimic nu consuma mai mult decât întretinerea continuã a viselor. Necesitãtile traiului masturbatoriu dus de oameni cereau consumuri de energie si negentropie care amenintau sã ducã curând la ruinã civilizatia. Contrastul dintre vis si real devenise flagrant.
Oamenii au înteles curând cã mergeau într-o directie gresitã. Ceea ce trebuia fãcut nu era doar imaginarea unei lumi superioare ci mai ales întruparea ei în realitate. Mijloacele tehnice au permis perfectionarea visului, a creatiei virtuale. Dar adevãratul lor scop era sã permit creatia la propriu. Oamenii si-au întors fata cãtre existenta realã.
Progresul tehnic nu încetase în acest rãstimp si masinile se perfectionaserã continuu. Se perfectionaserã într-atât încât sosise acel punct culminant în care omul se putea dispensa de ele. Odatã ce ai început sã mergi pe propriile picioare nu mai ai nevoie de cârje. Masinile nu fãcuserã altceva decât sã compenseze deficientele formei fizice a omului. Telul lor ultim care, atins, urma sã le facã inutile, era transformarea fizicã a omului. Acest ultim pas devenise posibil.
Trecut în noua sa stare fizicã, omul încetase de a mai fi limitat temporal sau spatial. Era nemuritor dar asta încã nu spune nimic. Putea face orice. Era în sfârsit omnipotent si, prin urmare, artist total. Universul era lutul moale în care sã-si întrupeze visele. Si cum întregul univers se însufletise cuprins în câmpul volitiv al oamenilor, acestia se modelau de fapt pe ei însisi. Creatia era autocreatie, o perpetuã reînnoire a sinelui, cãci universul era acum nu doar un mediu antientropic ci si un sine infinit compus din reteaua de euri individuale în interactiune.
Noua conditie fizicã era în acelasi timp o nouã conditie spiritualã, fiindcã se trecuse de la etapa creatiei virtuale la cea a creatiei proprii. Omul îsi crea si îsi recrea ambianta nu în functie de necesitãtile trupului sau alte exigente strãine ci dupã nevoile sale spirituale. Arta virtualã fusese o supapã pentru defularea impulsurilor creatoare care nu se puteau desfãsura în lume. Acum totul fiind posibil, se trecuse la unica formã proprie de artã: arta totalã.
Prin eforturi convergente oamenii creau societãti din ce în ce mai evoluate. Complexitatea si perfectiunea creatiei cresteau într-un ritm accelerat. Existenta oamenilor era o aspiratie continuã spre absolut, un zbor cutezãtor întru cucerirea teritoriilor transcendente.
Din câmpul aspiratiilor nu dispãruse însã o anumitã nostalgie pentru trecut, pentru conditia de singuratic înfrânt. Adesea lumile visate erau pline de alteritate pentru subiectul redus din nou la o parte a lumii si nu cuprinzând-o în totalitate. Un om singur pe o planetã pustie, lipsit de orice putere în imensitatea necunoscutã, era un vis care revenea mereu în inima cãutãtorilor de absolut. Uneori, stergându-si voluntar memoria si pierzându-si astfel constiinta de fiintã nemuritoare si infinitã, renuntând la puterile sale, omul se abandona conditiei de muritor într-un mediu neprietenos dar fascinant, creat anume pentru aceastã fantezie ciudatã si aventuroasã. Astfel încât revenea în actualitate un vechi paradox: oare oamenii însisi nu sunt altceva decât titani cãzuti care, din capriciu sau din necesitãti lãuntrice greu de înteles, s-au exilat voluntar într-o conditie inferioarã stergându-si totodatã amintirea conditiei de dinainte dar poate nu si nostalgia originilor? Iar acum totul urma sã se repete, blocând evolutia într-un ciclu perpetuu?
Dar tendinta dominantã nu era risipirea fiintei în nostalgia neantului sau cãutarea linistii si odihnei, desi nici aceste înclinatii nu erau dispretuite ci erau recunoscute ca un complement al elanului spre absolut. Tendinta dominantã era în sus.
În acest timp legãturile între euri se strânseserã atât încât comunitatea artistilor devenise un tot organic, o fiintã unicã cu puteri infinite. Eurile se topiserã într-un eu unic, totalizator. În acest stadiu al puterii sale, omul îsi puse serios problema paradoxului inerent conditiei sale de fiintã omnipotentã. Întrebarea era ce diferentã este între sine si Dumnezeu. Rãspunsul era cã omnipotenta lui Dumnezeu este eternã iar Dumnezeu nu este o fiintã derivatã, pe când omnipotenta omului este o achizitie istoricã si chiar aparitia sa ca specie poate fi localizatã în timp. Dar omul, fiind omnipotent, nu ar putea face inclusiv ca el sã fi existat dintotdeauna omnipotent, nu simplu sugestionându-se sã creadã asta si uitând adevãrul, ceea ce era posibil dar facil si nesatisfãcãtor, ci efectiv sã rescrie întreaga istorie cu sine în centrul existentei si în deplinãtatea puterilor sale dintotdeauna, învingând si supunându-si în felul acesta timpul si adevãrul?
Omul realizã cã acesta ar fi cel mai ambitios si cel mai primejdios proiect al sãu, vârful si piatra de încercare a artei totale. Oare chiar este omnipotent sau puterea sa are unele limite? Dacã Dumnezeu preexistã acestei încercãri, oare n-o va considera o uzurpare? Acest proiect ar fi ultima expresie a artei totale, nimic altceva decât crearea lui Dumnezeu însusi. E posibil asa ceva?
Dupã eoni de îndoialã omul a purces la împlinirea visului sãu suprem. S-a produs o concentrare titanicã de forte în care întregul univers era ca un pumn strâns...
Nu existã vreun martor care sã poatã urmãri aceastã istorie pânã la capãt. Si chiar admitând aceastã pradoxalã eventualitate, tot ce ar putea spune un ipotetic martor onest este cã la capãtul efortului gigantic depus de om, universul era o întindere pustie de vid si praf cosmic, în care sori palizi clipeau stins în hãurile incomensurabile. Nici un semn de viatã, nici urmã de spirit. Doar un haos rece, letargic.