Lumea este un Cvartal de blocuri de locuinţe şi alte clădiri înconjurat din toate părţile de deşert. Nu ne aventurăm în deşert fiindcă nimeni nu a găsit rost unei asemenea întreprinderi. Avem tot ce ne trebuie în interiorul Cvartalului. Avem locuinţe confortabile, multe spaţii verzi şi câteva parcuri, cluburi, cafenele, cofetării şi, îndeosebi, un scuar mai mare, mai uniform, mai sărac în detalii decât oricare alt loc deschis din Cvartal, pe care îl numim simplu: Centru. Acolo se organizează festivalurile sezoniere, acolo sărbătorim Anul Nou, şi tot acolo avem marile mitinguri în care se discută problemele comunităţii şi se iau decizii care ne privesc pe toţi. Aleile care şerpuiesc fantezist printre blocuri sunt încadrate de copaci înalţi cu coroane stufoase atât de mari încât vara, în plenitudinea înfrunzirii, fiecare îşi crează practic în penumbra proprie un adevărat microclimat, definit de desimea şi nuanţa frunzişului, de mireasmă, de forma trunchiului şi a rămurişului, ceea ce e o binecuvântare în arşiţa verii. Îmi place să mă plimb prin micul nostru univers, atât de bogat prin detalii, atât de prietenos prin scara sa umană. Mai prietenos oricum decât deşertul torid şi cerul inaccesibil. Deşi explorez Cvartalul de milenii, şi, probabil, chiar mai demult – dar nu-mi amintesc – încă mă suprinde prin perspective neaşteptate ale unor locuri familiare, prin detalii neobservate, prin revelarea de noi relaţii între elemente comune. Parcă ar fi infinit, deşi ştiu că nu e, şi această sinteză între o percepţie subiectivă şi una obiectivă contradictorii dă Cvartalului un caracter paradoxal din care emană ca o aromă misterul labirintului.
Există un alt paradox pe care îl prezintă Cvartalul şi care îl face atrăgător în ochii mei. Clădirile sale, deşi construite după rigoarea geometrică a utilitarismului, participă la atmosfera de varietate şi fantezie care e inerentă Cvartalului. Prin formele şi dimensiunile variate, prin podurile aeriene care conectează blocurile, prin configuraţii cinetice care încifrează tensiunea mişcării în static, prin structura de conifer cu înveliş înclinat în afară conceput să dea iluzia că sfidează legile gravitaţiei, combină rigoarea şi fantezia într-un întreg ce fascinează.
Desigur, ce e mai interesant în Cvartal, sarea şi piperul universului, sunt locuitorii lui. Mulţi dintre ei îmi sunt prieteni apropiaţi şi dragi. Cu unii dintre ei am hălăduit pe valurile timpului de atât de mult încât nu-mi amintesc o vreme când am fi fost altfel decât buni prieteni. Pe toţi îi cunosc mai de aproape sau mai de departe şi pentru fiecare în parte am o amintire când am interacţionat într-un mod mai mult decât pur social, mai profund, o întrepătrundere sufletească ce nu se uită uşor. Unii îmi sunt parteneri de discuţii în interminabile dispute filozofice, altora le cunosc opera literară din cărţile pe care le am în bibliotecă sau din lecturile de la cenaclurile pe care le frecventez. Cu unii joc şah sau tenis, alţii doar mă atrag prin personalitatea lor harismatică, fiindcă e greu de spus prin ce calitate excelează şi ce îi face centrul atenţiei. Cu totul, deşi nu ştiu de nici un recensământ organizat şi oficial, în Cvartal locuim vreo zece mii de oameni.
Nimeni nu-şi aminteşte ca cineva să fi apărut vreodată de undeva sau din nimic, toţi cei prezenţi au fost prezenţi dintotdeauna, cu excepţia dispariţiilor temporare ocazionale. Nimeni nu-şi aminteşte ca vreodată să fi fost altfel.
Sunt multe femei frumoase şi atrăgătoare de care nu-mi amintesc să-mi fi fost iubite. Dar cine ştie, în eternitatea inscrutabilă din care venim se prea poate să-mi fi fost iubite. Niciodată nu am ţinut minte, de fapt, alte iubite înaintea celei prezente. A fost o întâmplare uşor jenantă, uşor amuzantă când o fată pe care o curtam şi pe care între timp am uitat-o, poate că se numea Eleni dar nu sunt sigur, mi-a spus, după mai multe zâmbete cu un subînţeles care mă nedumerea, că noi doi am mai fost cândva iubiţi. Mi-am cerut iertare pentru memoria scurtă. Ea a scuturat capul şi a spus că nu-i nimic în neregulă cu memoria mea, e la fel de bună ca a oricărui altuia. A trecut o perioadă de timp, poate de ordinul miilor de ani de când am fost iubiţi. Memoria a puţini oameni răzbate aşa mult în trecut şi numai sub formă de fragmente disparate iar amintirile sunt foarte obscure. Dar a existat un detaliu al înfăţişării mele care a izbit-o şi datorită căruia a reţinut amintirea iubirii noastre.
–Mi se părea atunci că părul tău are exact nuanţa de negru a deşertului noaptea, a spus ea, când luminile electrice ale Cvartalului îşi pierd complet puterea la câteva sute de metri în adâncul deşertului şi mai departe nu mai pare să fie nimic, dar ştii că este totuşi ceva, deşertul, nisipul fin, ocru strălucitor la amiază.
–Nu ştiam că există mai multe nuanţe de negru, am răspuns eu. Credeam că negrul e negru şi atât.
–Dacă nu e complet negru atunci sigur că există nuanţe. Am o pasiune pentru pictură, aşa că am studiat chestiunea asta şi am meditat asupra ei. Părul tău nu e complet negru. E ceva în el de nisipos, o nuanţă fină de portocaliu şi încă una şi mai fină, infinitezimală, de albastru. Dar nu impuritatea negrului deşertului întunecat noaptea este ceea ce îmi provoacă senzaţia cromatică de nuanţă. E ceva psihologic. Cel puţin aşa cred. Conştiinţa faptului că în acel aparent nimic se află ceva, deşertul, îmi alterează senzaţia pur fiziologică, o colorează. Este un complex psihologic care îmi influenţează percepţia cromatică.
Această curiozitate a asigurat supravieţuirea amintirii iubirii noastre peste abisul uitării timpului care nu se opreşte. Erotismul este, oricum, modul preferat de petrecere a timpului în societatea omenească. Există, e drept, un fel de legendă, că printre miile de cupluri din Cvartal există şi câteva neschimbătoare. Că iubiţii se despart din uzură, plictiseală sau chiar fără motiv, dacă nu din ură şi din neputinţa de a se mai suferi unul pe altul, îşi caută apoi alţi parteneri fără succes, renunţă chiar la dragoste definitiv pentru a se dedica unor scopuri mai spirituale, apoi, după zeci sau sute de ani se reîntânesc, nu îşi mai aduc aminte că ar fi fost iubiţi cândva, familiaritatea subconştientă a unuia cu celălalt o iau drept infatuare şi redevin un cuplu. Poate şi eu mi-am petrecut semieternitatea pînă acum cu Eleni şi ea s-a tot reîncarnat în viaţa mea dar eu nu am băgat de seamă, şi doar am văzut o multiplicitate feminină aparentă acolo unde era doar unicitate. În fine, chiar dacă această legendă ar fi adevărată nu poate fi verificată sub nici o formă din cauza limitelor memoriei umane.
Toate aceste informaţii sunt departe de a alcătui un tablou complet al lumii, nici măcar o schiţă foarte sumară şi foarte abstractă, dar ar fi suficiente pentru o introducere adecvată, cu condiţia să mă prezint, să dau numele eului prin ale cărui porţi ale percepţiei intră această existenţă pe care o trăiesc şi se converteşte în experienţă şi comunicaţie. Mă numesc Roman, dar uneori prietenii îmi spun Walhaz, adică străinul.
E seară şi mă duc la locuinţa lui Erik, cel mai bun prieten al meu, pentru a merge împreună la şedinţa Cenaclului de Literatură şi Filozofie. Intru în blocul lui şi, în timp ce urc, trec pe lângă uşa unui apartament nelocuit pe a cărui uşă închisă se află inscripţia familiară: „AICI A LOCUIT EMIL!”. Niciodată nu l-am cunoscut pe acest Emil, nici Erik n-a putut să-mi dea vreo informaţie şi nici vreunul din vecinii lui. Erik şi vecinii lui nu-şi amintesc nici măcar ca acel apartament să fi fost vreodată locuit. Cei mai mulţi cred că inscripţia trebuie să fie o glumă, deşi subtonul de disperare şi neputinţă care răzbate din acest strigăt mut îi dă un aer de autenticitate care adesea mi-a reţinut privirea şi m-a emoţionat. Inscripţia pare să fie veche, hârtia e îngălbenită, carbonizată. Pe lângă semnele de învechire fizică are caracteristici grafice extrem de desuete cum nu se mai întâlnesc în scrisul de azi, dar le poţi găsi în unele din cărţile şi manuscrisele străvechi care s-au păstrat în unele biblioteci.
În sfârşit am ajuns la apartamentul lui Erik şi i-am bătut la uşă. Mi-a deschis destul de repede şi m-a invitat înăuntru.
–Din păcate n-am să te pot însoţi în seara asta, îmi zise el. Am o presimiţire puternică că în curând n-o să mai fiu, chiar în noaptea asta.
Ştiam de aceste presimţiri, şi eu le aveam cu puţin înainte de o nefiinţă, dar uram ideea să i se petreacă lui Erik tocmai acum. Dezbaterea din seara asta promitea să fie particular de interesantă şi indispoziţia lui Erik mă lipsea de un aliat.
–Asta e foarte frustrant, Erik, am zis aşezându-mă pe fotoliul oferit, singurul în stare folosibilă dealtfel. Nu poţi să amâni această nefiinţă? Această sărmană încercare a mea de umor stârni un zâmbet jumătate îngăduitor, jumătate ironic din partea lui Erik.
–Mă tem că nu! Ştii şi tu... Când vine, vine...
Da, ştiam, dar nici nu ştiam ce altceva să spun pe post de conversaţie. Câteva clipe am tăcut uitându-ne unul la altul zâmbind fără să ştim ce să spunem. Era o situaţie prea definită ca să-i mai poţi adăuga ceva.
–Ştii, contasem pe studiile tale în domeniul termodinamicii pentru a-l contracara pe Immanuel. Acum va trebui să mă descurc singur.
–Apropo de termodinamică, spuse Erik, dacă vrei poţi să verifici nişa pentru ceva bun.
–De ce nu, zic eu.
Am deschis nişa şi aburii ieşiră din nişă. Era un desert rece, iar la o privire mai atentă se dovedi a fi o îngheţată parfait.
–Un parfait! Nu-i rău. Simţeam nevoia unui desert.
M-am pus să mănânc îngheţata dar am observat cu uimire o atitudine condescendentă din partea lui Erik.
–Ce-i cu tine, Erik, nu m-am putut stăpâni să nu protestez. Ai avut nenumărate nefiinţe până acum. Toată lumea a avut! Ce se întâmplă cu tine? Ai un presentiment negativ?
–Nu ştiu, Roman, de data asta pare altfel...
Nici nu terminase de spus acestea şi deodată Erik dispăru. Hainele sale căzură uşor pe spătarul fotoliului în timp ce zâmbetul său cu o expresie de bunătate şi resemnare parcă mai stărui câteva fracţiuni de secunde în aer. Acum în locul unde fusese Erik nu mai erau decât hainele sale căzute în momentul impredictibil al declanşării nefiinţei. Era dus. Am oftat, apoi am plecat din apartamentul lui Erik fără a uita de a pune la loc în nişă fragmentele parfait-ului neterminat pentru reciclare.
..................................................................................................................................................
Immanuel stătea la masa prezidiului cu teancurile de hârtii răspândite care încotro fiindcă posesorul lor făcea doar vagi gesturi de a le aduna şi organiza. Immanuel prezida cu adevărat, o oază de calm, cu un zâmbet îngăduitor şi trist pe buze, în mijlocul tumultului pe care îl stârnise.
–Acest amfiteatru este, prin tradiţie căminul ideilor îndrăzneţe, revoluţionare, chiar scandaloase, reuşi la un moment dat Anton să se impună peste vacarm. Toate aceste idei îndeplinesc însă un standard academic minim. Ideea lui Immanuel, nu are nici una din calităţile acestea, doar e scandaloasă. Nu e îndrăzneaţă, doar schimbă semnul unei inecuaţii şi ne pune să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă entropia ar creşte în loc să descrească. Domeniul lui „ce-ar fi dacă” e nesfârşit. Domeniul interesantului şi inteligibilului e mult mai limitat.
O rumoare de aprobare însoţi cuvintele lui Anton. În acea clipă simţeam involuntar simpatie pentru Immanuel. Totdeauna am ţinut cu cel care pierde, chiar dacă n-avea dreptate. E o idiosincrazie adânc înrădăcinată în firea mea. Şi totuşi ce aveam de spus, ce eram nerăbdător să aduc în discuţie şi să găsesc poate un răspuns disputei, nu-i era deloc de folos lui Immanuel.
–Iertaţi-mă, vă rog!
Am ridicat vocea fără a avea tonul comandator al liderului nativ dar cumva în amfiteatru s-a lăsat linişte în mod inexplicabil. Poate un hiatus se crease chiar atunci printr-o fluctuaţie statistică.
–Aş vrea să întreb şi eu ceva!... Immanuel, recunosc că e multă vreme de când n-am mai curăţat praful de pe cărţile mele de termodinamică, dar e ceva care mi-a rămas în minte, un corolar sau un comentariu care mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna, fiindcă m-a impresionat foarte mult. Spunea acolo că dacă entropia oricărui proces nu e mai mică sau egală cu zero ci invers, S≥0, atunci universul în care ar fi valabilă această lege ar fi înclinat către autodistrugere, ar avea o inexorabilă tendinţă sinucigaşă voluntară. S-ar destrăma, s-ar consuma singur. Ar fi complet efemer. Se sugera că accidental poate astfel de universuri se şi crează dar ele dispar şi sunt uitate, cu o importanţă, ca şi ponderea lor probabilistică de supravieţuire, scăzând rapid la zero.
Immanuel păru oarecum dezamăgit.
– După criticul meu eu am făcut să apară în faţa ochilor voştri un univers de coşmar supus inexorabil unei legi a descompunerii şi degradării, a întoarcerii fatidice în neantul din care a apărut. Dar eu nu v-am expus această teorie dintr-o înclinaţie maladivă către viziuni sumbre. Nu sunt un mare fan al viziunilor catastrofice. Am observat această slăbiciune a legii negentropiei că ea depinde oarecum de bunăvoinţa universului. Lucrurile merg de la sine către mai bine fără nici un motiv. Nici dacă ar merge spre mai rău din reauavoinţă a universului nu ar exista un motiv. Problema e că chestiunea motivului poate deveni irelevantă dacă absolutizăm determinismul fenomenelor naturale. Daca natura e guvernată de legi imuabile, neschimbătoare, impersonale, avem S≥0 oricum. Nu e nevoie de intervenţia răutăcioasă a Demiurgului, trebuie doar să lase universul să-i scape din mână ca o jucărie prizonieră unui program fix pe care nu mai poate decât să-l repete la nesfârşit. Aceste idei sunt radicale şi nu am ajuns la ele cu uşurinţă, şi nici nu-mi aparţin. Am studiat textele anticilor în latină, de literatură, de filologie, dicţionare şi am întâlnit referiri la o noţiune tulburătoare de care nu mai auzisem pe care ei o numeau „mors”. Am fost foarte intrigat fiindcă anticii păreau să-i acorde o importanţă capitală, dar nici un context nu mi-a oferit cea mai mică indicaţie despre ce-ar fi. Atunci m-am întors către cărţile de ştiinţă, cele care studiază acest fenomen numit „mors” şi am găsit o formulă care la început mi s-a părut incredibilă. În textele anticilor formula entropiei se scrie S⋚0, nu S≤0. Ei credeau că universul poate evolua în ambele sensuri. Fizica lor se despică în acest punct între fizica entropică şi cea negentropică, a noastră. Acest lucru s-a uitat. Poate că astăzi trăim într-un fericit ciclu negentropic dar poate urmează un ciclu entropic, o vale a plângerii şi a dinţilor scrâşniţi. Nu ştiu. Această lume entropică poate fi imaginară dar eu cred că merită să fie investigată, dacă nu din curiozitate ştiinţifică, atunci pentru că anticii o credeau posibilă. Nu imaginaţii morbide sunt necesare ci minţi echilibrate şi fără prejudecăţi.
„Vedeţi, de exemplu, nişele noastre cele de toate zilele, care se umplu singure cu mâncare din neant. Nişele, comunele nişe, sunt nexusuri de indeterminare. Apare mâncare, dispare mâncare. Dispar conserve consumate, apar conserve noi, nedeschise. Dar nu totdeauna. Direcţia este în sus, către ordine, către creştere, către belşug. Dar nu e o săgeată dreaptă. Sunt suişuri şi coborîşuri.
„Am citit despre experimentele făcute de antici. Inspectau conţinutul nişei fără să-l modifice la diverse intervale de timp. Conţinutul era rareori acelaşi, afară dacă făceau o nouă inspecţie la un interval foarte scurt după ultima. Cu cât e mai mare intervalul de timp dintre inspecţii cu atât e mai diferit conţinutul nişei. Lasă timp probabilităţii unei schimbări să capete o valoare semnificativă. Marcau uneori o conservă şi o puneau la loc în nişă. Apoi aceasta dispărea. După o vreme însă apărea din nou. Odată au observat o conservă marcată cu alt semn, ceea ce însemnă că cineva mai făcea experimente undeva sau divinitatea are un simţ al umorului. Nu numai nişele ci şi mobilele sau apartele de gătit, şifonierele de exemplu, maşinile de cafea de la cafenea, etc. sunt aşa, puteţi verifica.
„Aparent lumea în care trăim nu are entropie, şi anticilor acest lucru normal li se părea remarcabil, chiar uimitor. Lucrurile nu se deteriorează. Ca atomii care nu se uzează, tot aşa nici blocurile, mobila, pavajul nu se uzează.”
Eseul citit de Immanuel la cenaclu a avut consecinţe de lungă durată, mai lungă decât mă aşteptam, mai lungă decât poate se aştepta el însuşi. Nu fiindcă ar fi crezut că mica lui descoperirire în arhivele anticilor ar fi fost fără mare semnificaţie ci pur şi simplu n-a crezut că frivolitatea auditoriului va depăşi testul a 7 noi şedinţe. Dar nu numai 7 şedinţe i-au fost dedicate continuării eseului său ci 77 câte 7, dacă îmi e permisă această parafrază a anticilor. Adică aceste şedinţe nu s-au mai sfârşit şi poate chiar continuă dar eu nu mă mai duc la cenaclu şi n-am de unde să ştiu. Am căpătat impresia că poate au loc chiar prea multe şi prea inutile când o fată, Ariadne, a citit la o şedinţă o nuvelă despre o vază de flori care s-a spart, o vază perfect potrivită unui buchet de flori pe care îl primise şi pe care o dată ce-l primise îi şi văzuse perechea din cer, vaza perfect potrivită, dar care accidental s-a spart. A încercat la nesfârşit folosind nişa să obţină o nouă vază cât de cât potrivită cu buchetul de flori dar toate noile încercări au fost eşecuri. Nu a mai fost capabilă să replicheze vaza perfect potrivită pentru buchetul de flori, a trebuit să se mulţumească cu un compromis de vază şi a început să deteste florile de la care pornise totul, pentru care avusese loc tot tapajul, şi proasta ei dispoziţie a făcut florile să se ofilească. Câteva fete au lăcrimat când această nuvelă a fost citită şi, ce e mai ciudat, chiar şi câţiva băieţi au lăcrimat. În orice caz, mulţi au considerat nuvela subtilă şi grijuliu sculptată ca un giuvaer.
Între timp lucruri mai grave se petreceau. Erik nu reapărea din nefiinţa sa. Coincidenţa dintre nefiinţa lui nefiresc prelungită şi eseul filozofic despre mors şi entropie a lui Immanuel, a stârnit nervozitate. Unii nu au crezut că coincidenţa e întâmplătoare ci un semn. Eu însumi am fost superstiţios şi îngrijorat. Mai avuseseră loc în trecut descoperiri literare revelatoare care au reuşit să schimbe modul nostru de viaţă, s-a mai întâmplat ca şoareci de bibliotecă să dezgroape din arhive adevăruri şocante despre trecut cu consecinţe ramificând spre prezent şi, în sfârşit, se mai întâmplase ca oamenii să aibă lungi, nefiresc prelungite nefiinţe. O combinaţie a tuturor nu se mai petrecuse însă în memoria vie. Cărturari tipicari şi exhaustivi au descoperit vechi recensăminte datând de sute de mii sau poate de milioane de ani în urmă care arătau că în trecut populaţia Cvartalului fusese aproape dublă, de vreo 20.000 de locuitori, lucru care se potrivea foarte bine cu sumedenia de apartamente şi chiar de blocuri goale, abandonate. Grija că poate Erik nu se va mai întoarce din nefiinţă m-a apucat cu ghearele ei de inimă şi nu mi-a mai dat drumul. Şi cu cât timpul trecea şi Erik nu reapărea, speculaţiile despre a sa presupusă mors creşteau în amploare.
Treceam în fiecare seară pe la locuinţa lui Erik sperând să-l găsesc acasă, imaginându-mi-l stupefiat de efectul de isterie socială pe care dispariţia sa l-a provocat. Dar Erik nu a apărut şi nu avea să mai apară în memoria mea vie. De multe ori ponderam în faţa apartamentului vecin şi mă gândeam la cât de apropriat ar fi pentru mine să scriu o inscripţie asemănătoare pe uşa lui Erik: „ AICI A LOCUIT ERIK!”.
Cenaclul literar şi filozofic cu Immanuel care imagina o lume oarecum ca a noastră, dar în care lucrurile se descompun, mors e lege, oamenii îmbătrânesc, trupurile se deteriorează, oamenii cad într-o nefiinţă definitivă, sufletul, conştiinţa dispar la un anumit grad de degradare al corpului, devenise lucru familiar conştiinţei locuitorilor Cvartalului şi chiar popular. Vazele se sparg, lucrurile se uzează. Toate acestea par auditoriului stranii dar morbid fascinante.
Grupuri de discuţii filozofice s-au desprins din ceea ce acum se poate numi mişcarea cenaclului. Lumea e infinită în timp sau are un început cînd a apărut din nimic? Lumea e creată sau necreată? Dacă a doua posibilitate e cea reală, lumea a fost generată spontan? Nimeni nu-şi aminteşte începutul propriu, nici al lumii (deşi probabil am fost cu toţii prezenţi atunci) deci nu pot fi siguri de răspuns pe bază de informaţii, nu pot decât să speculeze. Cea mai fascinantă ipoteză e aceea că am trăit dintotdeauna, o existenţă semiinfinită, am pornit ca o mulţime nenumărabilă de persoane şi acum am ajuns doar o mână de oameni.
Dispariţia unuia dintre noi, adică o nefiinţă prelungită indefinit, a provoacat o mare agitaţie în societatea Cvartalului. A produs un cataclism social, punerea la îndoială a bazelor existenţei noastre. Începe să devină plauzibil că astfel de dispariţii s-au mai întâmplat în trecut dar au fost uitate. Memoria merge în trecut numai până la un punct. Poate cu ani în urmă s-a mai petrecut o dispariţie, care a fost un eveniment zguduitor şi care a schimbat atunci societatea fundamental dar care în timp a fost uitat. Nimănui nu i-a scăpat observaţia pe care până atunci am ales s-o ignorăm: Cvartalul pare conceput pentru a permite un număr mai mare de locuitori decât locuiesc efectiv în incintă. Mulţi s-au extins, toţi au un apartament propriu şi asta a mascat faptul că e prea mult spaţiu locativ. Oare nu cumva în timpuri imemoriale Cvartalul a fost plin, locuit la capacitate? O estimare arată că numărul locuitorilor Cvartalului e mult sub jumătate din capacitate, cam un sfert. Ce s-a întâmplat cu ceilaţi? Au dispărut şi ei ca Erik şi apoi dispariţia lor a fost uitată fiindcă durata dintre evenimente a fost prea mare? Atunci aceste dispariţii sunt evenimente excepţionale, minuni, e un moment de excepţie când au loc. Deasemenea, aceasta poate fi o dovadă că lumea are un început şi tocmai a atins o vârstă egală cu dublul perioadei de înjumătăţire a populaţiei (echivalentul expansiunii universului la noi). Dacă există o perioadă de înjumătăţire, deci o probabilitate statistică pentru fiecare să dispară, atunci umanitatea va avea un sfârşit, oricât de mult va mai dura. Poate că şi lumea va dispare.
Adunări populare au început să se ţină în mod regulat în scuarul din Centru. Importanţa subiectelor care urmau sa fie discutate, ca şi agorafilia Centrului, păreau din nou o pereche făcută în cer. Am participat mai mult din spirit civic decât din alt motiv la aceste întruniri. În general mă situam de partea aşa numiţilor moderaţi, care considerau că modul nostru de viaţă trebuie să continue aşa cum a continuat zeci de mii de ani, poate cu nişte mici amendamente aduse de noile descopeririri. Dar radicalii m-au surprins, nu prin radicalitatea soluţiilor lor ci prin dovezile pe care le aduceau în favoarea propriilor argumente. Aparent cu mii de ani în urmă o altă revoluţie populară a avut loc cauzată de întâmplări asemănătoare. Anticii au descoperit un fel de lege a înjumătăţirii populaţiei şi în timpul lor avusese loc aproximativ prima înjumătăţire. Din 40.000, cât era populaţia optimă a Cvartalului, în vremea lor, aceasta se redusese la aproximativ 20.000. O mulţime de nefiinţe întârziate au fost catalogate şi ele, în mod alarmant, dădeau socoteală pentru aproape o înjumătăţire a populaţiei. Mai departe lucrurile se cam împotmoleau. Anticii au creat o serie de concepţii radicale, precum mors, dar nu au avut în ei radicalitatea de a merge pâna la capăt. În cele din urmă s-au mulţumit cu obligativitatea adunărilor populare în Centru la intervale regulate, lucru care curând a încetat a fi respectat şi status quo-ul a revenit mai curând decât oricine s-ar fi aşteptat. Astfel că revoluţia de acum aproximativ 10.000 de ani a fost uitata complet, uitata chiar de noi toţi care, probabil, am participat la ea, dar documentele arhivate au rămas, şi acestea nu au permis uitarea completa.
La acest punct se părea că noua revoluţie se va opri în culmea radicalităţii ei, în acelaşi punct în care s-a împotmolit şi prima – conform unor interpretări ale textelor antice – când ceva neaşteptat s-a întâmplat: Adunarea Generală a cerut o investigaţie a naturii existenţei în această lume. Mai concret se cerea ca voluntari să plece în deşert şi să investigheze natura entropică sau negentropică a acestei lumi, nu numai în interiorul cvartatului ci pe cuprinsul întregii lumi. Asta a închis gura multora dintre cei mai gălăgioşi. Dar pe mine, personal, care nu fusesem un partizan al unei măsuri atât de radicale, între altele pentru că pur şi simplu nu mi-a trecut prin cap, m-a tulburat. A început să mi se pară o soluţie pentru multe din problemele mele. Sigur părea un anestezic pentru durerea pierderii lui Erik. Ideea că aş putea să-l găsesc pe Erik undeva în deşert, deşi poate absurdă, nu îmi părea improbabilă şi îmi dădea sentimentul că fac ceva pentru Erik, deşi, din nou, acest raţionament putea părea în mod legitim absurd. Aşa că m-am înscris in detaşamentele de voluntari care urmau să plece în deşert să-l investigheze. Această mişcare a surprins inclusiv pe câţiva din camarazii mei politici cărora li s-a părut că am trecut în tabăra adversă, când de fapt eu doar rămâneam fidel motivaţiei mele originale.
Într-o zi, copleşit de durere, simţind că nu mai am unde merge, că orice aş face nu poate să fie mai rău, că am ajuns fundul prăpastiei şi mai departe nu poate urma decât suişul, am plecat în deşert. Durerea din sufletul meu era insuportabilă. Nu-mi dădusem seama până atunci cât de mult însemnase Erik pentru mine. Făcusem atâtea lucruri împreună! Noi nici nu păream să fim destinaţi a fi prieteni. Relaţia noastră pornise cu stîngul, eram cum nu se poate mai opuşi. Eu, inteligent şi cult, dar cu emoţii nestăpânite, el simplu şi fără pretenţii, dar cu maturitate şi stabilitate emoţională. Dialogurile noastre scoteau scântei din mine, până când marea sa stăpânire de sine m-a cucerit. De atunci el m-a urmat peste tot şi m-a ajutat în tot ce aveam nevoie cu mare abandon de sine. Aproape devenise o extensie a trupului meu, pe care o puteam comanda când doream. Când mă gândeam la el, apărea lângă mine, mereu la dispoziţie. Mă simt de parcă mi s-ar fi tăiat un membru şi încă simt o durere fantomă. Şi am plecat pieziş în deşert...
Universul acesta nu e complet, are temeiuri situate în afara lui. Cum să ies din acest univers, care este ieşirea? Nefiinţa e una. Deşertul e alta. Lumea nu se autoconţine, îşi are temeiurile în afară. Vreau să ies din această lume parţială care acum îmi pare o închisoare, care îmi provoacă un fel de sentiment de claustrofobie metafizică. Deşertul pare un simbol al necunoscutului în care pluteşte sfera lumii noastre.
.................................................................................................................................................
Trecuseră multe zile de la plecarea mea intempestivă, neaşteptată chiar pentru mine cu doar câteva minute înainte, fără nici o pregătire, fără un rucsac cu conserve şi schimburi, fără hărţi, fără nimic. Nu îmi era sete şi nu îmi era foame, ceea ce era ciudat. Totdeauna crezusem că avem nevoie de mâncare şi apă ca să supravieţuim, acum îmi dau seama că mâncasem şi băusem pentru plăcerea senzuală şi gratificaţia psihologică, ele nu erau necesităţi fiziologice. Fiinţa noastră este susţinută de un perpetuum mobile interior, o mişcare negentropică care e la lucru tot timpul în noi.
La un moment dat, după ce am traversat o dună de nisip ce îmi stătea în cale m-am trezit în faţa unei privelişti neobişnuite. Părea să fie un sat abandonat şi în ruină. Dar ce era mai frapant era că m-am trezit brusc într-o nouă ambianţă, cu totul altceva decât nesfârşitele dune, nisipul ocru si cerul spălăcit dimineaţa, albastru intens seara. Acum cerul deasupra mea avea o nuanţă artificială de parcă ar fi fost pictat. Lumina părea artificială ca de tuburi fluorescente. Totul sugera o impresie de artefact, de artificial. Totul părea construit ca pentru beneficiul cuiva, a unui ipotetic spectator.
Vedeam pereţi ocru de lut abia distincţi în nisipul majoritar. Era fără îndoială o aşezare, alta decât Cvartalul. M-am simţit foarte emoţionat de această descoperire. Eram acum departe de Cvartal, foarte departe. Dacă acest loc ar fi fost cât de cât în proximitatea Cvartalului, ocazionalii exploratori ai deşertului l-ar fi descoperit cu siguranţă. Sau cine ştie, poate că unii l-au descoperit, dar fiind aşa departe n-au mai găsit drumul către casă şi n-au putut să împărtăşască descoperirea lor. Sau au rămas aici crescând populaţia de troglodiţi a satului. Satul pare părăsit. O impresie de dezolare emană din zidurile fără acoperiş, din locuinţele pustii. Totuşi, după ce am străbătut câteva străzi, am avut bucuria de a găsi într-o locuinţă fără acoperiş, compusă din câteva ziduri care nu asigurau intimitatea faţă de stradă, doi bărbaţi decăzuţi fizic îngrozitor. În entuziasmul meu am ignorat la început această ciudăţenie şi m-am apropiat de ei. Erau extrem de degradaţi. Aveau părul gri sau alb, sau chiar deloc pe alocuri. Pielea feţelor le era plină de pliuri şi cute, mâinile aveau vine proeminente, iar trupurile lor erau în general diforme. Nu mai văzusem astfel de oameni înainte. Continuau să joace şah fără să mă bage în seamă, de parcă apariţia mea în această pustietate ar fi fost ceva comun, fără consecinţă. M-am apropiat de ei fără ca apropierea mea să-i perturbe defel, ceea ce mă mira, fiindcă nu îmi imaginam că au avut prea mulţi vizitatori în trecutul cât de cât apropiat.
–Iertaţi-mă, am interferat cu ciudata lor stare de indiferenţă, sunt străin de acest loc. Dacă aţi putea să mă îndrumaţi...
–Noi suntem morţi, interveni brusc unul dintre şahişti. Toţi cei de aici suntem morţi.
A spus asta fără să-şi ridice măcar ochii de deasupra tablei de şah. Am rămas perplex ceva vreme dar apoi am îndrăznit să intervin cu o replică, am simţit că am dreptul la această replică:
–Adică voi sunteţi mors? Ăsta e locul unde vin cei ce nu mai sunt definitiv?
Dar şahistul nu mi-a mai răspuns. Am avut sentimentul distinct că aceşti şahişti erau cumva defazaţi faţă de mine, faţă de oameni în general. Ceva inefabil îmi sugerează că aceşti oameni nu sunt existenţi în sensul în care eu sunt, dar nu pot să izolez sursa acestui sentiment.
După o vreme am plecat în căutarea altor locuitori ai acestei aşezări bizare şi am mai întâlnit câţiva la fel de decrepiţi dar n-am reuşit să scot mai mult de la ei. Mai toţi aveau ocupaţii sui-generis, fără o utilitate clară şi imediată. În rest am găsit doar locuinţe, nelocuite şi, de fapt, abia locuibile. Ca nişte fantome se puteau observa rămăşiţele vechilor drumuri. O structură citadină veche dar uzată până la extincţie se mai putea recunoaşte palimpsest. Localitatea era mică dar era concepută după legi arhitecturale riguroase care impuneau un anume respect celui care ar fi tentat să o considere o aşezare ad-hoc, oportunistă într-o locaţie norocoasă. Vechea viaţa a aşezării, abia recognoscibilă, era totuşi încă vag prezentă, ca un parfum. Aşezarea fusese un adevarat civis, deşi era acum redusă la expresia ultimă.
Până la urmă am renunţat şi am continuat itinerariul meu în deşert cu şi mai puţine speranţe decât înainte. Deşi, ca să spun tot adevărul, ce am sperat eu când am părăsit Cvartalul, se estompează aproape la fel de repede ca amintirea Cvartalului însuşi. Atât de mult timp a trecut de când am părăsit Cvartalul. Uneori mă întreb dacă Cvartalul există cu adevărat. Memoria sa e atât de ştearsă în mintea mea încât uneori mă întreb dacă nu cumva e un crâmpei al imaginaţiei mele.
Călătorul în deşert nu se odihneşte mai deloc. Toată ziua umblă prin arşită şi nisip, prin furtuni, când nisipul se amestecă cu aerul, fără să obosească, fără să se plictisească. Doar noaptea stă întins pe spate şi contemplă cerul înstelat. Îşi aduce aminte că în trecut constelaţiile erau altele, configuraţiile cereşti îi sugerau alte figuri, alte scenarii. Aceste ceruri erau noi şi străine. Scrijelea uneori cu arătătorul în nisip simboluri a căror semnificaţie o uitase dar le asocia cumva cu stelele: VEGA, SIRIUS, URSA MAJOR, URSA MINOR, CASSIOPEEA. Cumva între acele acele linii şi curbe şi aşezarea stelelor pe cer era o legătură, dar una pierdută.
Nu mai vorbise de mii de echinoxuri şi solstiţii, poate chiar mai mult, fiindcă nu avea cu cine. Nu ştia cine este, cum îl cheamă, de unde vine, încotro se îndreaptă. Nu ştia ce este. Nu mai vorbea, şi nu ştia la ce îi serveşte deschizătura de sub nas care rămânea mai mereu închisă. Nu mai gândea, de fapt, verbal, ci numai în imagini. Şirul conştiinţei sale era o succesiune de imagini-substantiv cu tensiunea relaţională dintre ele pe post de verb.
Călătorul a hălăduit o eternitate prin deşert şi a uitat dacă a mai trăit în altă parte, că mai există sau au existat alţii ca el. Nu mai ştie de ce călătoreşte ştie doar că umblatul în deşert e modul lui de viaţă.
Apoi, într-o noapte, către dimineaţă, văzu cerul înroşindu-se la apus. Călătorul grăbi pasul în direcţia indicată de acest răsărit echivoc. Curând văzu siluete înalte conturându-se pe cerul albastru întunecat. Construcţii cu contrast şi detalii, atât de diferite de dunele de nisip netede şi continui. Opere ale unui creator atent şi deliberat, nu ale vântului nepăsător şi galant. Din noapte se revela un accident în omogeneitatea deşertului, o excepţie care îl mira. Ajunse printre turnurile de nisip închegat şi paşii săi căzând ritmic pe caldarâm generau ecouri, de parcă un mare număr de indivizi ar fi umblat prin împrejurimi într-un fel de unison uşor decalat. Aroma suavă şi discretă a unei durate imense, geologice se simţea în textura construcţiilor şi atmosfera locurilor. O aromă subtilă de putrefacţie ca a bălţilor care fuseseră cândva oaze.
Schimbarea rapidă de perspectivă, mai ales, îl deruta. Fiind de atâta vreme în deşert, începuse să uite de a treia dimensiune. Nu mai aprecia distanţele, turnurile verticale de nisip închegat păreau să se înghesuie, să se încalece între ele, trecea de la unele la altele pe nesimţite având impresia stranie că spaţiul se modifică de unul singur. Noi legi spaţiale guvernau acest loc special. Apoi construcţii verzi şi maronii de complexitate fractală din ţesuturi moi şi elastice, asemănătoare întrucâtva cu construcţia roz-gălbuie a trupului său, apărură ca pentru a aşterne o mirare mai mare peste vechea mirare.
După ce îndură mai multe astfel de violări ale perspectivei, ajunse în sfârşit într-un loc unde perspectivele păreau să se fi calmat şi nu mai variau sălbatic cu fiecare pas. Era un loc în sfârşit mare, un pătrat presărat cu pietre netede îmbinate perfect, înconjurat de turnurile verticale. Şi, ca în deşert, nimic nu mişca în afară de el. În mijlocul locului erau nişte bârne îmbinate în cruce, care observă că erau pentru şezut, şi se azeză pe una din ele, aşa cum o făcea uneori pe nisip în deşert, când simţea nevoia să gândească. Pe bancă erau scrijelite tot aşa nişte simboluri aparent arbitrare şi cu ochiul le cuprinse complexitatea lor structurală: „AICI AM STAT CU ERIK”. Era atras în mod misterios de acel loc, ceva important se petrecuse acolo, dar nu-şi putea aminti ce.
Se uita instinctiv în stânga şi în dreapta aşteptându-se parcă să vadă alţii ca el apărând din părţi. Unde or fi plecat cu toţii? Poate în deşert, poate s-au spulberat ca imaginile iluzorii de la amiază din deşert? Ceva foarte rău se petrecuse dar nu-şi dădea seama ce. Dacă nu s-ar petrece nimic, totul ar fi bine. Dar lucruri se petrec, şi nu aveau cum să nu se petreacă, şi asta era rău. O stare de indispoziţie îl cuprinse.
Simte că ceva iminent şi profund malign a început deja şi nu mai poate fi oprit. O pâclă i se pune înaintea ochilor ca atunci când cerul se întunecă ziua şi urmează o furtună de nisip. Vede Soarele apunând şi vede o lună galbenă răsărind. Conştiinţa sa devine intermitentă, fragmentară, ca atunci când e pe cale să adoarmă, dar acum simte că nu va mai reveni la normal, că va adormi pentru totdeauna şi acest gând îl sperie în mod misterios, îl face să intre în panică. Se simte ameţit ca atunci când se uită în jos în prăpastie de pe creasta unei dune gigantice, cum apar uneori după furtunile de nisip. Un fior îi cuprinde tot trupul. Fiindcă lucrurile se schimbă, schimbarea trebuie să aibă un sfârşit. E foarte nedreaptă această schimbare care nu mai poate fi oprită, care nu se poate abţine să nu se petreacă. Şi el se uită cu ochii plini de mustrare către cerul alb al dimineţii.