Somnul în chihlimbar
Imaginea insectei imortalizate în chihlimbar m-a emotionat profund întotdeauna. Trecutul a găsit o cale de a trimite un mesaj peste genunea timpului. Pentru ere insecta a rămas neschimbată, nesuferind coruptia timpului, protejată în sfera ei de răsină, în tăcere si nemiscare. Numai dacă insecta ar putea supravietui să vadă transcendenta lume nouă! Atunci într-adevăr ar avea loc o comunicare efectivă între trecut si viitor, iar linia timpului, curbată în hiperspatiu s-ar atinge pe sine însăsi.
Motivul somnului în chihlimbar a jucat probabil un rol important, un fel de catalizator subconstient în decizia mea de a astepta viitorul conservat criogenic. M-am cerut adormit la o vârstă la care eram încă activ si proaspăt, ceea ce era destul de neobisnuit. Prezentul avea încă ce să-mi ofere dar viitorul mă fascina mai mult. M-am lăsat închis si congelat într-un sicriu de metal si sticlă, care avea să fie o navă sui-generis pentru călătorit în timp.
Nu stiu cât a durat somnul meu dar, desi n-am avut vise, nici constiinta timpului trecut, m-am trezit schimbat, altă persoană, ca un om care a căzut în comă la o vârstă fragedă si s-a trezit încăruntit, depăsit de vremuri si revolut. Aburii reci s-au limpezit în fata mea, apoi capacul de sticlă al sicriului s-a desfăcut. A trecut multă vreme până când m-am reacomodat cu actul vederii si am putut să disting ceva. Înaintea mea se întindea o pajiste vag luminată care se pierdea într-un orizont claustrofobic de apropiat. Deasupra pajistii era un cer îngrozitor de negru, fără stele. Nu departe de mine se afla o vilă înconjurată de o grădină de flori protejată cu un gard pitic de lemn. Cu greutate, după multe încercări zadarnice, am reusit să mă desprind din sicriu si, sovăitor, am redeprins abilitatea umblatului. Acum, când mă apropiam de vilă vedeam în spatele ei si în lături păduri, vâlcele, dealuri si în fundal, înăltându-se măret, munti cu creste tivite rosiatic. Lumina slabă care îmi permitea o vizibilitate limitată părea să vină dinspre munti. Nu vedeam nici o altă sursă de lumină. Era prea multă si apăsătoare liniste în jur. Nu auzeam pale de vânt fosnind iarba si frunzele, nu auzeam cântecul de seară al cosasilor si asta era ciudat.
Am ajuns lângă vilă si am intrat în grădină pe o usită pe care am găsit-o deschisă. Usa casei ca si ferestrele cu perdele transparente erau deschise. Intrând m-am trezit într-o încăpere largă, mobilată simplu, luminată crepuscular de un abajur. Încăperea era pustie. M-am uitat împrejur căutând un calendar sau un ziar, orice care m-ar fi putut informa asupra datei dar n-am găsit nimic. Judecând după aparente puteam să nu fi înaintat în timp mai mult de câtiva ani. În mijlocul meditatiei mele, o usă se deschise si dinăuntrul casei cineva pătrunse în încăpere. Era un om între două vârste, cu o figură neutră si zâmbitoare.
- În sfârsit te-ai trezit! zise el intinzându-mi mâna.
- Am reusit? În ce an suntem?
- Ei, zise el putin încurcat, aici unde ne aflăm referintele calendaristice nu sunt relevante.
- Nu suntem pe Pământ?
- Într-un fel nu. Dar mai bine ia loc.
Ne-am asezat aproximativ unul în fata altuia pe două fotolii. O umbră de neliniste trecu peste figura gazdei mele, fără să-i afecteze acea bună dispozitie moderată pe care o manifesta.
-Misiunea mea este să te călăuzesc în lumea noastră, să te pregătesc pentru socul impactului. Acum pot satisface rogorile politetii care cer să începi o conversatie cu prezentările. Pentru dumneata eu voi de acum încolo simplu Călăuză.
-Ăsta nu-i un nume ci o functie. Dar, în fine, numele meu e...
-Cunosc numele dumitale dar ai crescut dincolo de el...
Aceste cuvinte ciudate m-au mirat mult si am simtit nevoia unei explicatii care, însă, nu a venit. Vreme îndelungată nu mai spuse nimic, încât am decis să redeschid eu însumi dialogul.
-Încerc sentimente foarte confuze. Sunt extrem de curios si intrigat si am multe întrebări dar nu sunt în stare să formulez niciuna. Mai devreme mi-ai spus că datele calendaristice sunt lipsite de sens. Lucrul ăsta mă deconcertează foarte tare...
-...asta e pentru că aici ne aflăm în afara timpului. Ne aflăm într-un nivel existential dincolo de fizic iar spatiul si timpul sunt simple conventii aici. Tot ce vezi în jur, inclusiv persoana ta, sunt simboluri concrete, entităti metafizice. Universul este acest bulgăre de pământ pe care stăm, plutind în neant. Granita Universului este la câtiva pasi de aici, acolo unde pajistea se termină în nimic.
"Misiunea mea era să-ti amortizez impactul dar nu stiu cum as putea face asta. Ai mers în viitor mai departe decât ti-ai fi putut imagina. Istoria omului s-a desfăsurat în timp atât cât omul nu s-a putut debarasa de constrângerile lui, dar când a strâns suficient impuls, omul si-a deschis aripile si a decolat în aerul tare al eternitătii. De aceea viitorul extrem nu mai este un orizont de asteptare cât un plan transcendental. Strict temporal suntem deopotrivă în ceea ce tu departajezi ca trecut, prezent si viitor. "Eu sunt unul din descendentii tăi. Noi oamenii viitorului suntem nemuritori si omnipotenti. De fapt acestea sunt conditii minimale pentru a avea acces în acest nivel de existentă sau, echivalent, sunt consecinte naturale ale glisării într-un nivel superior de existentă."
Putin după ce rosti ultima frază, Călăuză se ridică si dispăru pe usa pe care venise. Asa s-a încheiat prima zi (un fel de a zice) a initierii mele în lumea nouă a viitorului...
…………………………………………………………………………………
În zilele care au urmat, Călăuză m-a familiarizat pe îndelete cu realitatea socantă a viitorului. El mi-a spus că, în timp, aparenta de fizicalitate a ambiantei în care trăim se va estompa si voi întelege natura adevărată a lucrurilor. Deocamdată însă, mergeam în excursii pe dealurile împădurite dimprejur în acelasi fel în care as fi făcut-o pe Pământ. Cerul acela negru de deasupra noastră continua să-mi pară înspăimântător. Să fii mereu constient de acea absentă totală si goală de orice semnificatie în care existenta noastră este încadrată, e o experientă terifiantă. În existenta fizică nu poti vedea neantul, îl poti doar gândi, iar când încerci să-i dai reprezentare constati că e peste puterile tale, ca indicarea celei de a patra dimensiuni. Acesta era un mare avantaj pe care abia acum îl realizam. Mă uitam adesea către cer dar niciodată nu l-am observat pe Călăuză făcând acest lucru. Totusi m-a avertizat odată să nu mă aventurez prea aproape de granita dintre univers si nimic fiindcă e periculos.
- Cum asa? l-am întrebat.
- Tot ce depăseste granita dispare în neant pentru totdeauna. Au fost cazuri de persoane care au murit astfel. Au avut loc si sinucideri.
Aceasta era o aluzie la existenta altor persoane în univers, pe care eram curios să le cunosc. Dar Călăuză nu a mai continuat discutia.
Odată, fără stirea lui, m-am apropiat totusi de granită împins de curiozitate si neliniste. Nu stiu ce speram să descopăr. De fapt ăsta e lucrul cel mai rău, faptul că nu e nimic de descoperit. La un moment dat pajistea era retezată, dar această terminologie este înselătoare. Dincolo nu era spatiu gol ci nimic. Nimicul n-are formă sau continut, n-are dimensiuni, n-are nimic. Iar eu puteam să văd asta. Era cel mai înspăimântător lucru pe care l-am văzut vreodată. De la o distantă sigură am aruncat o piatră în nimic si a dispărut fără zgomot, ca înghitită de o substantă neagră, vâscoasă. Mi s-a părut de o monstruozitate neîntrecută faptul că cineva ar putea să se arunce deliberat în întunericul nefiintei. Ce schimonosire malignă a constiintei, ce disperare funestă ar putea duce la un asemenea act! În mine fiinta încă rezidă plenară, poate de aceea nu pot să înteleg.
M-am întors la vilă decis ca dacă mai locuieste cineva în ea să-l găsesc neapărat si am răscolit-o sistematic. Toate camerele erau pustii. N-am găsit nicăieri urme ale sederii cuiva, amănunte domestice care să trădeze un menaj. Toate erau mobilate ca living-uri dând o impresie de ospitalitate abstractă, ca o casă oficială de oaspeti. În sfârsit, într-una din încăperi l-am găsit pe Călăuză întins pe o canapea si citind o carte. La aparitia mea, cu obisnuita lui expresie de bună dispozitie moderată pe figură, se ridică si puse cartea deoparte pe o măsută. Pe copertile negre am deslusit de la distantă titlul scris cu litere aurii: "Sfânta Scriptură". Venisem să-l întreb despre ceilalti oameni din univers dar m-am răzgândit inspirat de o idee nouă.
- Iartă-mă dacă deranjez, am simtit nevoia să-ti vorbesc.
- Îti stau oricând la dispozitie, stii asta.
M-am asezat în fata lui.
- Mi-ai spus că acum oamenii sunt omnipotenti. Ce înseamnă asta? Prin ce este mai mult decât o vorbă goală? Pot crea, dacă vreau, întregi lumi noi?
- Vei ajunge în stare să faci si asta, eventual. De fapt s-a si făcut.
- Cum adică omnipotenti? Asemenea lui Dumnezeu?
O undă de indispozitie crispă o clipă trăsăturile Călăuzei.
- Nu, răspunse el într-un târziu. Nu asemenea lui Dumnezeu.
- Asta e o intrebare la care ar trebui să-mi poti răspunde. Spune-mi, există Dumnezeu?
- Nu stiu, răspunse el iarăsi cu greutate. Asta e de fapt cea mai mare neîmplinire în destinul uman. Când am glisat în acest nivel de existentă speram că vom vedea chipul lui Dumnezeu. În schimb am găsit doar acest platou pustiu. Ori Dumnezeu nu există, ori a plecat, ori ceva fundamental ne scapă. Dacă Dumnezeu există ar trebui să fie aici. Nimeni însă nu L-a văzut. Poate că El se ascunde din fata noastră, cei mândri, după ce S-a arătat celor umili. Unii spun că Dumnezeu S-ar afla dincolo de creste si chiar au circulat legende despre un supratărâm al plenitudinii solare a fiintei în văile versantului opus, dar cei ce s-au aventurat pe acele plaiuri prăpăstioase au pierit înghititi de râpile de neant care se cască unde te astepti mai putin. Altii, din disperare, s-au sinucis. Eram multi oameni în trecut. Cei care n-au murit escaladând muntii, au dispărut în nimicul de dincolo de pajiste. Eu sunt singurul om rămas în viată si misiunea mea era să te călăuzesc când te vei trezi iar această misiune acum se apropie de sfârsit...
Părea că mai are ceva de spus dar se opri, ca si cum restul era prea personal ca să fie auzit de altcineva.
- Cum, noi suntem singurii oameni rămasi în viată?
- Da. Ocazional mai apar noi oameni, dar si ei împărtăsesc aceeasi soartă cu noi ceilalti.
- Cum adică apar noi oameni, de unde?
- Din nimic. Pur si simplu apar. Uiti că nu trăim într-o lume fizică. Legile conservării, legea cauzalitătii si toate celelate legi sunt suspendate aici. Minunile nu numai că sunt posibile dar sunt aproape o regulă, singura. Asa cum unele lucruri dispar fără urmă asa altele apar. Este o lume de infinită sperantă dar si de infinită suferintă...
N-am mai reusit să scot nimic de la el. S-a retras în tăcere iar eu am plecat fără să înteleg. Tăcerile ca si discursurile lui aveau un subînteles enigmatic pe care nu l-am priceput decât când era prea târziu. După acea ultimă discutie n-am mai vorbit desi ne întâlneam ocazional în casă sau în împrejurimi. Apoi a dispărut si nu l-am mai văzut vreodată. S-a sinucis, oare, aruncându-se în neant, sperând, absurd, ca dincolo de neant să găsească dorita deplinătate a fiintei? Sau ros de îndoieli a dispărut din senin dezintegrat de cangrena neantului care crestea din chiar lăuntrul constiintei sale? Căci izvorul neantului este adesea în chiar miezul fiintei noastre. N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu el. M-am trezit deodată singur în univers, lipsit de îndrumările călăuzei mele. El m-a condus numai până la un punct dincolo de care nu m-am mai putut baza decât pe mine însumi. De acolo a început propria mea misiune.
………………………………………………………………………………….
Am petrecut multă vreme de unul singur în acea vale. În linistea de vată care domnea în jur, în acel spatiu fără margini dar atât de îngust totodată, încercam un sentiment ambiguu, o sinteză de neconceput între claustrofobie si agorafobie. Iesirea neantului din starea de ascundere care îi este proprie în existenta fizică nimicea orice limite dar în acelasi timp făcea din univers o cuscă, chiar dacă peretii erau invizibili. Eram ca un om pe un pisc îngust, înăltat din ocean, cu o suprafată de numai câtiva metri pătrati, iar de jur împrejur furtună, întuneric si valuri. Nemărginire si închisoare în una. De fapt asa trăisem întotdeauna, dar abia acum realizam.
Îmi făcea plăcere să mă plimb prin pădurile care încadrau valea înspre munti. Acolo surpriza si varietatea amplificau spatiul subiectiv creându-mi iluzia unui labirint nesfârsit si schimbător. Erau câteva locuri pe care le îndrăgisem si îmi erau familiare, un copac bătrân, scorburos, un luminis înflorit, dar mai ales îmi plăcea să descopăr perspective noi asupra lucrurilor familiare. De aceea făceam lungi ocoluri apărând în locul care era tinta mea din directii inedite. Era ca si cum noi dimensiuni se adăugau din mers imaginii familiare, revelând structuri mai profunde ale esentei sale.
Nu-mi iesea din minte faptul că tot ceea ce vedeam cu ochii, pajistea, copacii, dealurile, muntii sunt mai mult decât apar, sunt entităti metafizice. Eu însumi sunt o entitate metafizică desi nimic nu pare să se fi schimbat în mine din fiinta muritoare de carne si sânge care am fost. În acest sens eu însumi sunt mai mult decât par. Eu însumi sunt o enigmă pentru mine si un domeniu de explorat. Asteptam ceva fără să stiu exact ce anume, aveam doar o vagă bănuială că voi recunoaste acel ceva când se va produce.
În vale domnea continuu o lumină crepusculară care impregna totul cu un aer de tristete si inefabil, comun amurgurilor pe Pământ. Dar acea melancolie dulce si sfâsietoare a amurgului nu mi-o recrea decât viziunea muntilor tiviti rosiatic peste vârfurile drepte ale copacilor. Ghiceam distanta mare de la care crestele îmi trimiteau acest mesaj de măretie, desi păreau asa aproape. Acea viziune mă umplea cu substanta inspiratiei ca pe un vas. Lucrurile deveneau semnificative, fără ca ratiunea mea să fi făcut într-adevăr progrese. Ceva misterios si îmbietor emana dinspre îndepărtatele culmi împădurite.
Am petrecut asa ca hipnotizat, multe ceasuri, aproape fără să fiu constient. Fiindcă doar într-un târziu mi-a venit ideea că poate asta e ceea ce asteptam. Atunci am înteles că destinul meu e trasat si că neapărat îmi voi încerca norocul într-o expeditie dincolo de munti. Poate că voi amâna acest deznodământ, poate că mă voi învârti o vreme în vale căutând o iesire ca un animal în cuscă, dar eternitatea nu se va termina până când nu voi face această încercare. Totul curge către apus. Oamenii viitorului au petrecut poate ani întârziind în această vale dar la un moment dat nemurirea lor li s-a părut searbădă fără acel ceva care se află dincolo de munti. Simplul fapt că acolo se află ceva, înseamnă că le lipsea si trebuiau să încerce să-l descopere chiar dacă în cursul tentativei ar fi putut pierde totul, chiar nemurirea lor. Am realizat că destinul meu se contopeste cu destinul oamenilor viitorului. Dar nu încă. Nu eram încă suficient de deznădăjduit. Mai erau destule lucruri pe care voiam să le lămuresc, multe probleme pe care voiam să le rezolv. Expeditia a fost amânată indefinit.
………………………………………………………………………….
Eventual am pierdut notiunea timpului, ceea ce era de asteptat în tărâmul eternitătii. Timpul s-a estompat si am început să realizez conditia mea discursivă. În existenta fizică ne reprezentăm categoria eternului prin aceea a staticului, ceea ce e profund gresit. De fapt staticul este granita dintre etern si temporal asa cum lumina este granita dintre universul fizic al energiilor joase si cel al energiilor înalte. În tot acest interval am dezbătut cu mine însumi tot ce era de dezbătut. A scruta propriul suflet era tot ce puteam face si această activitate mi-a revelat multe aspecte nebănuite si surprinzătoare ale eului meu. La întrebarea cât de bogat poate fi un spatiu închis răspunsul e infinit de bogat. În vidul înalt al profunzimilor constiintei vei vedea, dacă ai timp si răbdare, cum corpuri se agregă din nimic si omogenitatea aparentă se separă de eterogenităti tensionate. Cât despre expeditie, nu este un epilog al existentei mele decât într-un sens discursiv. Nu o pot data nici măcar înaintea trezirii mele din sarcofagul criogenic. În eternitate ele sunt simultane.
Astfel, într-o zi, din sperantă si disperare am adunat suficient curaj pentru a porni în această expeditie. Am tăiat-o de-a dreptul prin coclaurile împădurite care străjuiau valea spre apus. Urcusurile si coborâsurile alternau ritmat desi căutam să-mi tai calea pe la poalele dealurilor. Din cauza pădurii dese vizibilitatea era redusă si adesea eram nevoit să mă sui pe o culme ca să mă asigur că reperele sunt acolo unde credeam eu că sunt. Judecând după aceste repere înaintam extrem de încet, încât chiar după zile de mers nu eram departe de pajiste si vilă iar muntii păreau neclintiti, de parcă n-as fi făcut un singur pas în directia lor. Aceasta a fost, însă, doar partea usoară a călătoriei.
Spre surpriza mea, de-a lungul drumului am întâlnit mici comunităti de oameni cărora sosirea mea le-a stârnit un entuziasm de nedescris. Spuneau că un semn pe cer le-a prevestit sosirea mea si mă asteptau. Fără mult înconjur au cerut să mă însotească în călătoria mea. Erau decisi să mă urmeze încă de la aparitia pe cer a semnului si între timp chiar făcuseră pregătiri. Nu i-am întrebat pe acesti oameni dacă fac parte din generatia care a făcut saltul transcendent sau sunt născuti din instabilitatea neantului. Vorbeam putin, fără a fi posaci, căci sub fruntile nădusite vedeai adesea un zâmbet, dar când făceam un popas pentru odihnă, conversatiile noastre gravitau în jurul sperantelor noastre, asupra misterului care ne asteaptă dincolo de munti, nu asupra trecutului. Cât am înaintat prin valea împădurită trupa mea s-a mărit devenind treptat o mică armată. Apoi asezările omenesti s-au rărit până când au dispărut cu desăvârsire. Curând vegetatia s-a împutinat, copacii s-au rărit si am început să urcăm constant. Se apropiau muntii. Una din echipele de cercetasi trimise să exploreze lateral s-a întors cu o veste care ne-a umplut de bucurie. Au găsit un pârâu care izvora dintr-o culme muntoasă izolată curgând către apus printr-o vale îngustă. Asta însemna că există o trecătoare printre munti si poate o cale directă către versantul apus, pe care nimeni încă n-o descoperise. Mai multe zile am înaintat de-a lungul pârâului pe malul pietros. Susurul cristalin al apei curate si reci alunecând sinuos pe pietre netede ne părea încurajator si exaltant. Unii spuneau că au visat pârâul mult înainte. Era încă o prevestire fastă care se împlinea. Coboram acum într-un tinut stâncos si arid, iar albia pârâului crestea si curgerea era tot mai vijelioasă. Cheile răului deveneau tot mai abrupte, iar malurile tot mai accidentate. Mergeam acum printr-o trecătoare îngustă si în stânga si în dreapta se înăltau pereti muntosi drepti si semeti. Cheile serpuiau cu fantezie asa încât nu puteam vedea ce e dincolo de munte.
Dar o mare deceptie ne astepta înainte. Cheile erau retezate brusc undeva în inima muntelui iar râul se prăbusea tăcut printr-o cascadă în nimicul de sub noi. Era un spectacol înfiorător. Apele cădeau în tăcere si se dezagregau undeva în adâncime. Restul trecătorii era un tunel serpuitor de întuneric.
A trebuit să ne oprim înaintarea si să reîncepem urcusul pe peretii abrupti ai muntelui. Panta era foarte înaltă iar rocile alunecoase cedau sub presiunea noastră si se prăbuseau în gol antrenând câteodată în cădere si câte unul din noi. Pentru prima dată în cursul expeditiei îmi simteam inima încoltită de grijă.
Cascada nu a fost singura ocazie în care am înfruntat genunile neantului. Muntii erau presărati cu prăpăstii adânci si negre din care nici măcar zgomotul nu se întorcea. Urcusul era greu dar mai rău de atât era faptul că trebuia reluat mereu, sisific. Abia escaladam o creastă că în dosul ei se profila alta, mai înaltă. Iar între creste prăpăstii adânci cereau de fiecare dată un nou tribut de vieti. Rândurile ni se împutinau. Nu mai vedeai zâmbete, nu mai auzeai profetii optimiste dar încă păstram îndârjirea de a continua. Masivul muntos crestea atât în înăltime cât si întindere si nu se întrevedea nici un sfârsit.
Din alternanta sus-jos altitudinea crestea, însă, mereu, si cu ea frigul. Ne era tot mai rece, petreceam popasurile grămăditi unul în altul si zgribuliti, dar din trupurile noastre vinete nu mai emana nici o căldură. Odată cu frigul au apărut zăpezile si viscolul dar mai ales noi si înselătoare pericole. Am pierdut în crevase mai multi tovarăsi decât în prăpăstii. Alunecau prin tunele de gheată înăuntrul muntelui si nu aveam să-i mai vedem vreodată. O singură fărâmă de sperantă ne era îngăduită. Urcând, nu numai vitregia naturii se întetea dar si lumina care venea de dincolo de creste. Lăsasem demult în urmă amurgul din vale. Acum zilele ne erau albe si strălucitoare si chiar dacă cerul negru fără stele al neantului era acum mai aproape, lumina ne învăluia într-o sferă protectoare în care intensitatea fiintei parcă crestea netărmuit.
Am rătăcit poate eoni printre culmile înzăpezite. Cele mai multe episoade ale aventurii noastre îmi sunt neclare si bizare ca frânturi dintr-un cosmar întortocheat din care nu credeam că mă voi mai trezi. Compania se redusese la a suta parte din câti fusesem initial. Multi au murit, altii s-au întors din drum, altii s-au decis să ia o altă cale către piscuri si după ce ne-am despărtit n-am mai auzit nimic de ei. Putinii mei tovarăsi erau rămasi în urmă, risipiti pe mai multe creste dinapoi. Eram singur urcând si, ca într-un vis frumos, nu-mi mai era frig iar muntele era înverzit si înflorit. O briză sărată si parfumată îmi mângâia fata. Nu îndrăzneam să sper că totul e real si nu un vis. Eram obosit dar forte noi, răsărite de nu se stie unde îmi dădeau puterea de a continua. Spre vârf panta se îndulcea si, ciudat, specii vegetale exotice de o bogătie si frumusete luxuriantă se răsfătau pe aceste piscuri inaccesibile unde vulturul nu s-ar aventura. Un vuiet amplu adunat din vaste ecouri venea de dincolo de creastă. În sfârsit am ajuns pe platoul neted din vârf si am putut să privesc nestingherit dincolo.
O mare albastră, cu unde sclipitoare scălda poalele versantului opus. Cât cuprindeam cu ochii vedeam numai întinderea albastră încretită de valuri si spumă. Iar suspendat deasupra mării era un soare auriu, strălucitor, aureolat de raze, care umplea spatiul de căldură toropitoare si topea încrâncenarea inimii. Înduiosat, mi-am lăsat lacrimile să curgă în voie pe obraji repetându-mi neîncetat: "Nu poate fi un vis, nu poate fi un vis, îl voi face aievea!..."