Angoasa
Ziua era de o luminozitate stranie, rece, aproape glacială. Cu toate că vremea se încălzise şi noroiul se uscase, simţea ceva ca un frig pătrunzându-i în suflet. Uneori, când indiferenţa de gheaţa a lucrurilor îl izbea mai puternic, era străbatut de fiori şi începea să tremure de parcă ar fi vrut sa se scuture de povara insuportabilă a viziunii. Mergea pe stradă oarecum mecanic, fără să simtă şi parcă fără voia sa. El însuşi se simţea departe de sine, undeva aiurea, rătăcit de trupul său, care părea şi el acum un lucru printre celelalte. Spaima imensă, iraţională gonise într-un iureş abrupt, isteric, orice alt sentiment, orice altă idee până când, trecând de limita suporatabilului ajunsese la un absolut al groazei: indiferenţa totală şi mută care-l înconjura şi pe care o vedea peste tot ieşită din starea ei originară de ascundere.
Lumea îl orbea prin irealitatea ei covârşitoare. Tăcute, părăsite de sensurile misterioase pe care crezuse că le desluşeşte în arhitectura lor, edificiile oraşului treceau pe lânga el înşiruite monoton, înzestrate cu acelaşi mesaj de spaimă, dovedindu-se toate feţele gaunoase ale nimicului. O lumină clară scotea la iveală toate înţelesurile.
Pe lânga marginea trotoarului pe care înainta apatic, trecu un autobuz rulând rapid şi împroşcând în mers mocirla în care i se învârteau roţile. O rafală de stropi atinse în zbor o femeie care ripostă imediat punându-şi braţele în şold şi împroşcând la rândul ei o ploaie de cuvinte murdare şi blesteme asupra indolentului şofer. Se chirci în el însuşi, închise ochii, dar fără voie reţinuse chipul schimonosit, grimasa grotească şi gesturile teatrale şi acum viziunea întrezarită i se zbătea chinuitor înauntru: bale, spume înveninate, mlaştină fetidă de canalizare, convulsii de vomă. Deschise ochii şi viziunea dispăru, dar rana persista ca o zbatere uşoara în piept. Disperarea îl copleşi şi o durere ascuţită de parcă ceva s-ar fi rupt înauntru, îl săgetă în piept. “Doamne, nu mai pot!..Nu mai pot!” Se uita în jur disperat, implorând cu ochii, “Unde să mă duc?” Se opri câteva clipe, dar impresia neplacută că toţi trecatorii îl privesc cu discretă mirare îl făcu să pornească din nou . “Dacă m-aş putea gândi la altceva!..” Se silea să-şi mute gîndurile în altă parte, fiindcă altfel, fără voia lui, ar fi alunecat întîi treptat, apoi tot mai repede, abisal înspre ceea ce îl înspaimânta mai tare.
La început privi schimbarea cu neîncredere. Apoi cu teama să nu se înşele asupra ei, sau să dispara brusc. Lumina solară căpătă tonalităţi mai calde. Fragile nuanţe deschise, optimiste se strecurau printre nuanţele verzi-sticloase în care suferinţa vitrificase sufletul său. Un fior de vitalitate i se raspândi în tot trupul înviorându-l. Începu să zâmbească în vreme ce o uşoară agitaţie de gânduri se înfiripa în el. Era ca şi cum o auroră ar fi apărut la orizontul unor îndepărtate ţinuturi arctice şi ar fi înălţat strălucirea roză, blândă deasupra întinderilor de gheaţă.
“Dacă totdeauna ar fi ca acum!...”, şopti el şi fiinţa ei de plasmă începu să pâlpâie alături. Acum mergeau împreună pe trotuarul circulat de puţini trecatori, ea tăcută, cu privirile plecate, el împărţindu-şi atenţia între tăcerea profundă de gânduri din sine şi carnaţia suavă a chipului ei. Începu să-i vorbească pe un ton blând, melancolic, destănuindu-i o mulţime de gânduri pe care le păstrase anume pentru ea. Ochii îi erau luminoşi privind-o şi era tot ca o coardă întinsă, vibrând la cel mai mic semn venit din partea ei, atent, gata să răspundă la orice gest schiţat de ea, să se muleze oricărei stări de spirit sau atitudini a ei. Încerca un sentiment plăcut, învăluitor, ca un balsam, o fericire calmă, o tristeţe blândă, consolatoare. Parcă un surâs inperceptibil apăru pe chipul ei dar nu primi nici un raspuns.
Ar fi vrut să mai spună şi altele dar ceva nelămurit îl împiedica. Undeva era ceva fals, discordant. Câtava vreme imaginea ei înca îl însoţi tacuta, dar deja inutilă şi străină. Apoi deodată dispăru şi el se trezi din nou singur, mai mult ca oricând singur, cu încă o speranţă spulberată. Paloarea roză, interioară pe care sentimentele sale o proiectaseră asupra lumii se destrăma sub invazia albeţii stranii ca de ceara a zilei. Lumina spectrală, pal verzuie se aşternea din nou asupra lucrurilor, dezvăluindu-le în indiferenţa şi stranietatea lor.
Când ajunse acasă, încercă o senzaţie ciudată: în loc sa se elibereze de teamă într-o ambianţă mai familiară simţi o tristeţe adâncă, un sentiment de groaza. Cu răceală dar şi cu nelinişte vedea cum legăturile afective cu locuinţa sa, mai subţiri ca nişte capilare se rup uşor, aproape material, însoţindu-se de mici, înţepături de inimă.
Cu gesturi lente se dezbrăcă de haine în silă şi cu teama: S-ar fi simţit mai în siguranţă, parcă, îmbrăcat. În propriul apartament era un străin. Era casa lui, o locuia de ani de zile, îi devenise o a doua natură dar acum îi provoca spaimă ca un loc necunoscut, în care s-ar fi rătăcit fără voie şi ar fi lipsit de orice reper, de orice punct de sprijin. Se apropie de măsuţa lui de lucru şi se aşeză în faţa teancurilor de cărţi şi caiete. Un strat subţire de praf se depusese deja pe ele, de când renunţase să mai lucreze, ca la o sarcină ce-i depăşea puterile. Gândul că ar trebui să le dedice dacă nu în întregime, măcar o parte din timpul său îi provoca o spaimă indescriptibilă. Singura ocupaţie care îl mai atrăgea deşi nu-i aducea nici o satisfacţie, era scrisul, notarea impresiilor acumulate în timpul zilei. Deschise caietul pe care îl folosea ca jurnal şi ochii începură să-i alerge în josul paginilor. Fiecare pasaj însemna o zi, o nouă experienţă deznădăjduită şi o încercare de a se salva de haosul perfid, statornic spre care se îndrepta inevitabil în ciuda convulsiilor. Reciti câteva note:
“Am căutat continuu să obţin puritatea deplină a gândurilor şi sentimentelor mele. M-am supus unei torturi sufleteşti cum, poate, nici asceţii cei mai faimoşi nu şi-au impus-o şi la capătul acestui efort speram că voi deveni altul: mai bun, mai demn. Acceptam de bună voie să mă lupt cu mine însumi să mă înving, fără să sper ceva pentru mine în lumea aceasta sau cealaltă, numai pentru frumuseţea ideii. Ca apoi să observ cu surprindere că am obţinut puritatea dorită. Dar cu ce preţ! Eram mai murdar înainte, mai ticălos, dar puteam să trăiesc, puteam să lupt şi să sper. Acum sunt ca şi mort. Nimic nu mă mai atrage, nimic nu mă mai incită spre viaţa, nici un scop imanent sau transcendent. Sunt ca şi mort, numai teamă şi anxietate. Cât de straină e puritatea aceasta ucigătoare şi glacială de viaţa mereu fierbinte şi imundă! Şi cât de straină e ea de însuşi scopul meu!”...
“Poate că sunt bolnav. Am simptome de schizofrenie. Ma urmăresc continuu aceleaşi obsesii, care revin ciclic, ca o traumă sufletească imposibil de cicatrizat şi, timp de câteva ore pe zi, trăiesc cu groaza în mine. Mi-e teamă adesea să nu înnebunesc, atât de terifiante sunt vedeniile care mă însoţesc pretutindeni. Dar asta poate să nu însemne nimic. Poate că boala nu e neapărat o viziune distorsionată, falsificată asupra realităţii. Boala mea este mai curând receptivitate pentru o dimensiune neobişnuită a realităţii, una cât se poate de adevarată, dar nedorită, inacceptabilă. A fi sănătos înseamnă a fi orb, căci luciditatea distruge fiinţa. A vedea, a fi deschis pentru adevăr, înseamnă a renunţa la armura de deşertăciune şi orbire, de prostie şi vulgaritate care ne protejează. Înseamnă a lăsa porţi deschise prin care otrava cunoaşterii să pătrundă în noi şi să ne distrugă. Aşa că faptul că aş fi bolnav nu mă consolează. Eu nu vreau să mă vindec. Nu vreau să uit, să-mi pun ochelari de cal, să mă cufund în grosolănia vitalităţii ca să pot trăi. Vreau ca ceea ce provoacă boala mea să dispară. Vreau ca universul să fie altfel. Dar asta e imposibil. E ca şi cum aş fi întâlnit un obstacol absurd, monstruos prin neclintirea lui, în faţa căruia am clacat...”
“Greşeală, confuzie... Eroarea mea constă în a gândi în acest fel. Generalizez cu prea mare uşurinţă, pornesc de la un amănunt insignifiant -pentru alţii, fiindcă pentru mine totul a devenit foarte semnificativ- şi conchid de aici un cataclism aproape cosmic. Forma gândurilor mele e invariabilă şi decurge în felul următor. Îmi închipui că în ziua următoare am ceva de făcut, sau pe moment îmi trece prin cap o dorinţă, sau mă gândesc la un ţel, la un scop de împlinit, oricum ceva ce implică o finalitate practică mai mult sau mai puţin apropiată; atunci din interiorul meu intervine un duh sceptic care mă descurajează întrebându-mă cu blazare: dar asta duce la o împlinire într-adevăr esenţială, înseamnă ea ceva important, fundamental pentru tine? Sau: oare toată viaţa ta va fi de-acum înainte o succesiune de realizări minore, o cursă continuă în scopul atingerii unor jaloane relative, dar niciodată a unuia absolut? Ajuns în acest stadiu, mai departe totul decurge automat, alunec tot mai repede, mă prăbuşesc, imaginile şi ideile se înlănţuie într-un fel de dialectică decadentă, închegând în final o viziune integrală şi consecventă asupra realităţii, o viziune disperata în faţa căreia cad fără un cuvânt. Ramân singur în faţa unei imensitaţi sumbre a cărei prezenţă era mai bine să n-o fi întrezărit.”
Închise caietul şi se lungi pe spate, lăsându-şi picioarele să atârne pe marginea patului şi fixându-şi ochii în tavan. Starea de nesiguranţă continua să-l roadă şi nu reuşea, oricât ar fi încercat să-şi îndrepte firul gândurilor în alte direcţii. Incertitudinea, teroarea, sentimentul că persistă în eroare, pe o cale fără întoarcere nu-l slăbeau şi fără voie aceleaşi concluzii descurajante îi reveneau obsedant. Ochii i se plimbau, căutând o ocupaţie, fără să insiste, ceva care să-i ocupe atenţia. Dar nu putea să-şi fixeze prea mult atenţia asupra ceva, căci puterea corozivă a disperării din el l-ar fi transformat într-un obiect de teamă.
Uşa se deschise şi o femeie în vârstă, aproape babă, intră în cameră. Se crispă nervos simţind că prezenţa bătrânei îi e nesuferită. Se răsuci în pat întorcându-se cu faţa la perete, prefăcându-se pe de-a-ntregul captivat de lectură. Acest gest lipsit de politeţe nu era numai expresia dorinţei de a fi lăsat în pace şi singur, ci ascundea un motiv mai ciudat şi mai grav: nu suporta să vadă o figura umană îndeaproape şi multă vreme. Adesea răutatea şi prostia care se citeau atât de limpede pe chipul cuiva îl dureau, îl schinjuiau pur şi simplu. Faptul că trăsăturile oamenilor îşi trăgeau originea atât de adânc în Rău, încât fără îndoială că şi baza existenţei lor se afla în el, îi provoca panică.
Batrâna trebălui prin cameră câtva timp, apoi se aşeză pe patul lui. El tăcea cu încăpăţânare. Femeia încercă să intre cu el în vorbă şi îi adresă câteva cuvinte. El tăcu mai întâi, ca şi cum n-ar fi auzit, apoi, când ea repetă întrebarea, îi raspunse cu greu şi în silă.
Bătrâna mai stătu câteva clipe lângă el, apoi oftă şi părăsi încăperea. Rămas singur, simţi ceva ca un gol imens căscându-se în sine. Iritarea îl făcuse dur şi acum regreta, dar pe de alta parte intuia clar că nu e în stare să repare jignirea adusă şi că nici nu era capabil să consoleze pe cineva. Era peste puterile lui. Se străduia să-şi risipească gândurile, concentrându-se asupra cărţii din care nu citise încă nici un rând:
Oricât se străduiau oamenii grămădiţi câteva sute de mii la un loc, să sluţească petecul de pământ pe care se înghesuiau acoperindu-l cu piatră de nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce răsărea, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopârţind copacii şi alungând animalele şi păsările -primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba înverzea şi creştea oriunde n-o nimicea mâna omului, nu numai prin parcuri dar şi printre pavelele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele cleioase şi înmiresmate; pe ramurile teilor plesneau mugurii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii, simţind primăvara îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele înviate de Soare bâzâiau pe lânga ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii -cei vârstnici, maturi- nu încetau de a se înşela şi de a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi. Pentru ei această dimineaţă de primăvară, această frumuseţe a lumii dăruita de Dumnezeu spre fericirea tuturor vieţuitoarelor- frumuseţe care aduce cu sine pacea, buna înţelegere şi dragostea între oameni- nu era un lucru sfânt şi însemnat…
Renunţă să citească fiindcă observa că, departe de a-l distrage de la obsesiile sale, lectura îi aducea noi motive de teama. Soluţiile derizorii pe care autorul le propunea pentru problema existenţei îl făceau să se înfioare. Gândul că un om care scrie şi se adresează conştiinţei celorlalţi a putut să creadă cu tărie şi să-şi întemeieze rostul vieţii în iluzii atât de naive şi mai ales posibilitatea ca el să se lase orbit, cucerit de stralucirea lor mincinoasă îl înspaimântau. Tolstoi a crezut în Dumnezeu, şi-a frânt îndoielile şi murind spera că se va trezi în împărăţia luminii. “Probabil că rândurile acestea au fost scrise la începutul primăverii, în perioada asta a lui martie sau în primele zile ale lui aprilie”, observă el.
Oricum, se părea că pentru el nu există scăpare. Oriunde se afla, oriîncotro se ducea, vedeniile îl întâmpinau mereu aceleaşi. Pentru receptivitatea lui deviată din făgaşul comun acestea erau însuşi mesajul Existenţei impregnat peste tot, apăsătoarea şi inacceptabila ei semnificaţie ultimă.
Afară era, ca şi în sufletul lui, o vreme mohorâtă, umedă, din cauza căreia pământul era acoperit cu straturi de noroi zvântate de vânt. Vânturile bântuiau teatrul lumii ca impasibile spirite sosite din ţinuturile Indiferenţei. Şi din tot se ridica -de neînţeles, fără nici un motiv- un verde dominant, o culoare închisă ce întuneca orice fronde cromatice. Nimic nu era verde, nici cerul, nici aerul, nici pământul clisos, zbicit pe alocuri, şi totuşi reproiectate în sine îi evocau aceeaşi nuanţă stranie.
Îşi părăsise din nou locuinţa; nu spera decât ca neliniştea din sine să se retragă măcar câteva clipe în faţa schimbării şi încercând noi impresii să uite măcar temporar de spaimele sale. Trecea pe lângă casele cenuşii, anoste, construite în stilul unui timp revolut şi apăsate parcă de greutatea anilor scurşi. Se apropia de marginea oraşului. Casele erau tot mai rare, iar în îndepărtare câteva blocuri răsăreau dintre ele ca şi cum s-ar fi sprijinit pe acoperişurile pleşuve. Istoria, inconsecventă în desfăşurarea ei aleatoare, sedimentase în mai multe etape acest cartier ciudat, amestec de desuetitudine de mahala şi arhitecturi moderne. Privea clădirile şi i se părea că locuitorii lor duc o existenţă fără timp şi misterioasă. Trăiau aici de o eternitate, contemporani cu toate epocile, îşi cunoşteau vecinii din vremuri imemorabile iar originea lor obscură, dacă nu o noţiune fără sens. Dincolo de ultimele case se vedea câmpul neted, întinzându-se până la limita orizontului, rareori întrerupt de movile de gunoi, iar cerul profund, albastru pal, îl acoperea ca o cupolă. Perspectivele vaste deschideau o privelişte aproape măreaţă.
Aproape că nu-i venea sa creadă, dar o calma jubilaţie începuse deja să-l încălzească. O frântură de sublim, de intemporal coborâse în sine şi transfigurase realitatea. Cu câteva clipe în urmă în faţa sa apăruse umbra masivă, venerabilă a Istoriei desfăşurând Timpul din faldurile sale, acum spaţiul se aşternea la picioarele sale, învins de forţa spiritului sau. Respiraţia i se iuţi, presimţea cu voluptate şi teamă extazul şi percepea cu un vag tremur că porţile cunoaşterii se vor redeschide pentru el. Se părea că harul va coborî asupra lui. Atmosfera din sufletul său se fluidizase şi o muzică ca un imn al eliberarii, ca o odă a bucuriei de a trăi era gata să ţâşnească. Din mareea de melancolie ce-l inundase, nucleele armoniei melodioase se întrupau şi primele note ale triumfului ţâşniră spre cer victorioase.
Dar, cu disonanţe traumatice, imnul se frânse şi se prăbuşi în ecouri dizarmonice ca o schelărie metalică. Mareea de suavă intemporalitate, aspirată ca de un turbion, se retrase destrămând fragila armonie interioară, iar viziunea de extaz pe care o percepuse latentă se prezenta acum rasturnată: era singur pe un câmp dezolant, un loc în care se acumulau gunoaiele oraşului, mirosea urât şi se lăsa frigul. Un vânt taios îl pătrundea până la oase şi trupul îi tremura înfiorându-se ca de o atingere descarnată şi stranie. Vraja se stricase de la sine ca un castel din cărţi de joc.
Înaintase inconştient câţiva kilometri şi acum oraşul rămăsese în urmă ca o părere, ca o machetă, mai mult joc de cuburi decât oraş adevărat. Peste tot pământul era acoperit cu un strat constant de murdărie menajeră şi un miros iute se înălţa stăruitor. Uşor ameţit, se uita de jur împrejur descriind o voltă completă, cuprinzând întreg Universul într-o viziune circulară. Era singur între pamânt şi slavă, şi singur cu ea, cu angoasa. Pentru o clipă avusese iluzia că s-ar putea elibera de constrângerea ei evadând într-un spaţiu superior şi acum îşi plătea naivitatea. Simţea din nou ceva verzui plutind în aer, verde închis amestecându-se inefabil cu teroarea adâncă din el. Şi deodată pricepu tâlcul asociaţiei şi în faţa ochilor săi se închegă imaginea unui ocean arctic, verzui, însuşi oceanul destinului său. Timpul începu să se dizloce şi sloiuri verzui se desprinseră din crusta de gheaţă. Treceau prin faţa ochilor lui leneşe, indiferente în timp ce el tremura sub impresia terifiantă a vedeniei. O dureroasă iluminare îi dezvăluia integral ceea ce până atunci cunoscuse doar parţial: întreaga lui viaţă, posibila configuraţie a destinului său se aşternea înainte, dispusă sub semnul acelei zdrobitoare semnificaţii a cărei umbră incertă îl terorizase atât. Şi sub povara acestei nedorite înţelegeri, începu să se clatine.
De acum încolo totul avea să decurgă aparent normal, pe făgaşurile obişnuite ale unei existenţe cât se poate de banale: îşi va termina facultatea, va obţine un post relativ bun, pe măsura ambiţiilor lui, apoi se va căsători şi tot aşa pâna la moarte. Aceasta farsă penibilă se numeşte viaţă şi el se va integra, deţinând un jalnic rol de marionetă într-un spectacol absurd, dedicat poate Neantului sau unui Cosmos perfid şi oricum, impenetrabil. Nimic, în nici o direcţie nu se întrevede o scăpare, cercul lumii va rămâne închis pentru totdeauna, un cerc de fier ce nu permite evaziuni din incinta sa. Toţi oamenii se nasc şi mor, vin din necunoscut, îşi desfăşoară programul latent, stereotip, cu care au fost înzestraţi la naştere, apoi se sting, dispar. Îşi desfăşoară posibilităţile interioare în existenţe, aspiră la diferite idealuri mai mult sau mai puţin nobile, doresc, speră, se zbuciumă în căutarea a ce cred ei că îi va face fericiţi, apoi, după o viaţă de căutări şi deziluzii mor, spiritul care i-a animat se descompune fără să fi avut măcar o satisfacţie majoră, o împlinire reală, şi în urma lor răsar alţii ca să ia de la cap ratările predecesorilor. Unii sperau că prin moarte vor trece într-o lume în care traiul lor mizer şi absurd va continua indefinit, de parcă universul ar fi avut obligaţia morală de a perpetua plaga întinsă de ei pe suprafaţa planetei, iar ateii nici nu-şi puteau imagina o fericire mai mare decât aceea oferită de această viaţă. Toţi erau eşecuri, luptau crezând că o fac pentru ei, pentru binele lor, se zbuciumau inutil, îşi aduceau aportul insignifiant la dezvoltarea şi împlinirea unei lumi care nu i-a găzduit decât temporar, apoi se retrăgeau definitiv în neant. Şi toate acestea se petreceau neschimbate de la începuturi şi probabil că tot aşa va fi până la sfârşit. Sfârşit? Care sfârşit?
Simţi că, ajunsese la capătul iluminării şi că revalaţia îi destăinuise în întregime semnificaţia vieţii şi că de aici înainte nu mai urma nimic, nu îl mai aştepta nimic. Coborâse spre prăpastiile cunoaşterii ultime, desluşise sâmburele impalpabil al vieţii şi aici cursul fulguraţiei se întrerupse: din spaţiul incertitudinilor se agrega tot mai distinct un Chip.
Se zgudui. Realitatea se transfigurase şi în spatele ei, în afara ei, se vedea prin cortina translucidă însuşi mânuitorul sforilor, dirijorul din culise: un Judecator impasibil şi arbitrar, un Demiurg nătâng sau pervers ce manipulează fara scrupule, viaţa, materialul pe care îl foloseşte pentru scopurile sale. Fiecare om e pentru el un sens util, un posibil aport pentru realizarea ţelurilor de neînţeles pe care le urmăreşte. Pe fiecare îl înzestrează cu nostalgia împlinirii supreme, a scopului pe care numai El îl poate cunoaşte în întregime, dându-i fiecăruia iluzia că e un sens final, nu un sens util, utilizat, ca astfel să fie capabil să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Din sensurile lor mărunte el îşi compunea un Sens rezultant, din suma de existenţe minuscule suprapuse închega un model universal, dar pentru ei, pigmei folosiţi ca piese de joc pe tabla de joc a Cosmosului, nici un sens major, nici un adevăr la care să aiba acces în întregime ci numai o obscuritate perfidă în care să-şi poată proiecta dorinţele refulate. Totul va fi la fel, întotdeauna, o infinitate de tragedii neştiute, consumându-se invariabil sub tutela indiferentă a Judecătorului divin.
Dar el, care a reuşit să smulgă vălul realităţii şi să privească adevărul ei ultim nu mai putea fi înşelat şi va cădea victima propriei sale dorinţe de cunoaştere. Câteva clipe stărui cu privirile înfipte în văzduh, cu ochii goi, cu respiraţia tăiată, cu sufletul palpitând, sperând, poate, un mesaj transcendental al divinitaţii care să-i infirme concluzia sau, din perversitate, să i-o confirme, apoi se prăbuşi ca secerat la pământ. Mâna i se încleştă în pământul clisos iar cu gura muşcă din pământul presărat cu gunoaie. “Ticălos!...” murmură în clipa de supremă încordare, apoi o uşoară convulsie îl zgudui şi se linişti rămânând aşa, în poziţie orizontală, cu faţa la pământ. Încremenise.
După câteva ore un cetăţean care trecu prin apropiere, observă cadavrul şi anunţă autorităţile. Puţin mai târziu sosiră maşinile de poliţie, o ambulanţă şi o dubă pe care erau înscrise cuvintele: “Laborator criminalistic”. Târziu, dupa ce trupul fu pus pe targă şi dus cu ambulanţa, tot mai era agitaţie. Curioşii se apropiau, întrebau câte ceva, discutau între ei, se sfădeau apoi plecau. Spre seară ultimele maşini de poliţie demarară lăsând locul liber.
Acum era linişte, foarte multă linişte. Totul în jur se păstrase intact cu excepţia urmelor de paşi şi a urmelor lăsate de ghearele şi dinţii lui. Lucrurile se cufundară în inerţia lor obişnuită. Doar vântul flutura indiferent hârtiile împrăştiate printre gunoaie. Iar cerul se întuneca treptat.