Nu stiu cum, vijelia se potolise dintr-odatã. Ca prin farmec dispãruserã vârtejurile de zãpadã si suieratul vântului. Acum ninsoarea cãdea drept, vertical, într-o liniste de puf. Ma simteam ca trezit dupa un vis lung si întortocheat, cu mintea in sfârsit limpede si clarã.
Nu-mi mai era frig. Dimpotrivã, o caldurã plãcutã radia peste tot în corp. Sub vãzduhul cenusiu, metalic, copacii cu coroanele împodobite de zapadã aveau un aer festiv. Întinderea albã a parcului emana o veselie tãcutã, potolitã, de parcã întreaga naturã adormitã sub ninsoare ar fi visat frumos. Aleile acoperite de zapadã se dezvãluiau imaculate, necãlcate de picior de om pâna la mine. Cit razbãteam cu ochii prin cortina deasã de fulgi acelasi peisaj linistit, misterios, iradiind, de parcã mi-ar fi comunicat ceva ce eu nu pot sa înteleg încã.
La un moment dat în drumul meu, prin perdeaua de ninsoare, se profilã la orizont o siluetã înaltã si dreaptã de turn. I-am zãrit întâi vârful printre crengi de copac, apoi, apropiindu-mã, l-am putut avea în întregime înaintea privirii mele. Turnul era de formã pãtratã si se ridica din mijlocul unui pâlc de copaci. Desi se afla departe, pãrea relativ aproape în spatiu dar inaccesibil ca un alt tãrâm. Parcã un lac adânc sau o prãpastie s-ar fi aflat între noi si eu l-as fi privit de pe tãrmul celãlalt.
Cu cât înaintam, turnul crestea si începeam sã disting amãnunte. Era locuit, cãci vedeam oameni aparând la ferestre sau în balcoane. În jurul turnului era o micã curte pavatã, un fel de teren de joacã pentru copii si câteva bãnci pe care stãteau pãrintii sã-i supravegheze. M-am apropiat de cineva si l-am salutat.
-Veniti din oras, imi spuse el. Ce mai e nou?
-Eu nu vin din oras, i-am rãspuns. Eu sunt cãlãtor în iarnã.
Dãdu din cap în semn de întelegere.
-Ai tãiat prin parc, da. E frumos iarna când ninge. Îmi pare bine cã blocul nostru e construit chiar la marginea parcului. Ferestrele apartamentului unde stau, dau toate spre parc, niciuna spre sosea. Dimineata când le deschid...
Cuprins brusc de molesalã m-am asezat lângã el pe bancã. Parcã toatã oboseala cãlãtoriei nesfârsite din care veneam m-ar fi apãsat deodatã.
-Ce fel de oameni sunteti voi, cei de aici? Locuiti mereu în blocul ãsta?
-Da, aici ne facem veacul. Afarã doar când mergem la lucru în oras. Auzi vuietul orasului? Pânã aici ajunge. Nu putem uita niciodatã orasul.
M-am ridicat în picioare alarmat si, într-adevãr, un zgomot amplu ca un cor urias, dar prost dirijat, venea pe deasupra copacilor.
-Ce oameni ciudati sunteti! Ce se aude acolo?
-Soseaua. Claxoanele automobilelor si pneurile alunecând pe asfalt. Dar ce te asteptai? Stii ca esti o figurã?
-Si e departe soseaua?
Dar omul nu-mi mai rãspunse, supãrat de întrebãrile mele. Nu mã mai ocupai de el, altceva îmi atrãgea acum întreaga atentie. Trebuia sã ajung la sosea. Oricât m-ar fi costat. Presimteam cã acesta ar putea fi sfârsitul cãlãtoriei. Am plecat în directia din care auzisem vacarmul orasului. Dar cu cât înaintam, în loc sã creascã, vuietul parcã se stingea. O vreme am întors capul din când în când cãtre omul meu care, de pe banca sa, mã privea cu neîncredere si scutura capul de câte ori mã întorceam. Apoi nu m-am mai uitat în urmã, pânã ce blocul dispãru din raza privirii mele. Treptat, impresiile ciudatei întâlniri începurã sã se steargã si starea de spirit anterioarã reveni.
Din nou cu senzatia unei revelatii iminente ca promisiunea unei împliniri, mergeam mai departe pe aleile albe, pe sub copacii desfrunziti dar poleiti cu puf argintiu, într-o liniste ca de vatã, pe care numai scârtâitul zãpezii strivite de bocancii mei o tulburau. Mereu alte alei care se bifurcau, alte piete cu arteziene secate, alte lacuri înghetate si lucioase, uneori urcând la înaltimi de la care priveam peste copaci pânã departe unde ninsoarea contopea cerul cu pamântul, alteori coborând pe terase în depresiuni ferite de vânt. Cãlãtor vesnic în tinutul iernii...
De atunci nu am mai întâlnit alt bloc în parc.