TRANSMUNDIU
Nu, n-am să reuşesc niciodată. Fiecare nouă zi îmi întăreşte această concluzie slăbindu-mi dorinţa de a persevera. Deja am pierdut o groază de timp asistând la cursurile ţinute în clădirea Facultăţii fară să fi ajuns la vreun rezultat pozitiv, cert. Deşi îmi lipseşte un criteriu adecvat după care să pot judeca gradul de iniţiere în care mă aflu, cred mai degrabă că de la început până acum nu am făcut altceva decât să bat pasul pe loc. Spun “cred” şi nu spun “sunt sigur” fiindcă aceleaşi aparenţe care mă îndreptaţesc să fac un bilanţ aşa de pesimist par prin unele aspecte nelămurite, prin unele sensuri ambigui să indice altceva. Dar acest “altceva” ţine prea mult de domeniul vagului ca să-mi pot întemeia pe el mai mult decât o speranţă fugara într-o clipa de amăgire conştienta. Experienţa repetată zilnic in amfiteatrele Facultătii, considerată la modul obiectiv, cu maximă sinceritate, nu poate decât să mă descurajeze, punându-mă mereu în faţa limitelor mele pe care, până acum, nu le-am simţit aşa de dureros restrictive.
În fiecare zi, dupa ce termin lucrul la uzină, în loc să mă întorc acasa aşa cum fac majoritatea colegilor mei şi toţi muncitorii din secţie, deşi înfometat şi obosit, prefer să mă îndrept în direcţia exact opusă, spre marginea de nord a oraşului, unde se află Facultatea. Desigur, e întrucâtva imoral pentru un om căsătorit, cu un copil de crescut, să-şi neglijeze familia, să se sustragă astfel de la o parte din obligaţiile fireşti care îi revin. Dar numai întrucâtva, fiindcă nu se poate spune că aş fi un soţ rău sau un tată denaturat. M-am străduit pe cât posibil ca această preocupare specială care îmi ia atâta timp şi mă solicită atât de mult, să nu împieteze asupra responsabilităţii mele de cap de familie, să nu dea prilejul soţiei mele să fie nemulţumită şi să încerce nostalgii la gândul că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi cedat altuia. Bineînţeles că asta nu a fost de ajuns pentru a împiedica orice clevetire şi nu de puţine ori soţia mea a trebuit să se descurce în situaţii care, repetându-se deveneau penibile; uneori, când primea vizite sau era căutată de o vecină, trebuia să disimuleze absenţa soţului sau să o justifice printr-o minciună. Nu de puţine ori ea m-a întâmpinat cu reproşuri tăioase pe care, înciudat, nu puteam să nu le găsesc măcar în parte juste, sau cu tăceri nefiresc prelungite şi cu o răceală care nu prevestea nimic bun. Nu mi-a făcut niciodată ceea ce se cheamă o scenă, nu m-a ameninţat că îşi ia copilul şi mă părăseşte sau ceva asemănător, dar simt cum înstrăinarea dintre noi creşte. La fel, relaţiile dintre noi au ceva sec, sunt tensionat şi mă simt fals de parcă aş simula, atunci când încerc să creez o apropiere între noi, să mă port tandru, aşa cum reuşeam adesea în trecut. Ea nu pare să observe tatonările mele, nici nu mă bagă în seamă sau mă întrerupe schimbând brusc vorba.
Toate acestea mă neliniştesc foarte mult... Dar, cel puţin deocamdată, eu nu pot să renunţ la ocupaţia mea ce pare atât de ciudată în contextul vieţii obişnuite. Cursurile pe care le audiez la Facultate, chiar dacă nu mi-au adus nici o satisfacţie reală, ele răspund unei necesităţi profunde a fiinţei mele, pe care nimic altceva din lume nu ar putea să o împlinească. E drept că aceste cursuri mi-au produs doar nelinişti chinuitoare, complexe de inferioritate şi de neputinţă dar cu toate acestea, când pun în balanţă aceste neajunsuri cu liniştea, fericirea conjugală, nu stau prea mult pe gânduri. Şi nu neapărat că e în firea lucrurilor să doreşti mai acut ceea ce nu ai. Sunt sigur că dorinţa mea e o exigenţă înaltă şi abstractă, independentă de alcătuirea întortocheată şI plină de paradoxuri a sufletului omenesc.
De aceea când toţi lucrătorii ies pe poarta uzinei inundând trotuarele, înghesuindu-se pe insulele staţiilor de tramvai sau demarând auroturismele din locurile de parcare, toţi grăbindu-se spre casele lor, eu iau o cu totul altă cale. Cum mulţi dintre colegii mei au aflat despre obiceiul meu ciudat de a nu merge acasă decât după un ocol prin celălalt capăt al oraşului, rar se întâmpla să nu existe unul care să profite de ocazie pentru a face bancuri gratuite pe seama presupuselor aventuri imorale care mă aşteaptă, făcându-mi şi câteva recomandări jignitoare. Eu surâd, deloc jignit, căci bancurile lor excită vulgaritatea din mine şi mă amuză. Dar în aceeaşi clipă îmi aduc aminte că, în timp ce ei, refluxul bogat al unei zile de lucru, vor merge în grupuri masive spre cartierele de locuinţe din sud, eu voi urma un drum însingurat şi mai lung, opus sensului curgerii, prin centrul oraşului şi mai departe spre periferia nordică şi brusc sesizez contradicţia. Nu sunt un om constant şi am în împrejurări diferite reacţii care pe ansamblu se exclud. Fiindcă cel puţin în principiu nu poţi să ai vocaţia absolutului şi să fi amator de bancuri obscene în acelaşi timp. Dar chiar dacă aş putea împăca contrariile uitâând de vocaţia mea, cedând împrejurărilor şi tentaţiilor vulgare, eu nu voi petrece drumul până la destinaţie alături de o gaşcă veselă pe care umorul ieftin, dacă e veninos şi aplicat, o distrează, ci voi fi prea singur ca să mă pot înstrăina de mine însumi. De aceea zâmbetul îmi îngheaţă pe buze şi mai departe ecourile lumii exterioare nu vor mai produce în mine decât nelinişte şi remuşcări.
Ca să ajung în zona Facultăţii trebuie să iau un autobuz al cărui traseu are punctul de maximă apropiere de uzina la care lucrez la vreo doi kilometri depărtare. Parcurg această distanţă pe jos printre străzile prost pavate acoperite cu noroi iarna, pline de praf vara, din cauza şantierelor de construcţii din apropiere. Blocurile de locuinţe, imense, murdare, desfăşoară pe suprafaţa clisoasă un vast plan arhitectonic prin labirintul căruia niciodată nu mi-e uşor să mă descurc, fiindcă mereu apar schimbări în peisaj care mă derutează. Drumul meu totdeauna trece pe lângă biserica de cartier, înghesuită în mijlocul unui grup de blocuri dispuse circular, înconjurată de un grilaj scund de fier cu motive florale. Gardul ocrotea la origini o grădiniţă de flori şi câteva morminte, dar de când bucăţi mari din el au fost rupte şi culcate la pământ de roţile camioanelor sau de şenilele buldozerelor, florile au fost călcate în picioare de zidari, şi incinta delimitată, inclusiv mormintele, a fost înecată în praf de zidărie şi lut roşcat. Oricât aş fi de grăbit, nu renunţ niciodată la obiceiul de a stărui câteva clipe în locul acesta la intrarea în biserică. În faţa intrării se află o macara gigantică demult părăsită şi ruginită, iar braţul imens, descărnat, întins spre cer a macaralei îmi ascunde biserica. După ce o ocolesc mă opresc între şine, lângă cablul de oţel atârnând de sus şi privesc prin uşa deschisă în interiorul bisericii. De cele mai multe ori înăuntru văd lumini şi oameni aprinzând lumină sau îngenuncheaţi în faţa altarului. Foarte multe femei dar şi bărbaţi dintre care mulţi poartă salopete, bocanci noroiţi şi scurte de şantier.
Mă uit la oameni apoi mă gândesc că fiecare din ei îşi petrece o treime din viaţă pe schele, printre grinzi din beton armat şi cărămizi, o treime în autobuze supraaglomerate sau stând la cozi interminabile şi o altă treime într-un somn cel mult cutreierat de oboselile cotidiene şi îmi dau seama că ei, ca şi mine, se află în aceeaşi situaţie, că toţi ne purtăm ca nişte insecte atrase de lumină. Îi văd pe oameni închinându-se cu teamă, evlavie şi speranţă. Dacă nu le urmez exemplul nu e pentru că nu aş crede în Dumnezeu, de fapt nici nu ştiu dacă cred sau nu, ci pentru că, spre deosebire de ei, întrezăresc o speranţă care e mai mult decât o frizare a absurdului; o posibilitate efectivă de redempţiune de care încă nu ştiu să uzez.
În autobuz nu se află niciodată prea mulţi oameni. Este ora refluxului, când mulţimea de oameni care dimineaţa a inundat centrul se înapoiază în cartierele de locuinţe de la marginea oraşului, ora când acest exod alternat îşi schimbă sensul. Printre puţinii pasageri recunosc adesea pe câţiva dintre cei angrenaţi ca şi mine în acelaşi efort tainic, cu puţine şanse de reuşită, credincioşi aceleeaşi chemări care ne aduce zilnic în amfiteatrele Facultăţii. Nu ne vorbim, în viaţa obişnuită nu suntem unul faţă de celălalt decât nişte străini, iar despre experienţa noastră comună nu se poate discuta.
Autobuzul are capătul într-un cartier de case vechi în care încă n-a pătruns febra construcţiilor. Cobor, străbat câteva sute de metri pe străzile pavate cu piatră cubică până ajung în faţa Facultăţii. Clădirea ei distonează puternic cu ambianţa, aparţinând unui stil arhitectonic diferit, imposibil de conciliat cu stilul demodat, impregnat cu parfum arhaic al celorlalte clădiri. Dealtfel la ea totul distorsionează cu locuri comune fixate în noi de experienţă, de obişnuinţă. E în totul o apariţie suprafirească. De aceea multă vreme pentru mine a fost o enigmă absolută faptul că Facultatea e totuşi ignorată chiar de cei care ar fi fost în drept să o remarce. Pare de neconceput dar am avut surpriza să constat că nici cei ce locuiesc în apropiere nu au cunoştinţă de ea. Mi s-a întâmplat odată ca rătăcindu-mă nu ştiu din ce motiv prin cartierul de nord, să fi cerut unui trecător să mă îndrumeze spre Facultate: omul, însă, nu auzise până atunci de aşa ceva. Toţi ceilalţi oameni pe care i-am întâlnit şi i-am întrebat mi-au dat răspunsuri asemănătoare iar unul chiar a adăugat că trebuie să fie o eroare fiindcă îşi cunoaşte bine cartierul şi dacă Facultatea ar fi existat ar fi ştiut şi el. Începusem să mă intreb dacă nu cumva am visat sau am avut halucinaţii când, în cele din urmă, după lungi căutări am reuşit să găsesc drumul şi să ajung la Facultate. Era, deci, reală. Am dedus atunci că Facultatea e accesibilă numai unui număr restrââns de oameni, ceea ce nu micşora enigma. De fapt ea persista şi acum, şi nu de puţine ori înainte de a zări clădirea mă intrebam dacă nu cumva totul fusese vis şi în curând aveam să mă desmeticesc şi să aflu că Facultatea nu există şi nici n-a existat vreodată.
Pătrund înăuntru şi pe hol întâlnesc figuri cu care m-am familiarizat în timpul cursurilor. Nimeni nu discută, în interior domneşte o linişte totală, întreruptă doar de zgomotul paşilor sau de tusea celor intimidaţi de tăcere. Unii fumează cu nervozitate alţii aşteaptă cu teamă începerea cursului, nimeni nu afişează indiferenţă. Mulţi sunt aşezaţi deja în băncile amfiteatrului, în faţa tablei negre de lângă podium. Odată intrat în amfiteatru, foarte volubil, profesorul incepe să ne vorbească. Mereu se adresează unor locuri comune din noi care de fapt nu există. Se bazează pe structuri de cunoaştere pe care raţiunea noastră nu le-a avut niciodată. Nu reuşesc sa-l urmăresc. Înţeleg că relaţia noastră nu e reciprocă. Volubilităţii sale exagerate noi îi răspundem prin inhibare. Echivalentul certitudinilor lui despre noi sunt bănuieli timide, presupuneri îndoielnice care nu ajung niciodată să contureze un model coerent asupra realităţii. Tabla se acoperă repede de semne ciudate a căror semnificaţie nu reuşesc decât vag de tot să o întrezăresc. Îmi notez conştiincios tot ce văd, străduindu-mă să reproduc cât mai exact forma semnelor. Aşa fel încât această scurgere informaţională dintr-un univers superior să rămână consemnată undeva, iar interferenţa sa cu nivelul nostru să nu fie numai o simplă emergenţă. Se pare, însă, că oricum se ajunge la acelaşi rezultat de parcă interferenţa ar fi avut loc, dându-mi voie să cred că tentativele mele sunt sterile fiindcă ele nu pot depăşi pragul unei incompatibilităţi de esenţă. Poate că în mod obiectiv asta e tot ce se poate face. Profesorul umple câteva table, apoi ne părăseşte, lăsându-ne nedumeriţi în faţa foilor mâzgălite cu semne ininteligibile. Rămânem în continuare în acelaşi amfiteatru. Facultatea e plină de amfiteatre şi de săli de seminar, dar noi suntem singurii cursanţi şi nu ni se predă decât într-un singur amfiteatru. Cel puţin eu n-am văzut nimic altceva decât pustietate în faţa clădirii.
Al doilea profesor care ne predă e poate mai scund decât primul şi mai corpolent, are o chelie avansată şi poartă ochelari, e îmbrăcat în costum de culoare mai deschisă sau are o cravată mai subţire. În schimb cursul e la fel de inteligibil ca primul şi noul profesor are aceeaşi supărătoare manie de a ne lua drept alţii. Noile semne au poate un stil aparte, un specific anume. Sunt notaţiile aparţinând unei alte specialităţi cu propria ei unitate de stil. Însă rămân în continuare o înşiruire gratuită de simboluri lipsite de orice logică pentru noi.
Aş fi renunţat demult să-mi frământ mintea chinuindu-mă să dezleg logogrifurile cu care am umplut vrafuri de hârtie, risipind ireversibil un timp atât de preţios când simţi că viaţa se scurge pe lângă tine netrăită, dacă nu aş fi observat un fapt care m-a pus pe gânduri. De la un timp am remarcat că unii dintre cursanţii ale căror figuri mi-au devenit familiare dispar şi în schimb apar alţii noi. Mi-am imaginat, fireşte, că unii au renunţat iar alţii tocmai şi-au început calvarul. Dar după o bucată de vreme figurile noi au dispărut şi i-am regăsit pe mulţi dintre cei care dispăruseră. Iniţial coincidenţa mi s-a părut stranie dar fără importanţă. Într-o zi însă am avut o revelaţie violentă care m-a zguduit profund, oferindu-mi prima şi singura satisfacţie consistentă pe care mi-a adus-o audierea cursurilor la Facultate: m-am gândit că aceste dispariţii şi reapariţii succesive sînt consecinţa unui grad de iniţiere diferit. Mi-am adus aminte de ignoranţa locuitorilor din cartierul de nord, de imensitatea inutilă a Facultăţii şi am realizat legătura: totul se poate explica dacă admit că modul în care se reflectă existenţa Facultăţii, complexitatea şi importanţa informaţiilor care ne sunt comunicate, sunt în funcţie de gradul de iniţiere. Poate că odată cu dobândirea unui grad superior de iniţiere realizezi un salt într-o sferă mai înaltă de accesibilitate. Poate că Facultatea e plină de cursanţi a căror prezenţă este insesizabilă pentru mine, aşa cum existenţa mea e insesizabilă pentru ei, fiindcă aparţinem unor niveluri distincte, unor ordini diferite. Asta ar însemna că, fără să-mi dau seama, m-am apropiat întrucâtva de obiectivul final, care dintr-odată nu mi se mai părea deloc intangibil. E drept că alături de această posibilitate extremă există o mulţime de variante la fel de plauzibile ca explicaţii, dar care nu-mi conferă şi demnitatea de iniţiat. Chiar şi atât, însă, e suficient ca să înteţească speranţele mele, să-mi dea putere să continui.
După terminarea cursurilor, când în sfârşit ajung acasă, la întrebările cât se poate de legitime pe care mi le pune soţia mea eu nu pot decât să dau un răspuns neconvingător şi să-i ofer ca dovadă pentru întărirea spuselor mele un teanc de foi acoperite cu semne ciudate care ar putea însemna orice şi care pot foarte bine să nu însemne numic. Ea nu mă crede, demult şi-a pierdut încrederea în mine şi eu nu pot să nu-i dau dreptate. De ce nu i-aş da dacă pentru mine însumi dovezile sunt insignifiante! Fiindcă acum, când transcendenţa atât de fierbinte invocată, cautată zadarnic în fibrele acestei lumi imbracă o formă aproape concretă, descopăr că nu îmi spune nimic şi realizez un imens decalaj între miza care tensionează semnele în care e cuprinsă şi realitatea lor efectivă.
Soţia mea izbucneşte dând pe faţă ceea ce până atunci fusese mascat şi latent: înstrăinarea dintre noi, suferinţele ei chinuitoare, situaţia de nesuportat în care se vede pusă, nevoia de a lua o hotărâre definitivă. Violenţa acestei izbucniri mă descumpăneşte. Mă străbat fiori fiindcă simt că ceva ireparabil s-a petrecut între noi. Nu bănuiam că prăpastia e atât de adâncă. Deşi vorbeşte limpede, stăpânit, din glas răzbat nuanţe de disperare. Privirile ei arată adâncimea durerii dar şi distanţa infinită de la care îmi vorbeşte. Comportamentul ei hotărât, violent, are ceva tăios, de lamă de brici. Incep şi eu să-i vorbesc, încet, neconvingător, năuc. Indiferenţa stranie din mine mă disperă şi mă face să mă simt iresponsabil. Câteodată prin minte îmi trec imagini sumbre ale unui viitor acum incert, sfâşiat, şi atunci mă cuprinde o teroare adâncă. Văd lacrimi în ochii ei. Înduioşat încerc s-o mângâi, îi aduc argumente care mi se par stupide şi false. Îi vorbesc despre binele copilului nostru şi caut s-o conving de căldura sentimentelor mele. Îi spun că nu iubesc nimic pe lume mai mult decât pe ea şi pe copil, că deocamdată sunt angrenat într-o mare întreprindere din care nu vom avea de obţinut decât foloase pentru noi toţi, că numai la binele lor mă gândesc dar ea tace cu încăpăţânare şi dispreţ, şi eu încep să mă bâlbâi. Continui pe acelaşi ton neconvingător, încerc s-o mângâi pe obraji, s-o sărut şi ea nu se mai împotriveşte. În sufletul meu s-a căscat o noapte adâncă. Viitorul mi se pare pustiu, trist şi tăcut, lumea în întregime a devenit un teritoriu străin, nelocuit de nimeni. Mă simt îngrozitor de singur şi ea, mai ales ea mi se pare mai departe ca oricând. Deodată simt cu mirare cum ea se moaie în braţele mele şi lacrimi fierbinţi încep să-i curgă pe obraz. A cedat şi la întrebarea mea mai mult uimită decât neliniştită îmi răspunde cu un ”da” slab, dureos, tremurător. Am o izbucnire de bucurie dar mi se pare frântă şi stupidă. Nu pot să-mi dau seama dacă bucuria mea e sinceră sau prefăcută şi asta-mi dă o senzaţie neplăcută.
Furtuna s-a potolit. Mâine, însă, ce va fi?
Viaţa mea se apropie de sfârşit... Ar trebui, cred, să am un sentiment potrivit pentru ea, ca de un tot împlinit. Dar când mă uit în urmă, din contră, ea mi se pare neterminată, incompletă, ca o schiţă pentru ceva mai amplu la care s-a renunţat. Un proiect lăsat baltă, aşa îmi pare viaţa mea. Impresia aceasta nu e nouă, cum s-ar putea crede, nu e o descoperire a bătrâneţii pe care nu am putut s-o fac mai curând din lipsa perspectivei. Nu, aşa m-am temut totdeauna c-o să fie. Mereu mi se părea că ce e frumos, înălţător în această existenţă nu sunt faptele deosebite, ci visele şi credinţele care au animat-o. Eram o fiinţă cu posibilităţi mari dar retezate, reduse la neputinţă. Niciodată n-am putut spune că trăiesc din plin, cu adevărat. Mereu mă simţeam frustrat şi nimic din ce-mi putea oferi lumea nu mă putea elibera de teama de moarte şi nu mă putea face fericit. Mă chinuiam mult pe atunci. Şi pentru unii e greu de înţeles lucrul acesta. Fiindcă nu puteam spune că m-am născut într-o zodie rea, iar hazardul nu mi-a adus doar neajunsuri. Am reuşit să-mi satisfac ambiţiile sociale şi aparent mi-am împlinit menirea pe când atâţia au eşuat pe drum. Necazurile mele conjugale nu au fost mai mari decât ale altora şi în mare parte port vina lor, căci mi le-am făcut cu bună ştiinţă. Nu cred că exagerez spunând că am fost fericit. Dar aceasta fericire era numai o aparenţă. Fiindcă eu am simţit totdeauna că nu e de ajuns ceea ce am şi că dincolo de această existenţă sordidă se află posibilitatea unor existenţe mult mai înalte. Când eram tânăr mă îngrozea gândul că tot restul vieţii mele va trece la fel, liniară şi fără însemnătate. Mai târziu am resimţit cu durere scurgerea timpului care, fără a-mi aduce împlinirea cerută, îmi răpea treptat şansele ca ea să aibă loc. Iar acum aştept cu resemnare, cu tot mai puţine mocniri de revoltă, stingerea ultimelor frânturi de viaţă din mine.
Accesul în interiorul Facultăţii mi s-a părut o vreme că îmi deschide o poartă spre acel altceva de care am atâta nevoie. Dar dincolo de această poartă se mai afla una pe care nu am reuşit s-o deschid: e vorba de limitele mele omeneşti. Acum când regândesc trecutul, înţeleg că nu eram făcut pentru o asemenea reuşită. Eram prea mic, prea slab şi neînsemnat pentru sarcina pe care mi-am propus-o. N-am putut să-mi asum toate consecinţele. N-am rezistat. După ce soţia mea m-a părăsit am intrat în panică. Am înţeles repede că nu pot să îndur o astfel de viaţă, singur, fără nimic cert, palpabil, urmărind o promisiune mincinoasă care nu vrea să se împlinească. Şi atunci am hotărât să renunţ la aspiraţiile prea mari pentru puterile mele. Nu am mai frecventat cursurile de la Facultate şi am început să mă ocup de lucrurile mai apropiate, mai terestre, pe care le neglijasem. Am căutat-o pe soţia mea şi am reuşit s-o fac să mă asculte. Am rugat-o să mă ierte pentru greşelile din trecut, am asigurat-o că m-am vindecat complet de mania mea şi că de acum înainte vom duce o viaţă normală. Am evitat să-i vorbesc de Facultate, şi multă vreme de atunci m-am ferit să aduc vorba în discuţiile cu ea despre lucruri care nu sunt absolut pozitive. Am reuşit s-o conving şi s-a întors acasă. Iar eu mi-am ţinut promisiunile.
Deci nu eram făcut pentru o altfel de soartă. Nu eram demn de împlinirea pe care am dorit-o. Şi de aceea viaţa mea a fost o contradicţie dureroasă, fiindcă nici nu puteam să nu doresc împlinirea. Nu puteam să nu aspir către un alt mod de a fi.
De câteva luni de zile am rămas singur. Soţia mea a murit, băiatul s-a căsătorit de mult timp şi s-a mutat din oraş. Sunt mai singur ca niciodată şi faţă în faţă cu perspectiva tot mai apropiată a morţii. În ciuda resemnării aduse de vârstă, adesea, mai ales de la moartea ei, încerc nelinişti cumplite. Fără să ştiu nici eu prea bine pentru ce, într-o zi m-am urcat din nou în autobuzul care duce spre marginea de nord a oraşului. Nu am mai trecut pe acolo nici măcar din întâmplare de câteva zeci de ani. Cartierul de nord s-a schimbat mult între timp. Şi-a pierdut izul arhaic prins şi el de febra înnoirilor. În locul clădirilor vechi, dărâmate de buldozere, s-au ridicat acum lanţuri uriaşe de blocuri de locuinţe. Drumurile care mai erau în afara potecilor bătătorite de muncitori erau şosele asfaltate recent. Nu mai existau drumuri pavate cu pietre cubice. Mi-a fost greu să mă orientez. Amintirile mele erau şterse. Locurile nu mai semănau deloc cu cele păstrate în memorie. Ştiam că mă aflam foarte aproape de locul unde altădată se afla clădirea Facultăţii, dar ea nu apăruse. Credeam că Facultatea îşi schimbase obiceiurile. Dar nu, mă înşelam. Mi-a trebuit însă mult timp până să-i ghicesc contururile în starea nouă în care se afla. În mijlocul unei mari întinderi, ocolită de camioane de tonaj greu care răscoleau pământul jilav continua să fiinţeze. M-am apropiat de clădirea Facultăţii cu emoţie. Simţeam cum din mine se ridică valuri de senzaţii vechi, deşteptate de vederea ei. Încercam din nou neliniştea care mă însoţea tot drumul până la Facultate şi mai departe în amfiteatre, crescând mereu în timpul cursurilor şi acel sentiment acut de neputinţă.
La un moment dat m-am oprit din mers. Am văzut în preajma Facultăţii o mulţime de oameni, majoritatea tineri, care păşeau cu grijă să nu se murdărească, se strângeau în faţa intrării grăbindu-se, să intre înăuntru. Erau noii aspiranţi.
Şi ei ca şi mine se înghesuiau la baza unei imense porţi ferecate, dincolo de care se ascunde miracolul. Şi ei ca şi mine voiau să se realizeze altfel decât le era permis. Erau conduşi de speranţe pe care le-am încercat şi pe care le înţeleg. Erau, într-un fel, o reeditare a celui care am fost cândva.
M-am gândit atunci că poate Facultatea a existat dintotdeauna ca punte între Cer şi Pământ, în toate epocile, ca o şansă perpetuă oferită oamenilor de a-şi depăşi condiţia, ca o compensaţie pentru farsa hâdă pe care le-a jucat-o, înzestrându-i cu nostalgii de zei şi înlănţuindu-i într-o condiţie de sclavi. O şansă pe care eu am ratat-o, preferând starea de sclav. Dacă aş fi fost un animal lipsit de dorinţe irealizabile ar fi fost mai simplu. Dar sunt un om şi m-am născut cu dorinţa de a fi nemuritor. E o mare nedreptate să creezi o fiinţă care să dorească mai presus de orice un lucru pe care nu-l poate avea. Dar atunci când îl poate avea dar îl şi poate pierde?
Când ţi-ai depăşit condiţia şi ai devenit zeu, nemurirea pare o consecinţă firească. Dar când zidul a fost prea înalt ca să-l poţi trece, moartea e singura care ţi se cuvine. A reuşit oare cineva să treacă de zid?
Mi-am dat seama că sunt prea bătrân şi neputincios ca să mai pot relua încercările din tinereţe şi că ceea ce e izbitor în viaţa unui om e ireversibilitatea. Atunci, o durere puternică m-a săgetat şi am îngenuncheat acolo, fără să-mi pese că mă dădeam în spectacol.
Unul din tinerii aflaţi prin apropiere, crezând că am căzut, se grăbi să mă ajute să mă ridic. I-am mulţumit şi am plecat întorcând spatele clădirii Facultăţii.