Cind socoti ca a trecut suficient timp de la expedierea scrisorii sale si ca raspunsul trebuie sa fi sosit, Adrian descoperi cu o usoara surpriza o puternica retinere care il stapinea in momentul cind se apropia de cutia de scrisori. Coplesit de emotie si de o teama neinteleasa amina pentru altadata cercetarea cutiei. Spaima sa in fata posibilitatii de a gasi chiar scrisoarea asteptata in loc sa slabeasca se accentua in zilele urmatoare. Acum intelegea ca, de fapt, nimic ciudat, nimic surprinzator nu se petrecea, ca se temuse si inainte si linistea aparenta in care asteptase nu fusese decit o incordare nervoasa mocnita. O spaima secreta care isi afla originea in chiar sperantele lui traise in acest rastimp in sine, ingemanindu-se cu ele, ducind o existenta oarecum latenta, embrionara si acum izbucnise cu putere. Se temea ca dorintele lui se vor implini, observa el fara sa se mai mire. Intr-o zi se opri in holul blocului ceva mai mult timp si cu mai multa indrazneala caci i se ivise un gind nou in minte. Poate ca la urma urmei era un imbecil si scrisoarea nici nu venise. Poate ca numai el se chinuia, zbatindu-se intre nelinisti si sperante, poate ca ea era complet straina de zbuciumul sau si nici macar nu se gindise sa-i scrie. Poate ca totul se desfasurase numai in imaginatia lui, activata de dorintele pe care nu voia sa si le marturiseasca sau pe care doar le ignorase crezind ca le inabusa. Cu toate acestea nu reusi nici acum sa se apropie de cutie si sa o deschida. Teama se infiinta pe data, imensa, irationala si el nu izbuti sa o invinga. A doua zi insa, intrind in holul blocului se indrepta fara nici o ezitare spre cutia de scrisori si, cu un acut sentiment de iresponsabilitate o deschise. Scrisoarea era acolo. O lua in mina, privi scrisul mare, ingrijit, aplecat spre dreapta de pe plic si inchise cutia.
Sus, in apartamentul sau, razele Soarelui si caldura dupa- amiezii patrundeau in voie prin ferestrele deschise. Le inchise, trase storurile, scoase telefonul si ceasul din priza, se izola in camera lui alaturi de scrisoare. Statea pe jos, sprijinit de pat, cu scrisoarea linga el. Trecu multa vreme pina se hotari sa o deschida. Inauntru se afla o singura coala de hirtie, scrisa pe o singura parte. Continutul ei, descifrat in lumina difuza ce patrundea printre storuri, era urmatorul:
Draga Adrian,
Iti marturisesc ca purtarea ta fata de mine mi-a dat de gindit, facindu-ma sa cred ca ma eviti, ca iti sint indiferenta sau chiar antipatica. Am suferit din cauza asta si fiind nevoita sa acord credit banuielii mele, am fost silita sa ajut eu insumi ambitia ta de a te instraina de mine. Am suferit, pentru ca nimic nu era mai departe de mine decit dorinta de a ne instraina unul de altul. Stiu ca noi niciodata nu am fost propriu- zis prieteni si, de aceea, cu atit mai mult trebuie sa-ti multumesc pentru scrisoarea ta, care e indeajuns de amicala, de binevoitoare incit sa-ti pot spune deschis ceea ce de multa vreme as fi vrut sa-ti spun, dar nu am gasit un prilej potrivit. Te iubesc, Adrian, si poate cu asta ar fi trebuit sa incep, desi as fi incalcat regulile comunicarii.
Te iubesc mult de tot si tu ai ajuns sa insemni nespus de mult pentru mine, mai mult decit oricare alta fiinta cu care s-a incrucisat traiectul destinului meu.
As fi avut o multime de lucruri sa-ti spun, dar trebuie sa ma opresc. Nu stiu in fata cui vorbesc. Rindurile acestea le citeste iubitul meu, cel de care viata mea va fi de acum inainte strins legata, sau un strain indiferent si plictisit? Poate ca nici unul, nici altul, ci doar un prieten -tulburat, emotionat, stiu eu?- dar nimic mai mult. Oricum, ar fi deplasat sa continui pe tonul asta confesiv.
Vreau sa-ti mai spun doar atit: In fiecare duminica dimineata ma plimb
prin parcul Elizeu si imi place adesea sa adast pe bancile de piatra de pe
palierele ce duc spre Monumentul Eroilor. Te astept,
Corina.
Ramase multa vreme cu scrisoarea in mina. Un soi de extaz ii ravasea chipul. Scrisoarea ii cazu din mina si el o lasa jos. Un timp figura sa se pastra imobila, cu privirea fixata in gol. Apoi un spasm ii contracta trasaturile si el se incovriga gemind. Se rostogoli pe o parte gemind usor, apasindu-si pieptul cu pumnii. Apoi ii dadura lacrimile si se linisti. Dupa citava vreme respiratia ii deveni regulata si adormi asa cum era, intins pe jos.
Cind se trezi, afara se intunecase. Trecuse, probabil, miezul noptii si el simtea asta desi cadranul ceasului nu mai indica nimic. Deschise ferestrele si aerul racoros patrunse inauntru. Cerul era senin, adinc si luminos. In ciuda haloului nocturn al orasului, Calea Lactee se deslusea limpede pe bolta. Privi in jos pe strada pustie, iluminata de becurile electrice. Isi imagina trupul sau zdrobit de pavaj, insingerat, intr-o pozitie grotesca. “De ce nu?” isi spuse si se urca pe pervazul ferestrei. Isi rezema spatele de usorul din stinga si isi intinse picioarele pe pervaz.
In noapte, cartierul imens, linistit parea un decor fantastica pe o scena gigantica. Intregul univers isi dezbracase opacitatea sa obstinata revelind o infatisare familiara si plina de sens. Altadata realitatea i se arata ca o masa oarba, o existenta ireductibila urmandu-si legile ei de avalansa tacuta si lipsita de violenta. Acum insa totul degaja o puternica impresie de artificialitate ca si cum lumea ar fi fost o creatie. O lume de plastic si de carton, pusa la dispozitie de un scenograf divin actorilor existentei. Acum intelesurile transpareau si in ciuda naturii lor inefabile, desi nu gasea nici un limbaj ca sa le exprime, le percepea in prezenta lor aproape materiala. “Poate fiindca acum in toate s-a strecurat ideea ei, ca o mireasma”, se gindi el si inspira boarea nocturna.
Zorii il prinsera aflat inca in cadrul ferestrei. Stelele incepura sa paleasca si spre rasarit cerul se colora in nuante de roz violaceu. Lumea isi pierdea treptat farmecul ei semantic si inainte ca lumina sa se fi intins pe tot cerul, cobori in camera.
Era duminica. Intimplarea, desigur, facuse ca el sa capete suficienta indrazneala si sa deschida cutia de scrisori intr-un moment atit de oportun. Nu credea in predestinare, desi i-ar fi placut sa vada in coincidenta un act premeditat al destinului. Cindva fusese indragostit de o colega de liceu care avea aceeasi zi de nastere cu el si se chema Adriana. In declaratia de dragoste pe care i-o facuse ii vorbise si de acel sir de coincidente care stabileau intre ei o legatura secreta si magica: se nascusera in aceeasi zi, fusesera botezati cu acelasi nume, erau colegi de liceu si de clasa. Toate acestea nu erau oare un Semn al sortii? Refuzul ei a fost destul de blind dar categoric. In plus i-a mai spus ca ea nu crede in predestinare. Atunci intelese ca singur Hazardul e suveranul lumii si ca nu exista predestinare ci numai interpretari tendentioase, iar coincidentele nu sint miraculoase decit in masura in care ele par sa slujeasca telurilor noastre. Sau poate ca providenta exista dar e perversa si crease o aparenta de predestinare numai pentru a-si bate joc de el.
Cobori scarile si iesi pe strada. Parcul Elizeu nu se afla la o distanta prea mare, asa ca se hotari sa o parcurga pe jos, mai ales ca in felul acesta scurta intervalul de timp care il despartea de intilnire. Era o dimineata senina, curata si stranie de inceput de aprilie. Primavara, inca anemica, promitea prin unele semne invoalte feerii vegetale pentru mai tirziu. Prima culoare a frunzisului, verdele pal si crud, incepuse sa se iveasca pe crengile copacilor.
In drum intilni o taraba de flori si se folosi de prilej pentru a cumpara un buchet de zambile. Cu florile in mina patrunse in parc prin intrarea cea mare care se continua cu o alee larga, pavata cu pietre si care se sfirsea la baza Monumentului Eroilor. La ora aceea matinala, parcul era pustiu si putinii trecatori abia stergeau impresia de singuratate si alienare pe care o degajau locurile. Incepu sa urce treptele privind cum se inalta in fata sa silueta de o severiate maiestuoasa a monumentului. In apropierea sa sclipea oglinda lacului, reflectind Soarele care se apropia de zenit. Se opri pe un palier si se aseza pe o banca de piatra. Putea sa vada de departe pe oricine s-ar fi apropiat de el si, deasemenea, putea fi observat de departe si din multe puncte ale parcului. Era emotionat si nerabdator si era nelinistit, dar aceste sentimente nu aveau nimic dinamic si nici un semn exterior nu le trada. Se rasfringeau in interior arzindu-i maruntaiele si nervii, ametindu-l, umplind lumea de irealitate. Astepta intilnirea cu un soi de deznadejde si amara resemnare. Se gasea si bucurie in amalgamul de sentimente care il stapineau, bucurie care se vestea viguroasa si intempestiva dar careia nu-i sosise vremea.
Cind in sfirsit ea aparu, se afla la citiva pasi de el neobservata pina atunci. El se ridica de pe banca dar ea se aseza, si il obliga cu delicatete sa se reaseze.
-Ti-am adus flori..., spuse el incurcat si buchetul trecu in miinile ei.
Ea zimbi, mirosi florile sau poate le saruta si il privi.
-Ziua de ieri cind am citit scrisoarea ta a fost cea mai zbuciumata zi din viata mea...
Ea privea florile, ascultindu-l cu atentie.
-Ma durea atit de tare, eram asa de sfisiat si iluminat de bucurie incit multe ore in sir nu am fost in stare decit sa ma tingui...
Glasul i se frinse, il coplesea rusinea de a-si dezveli sufletul in atitea puncte vulnerabile. Dar ea, ghicindu-i sovaiala, ii prinse mina cu un gest asa suav, incit toate rezervele sale se topira.
-De multa vreme ma impacasem (nu, nu ma impacasem, ma incredintasem) ca voi fi totdeauna singur si se parea ca va fi chiar asa. Credeam ca exista suficient de multe lucruri in afara de iubire care pot sa umple sufletul unui om si poate ca nu ma inselam prea tare. Dar stiu ca am nevoie de tine si fara dragostea ta mi-ar fi acum imposibil sa traiesc. Ai naruit toate zidurile fortaretei in care imi inchisesem sufletul, dorinta mea de a ma realiza si de a gasi o ratiune de a fi in munca, fidelitatea pe care voiam sa o pastrez unei iubiri neimplinite, pudoarea mea (caci exista si asa ceva) si iata-ma acum fara aparare inaintea ta.
“Am renuntat la tot, la toate gindurile si planurile mele simtind ca nu pot sa fac altfel. Te iubesc.
Ea ramase o clipa descumpanita, ca si cum omagiul ar fi fost exagerat, apoi zimbi din nou. El ii prinse mina.
-Esti frumoasa si ai un suflet minunat. Te pretuiesc atit de mult iar tu ma iubesti. Nici nu pot spera o minune mai mare.
O saruta pe buze si ea ii raspunse sarutului.
-Si eu te iubesc. Si sa stii ca nici pentru mine nu exista sperante de minuni mai mari decit cea care s-a petrecut acum.
-Esti fericita?
-Da.
Se privira citeva clipe in ochi.
-Sa mergem, rosti el.
Se ridicara de pe banca si pornira imbratisati. Coborau treptele indreptindu-se spre lacul care stralucea tot mai tare.
-Niciodata n-am fost atit de fericit. Ma simt ca... inundat de lumina. As vrea ca totul sa dureze etern.
-Poate ca va dura..., sopti ea incet.
Se plimbara indelung in jurul lacului, apoi pe aleile serpuitoare care se bifurcau, se inaltau si coborau, admirara rondurile de flori multicolore asternute in spatiul dintre alei, vizitara pavilioanele muzeelor raspindite prin parc. Descopereau mereu locuri noi, zone inedite ale parcului pe care le ignorasera in trecut si care acum se multiplicasera parca la nesfirsit. Intilneau imagini pe care le cunoscusera in vis si care acum se dovedeau a fi la fel de reale ca ei insisi, sporind confuzia pina la estomparea completa a diferentelor dintre ceea ce numeau vis si ceea ce numeau realitate. Confuzie care poate nu era decit semnul unei noi si superioare luciditati, caci aici iluzoriul hotar dintre vis si realitate fusese abolit iar cele doua imparatii se revelau a fi laturi ale unei totalitati unice si complexe. Plimbarea lor se continua nedefinit caci timpul petrecut impreuna nu reusea sa epuizeze tot ce-si puteau spune, toate cuvintele de dragoste, toate gesturile tandre. Astfel treceau prin noi locuri, mereu altele, nedumeriti de varietatea nesfirsita a parcului, de intinderea sa nebanuita. O fantina arteziana cu ape stralucitoare si multicolore, un arbore batrin si scorburos profilat pe cer, o piata pietruita ticsita de porumbei hranindu-se nestingheriti cu grauntele oferite de trecatori, sculpturi stranii, himerice cioplite de maestri abstracti si impersonali -ca si cum le-ar fi cunoscut cindva intr-o epoca la fel de nebuloasa si vaga ca o existenta anterioara se suprapuneau unor imagini din memoria lor tot mai labirintica si tot mai nesfirsita ca si parcul infinit in care se pierdeau... Uitasera de orasul in care se nascuse idila lor, de timpul ai carui captivi se crezusera, presimtind poate ca iubirea lor e mai presus de el. Sau poate si-l imaginau rapus, agonizind la marginea imposibil de precizat a parcului, mai inconsistent decit o iluzie, mai indepartat decit insusi trecutul.