În fiecare seară, când crepusculul învăluia munţii şi văile planetei, tivind cu o bandă circulară violetă orizontul, Tinerii Ankieţi se opreau din jocurile vesele în care îşi treceau timpul şi, cu un fel de mirare, începeau să contemple cerul striat de culorile violente ale apusului, încercând să desluşească ce anume din înfăţişarea sălbatică şi sublimă a spectacolului desfăşurat înaintea lor îi tulbura atât. Nu găseau răspuns şi neliniştea continua să crească în ei aparent fără motiv, făcând să vibreze zone latente ale memoriei ancestrale, stârnind valuri de reverberaţii din părţi necunoscute ale fiinţei lor. Dorinţe secrete ce încă nu prinseseră chip, tendinţe obscure care nu se cristalizaseră din confuzia interioară se zbăteau în ei şi îi mistuiau. Mesager al unor lumi depărtate şi stranii, un dor nemărginit se aprindea în sufletul lor aducându-le elanuri de zbor şi aventură.
Bătrânii, îngrijoraţi de ciudata melancolie ce venise peste Fiii lor, încercau să-i trezească din visare, să risipească grupurile de Tineri ce cădeau în transă în faţa amurgului şi îi împingeau în locuinţele întunecate ca pentru a le ascunde cerul care îi fascina atât. Îngrijorarea lor nu era lipsită de temei: ei mai văzuseră aşa ceva şi înţelegeau ce se întâmplă. Şi tocmai fiindcă înţelegeau se comportau astfel. Spaima cutreiera inimile obosite ale Bătrânilor, trezind amintiri vechi ale unui trecut uitat, când trăiseră o experienţă asemănătoare. Imaginea unor oraşe pustiite şi în ruină, a uriaşe sisteme urbane în descompunere le revenea acum din memorie încărcată de sumbre semnificaţii pe care până acum le ignoraseră. Pericolul era iminent, căci morbul Migraţiei îi contaminase pe Tineri; propriile lor oraşe, arhitecturi semeţe ce se înălţau orgolioase spre stele, ameninţau să devină în curând, golite de viaţa ce le anima, jalnice vestigii, plăgi pe suprafaţa desfigurată a planetei. În zelul părintesc cu care îşi admonestau Fiii nerecunoscători, se insinuau tonalităţile disperate ale panicii.
Dar oricât s-ar fi împotrivit Bătrânii, în ciuda piedicilor puse în cale, natura îşi spunea cuvântul. Frământaţi de dorurile fără nume încă, ce se treziseră în ei, Tinerii Ankieţi nu-şi mai găseau liniştea. Cu toată supravegherea Bătrânilor îi puteai zări mereu adunaţi în grupuri, nemişcaţi, posomorâţi, cu ochii în soare. În bolta albastră de deasupra capetelor lor se afla încifrat un mesaj extraordinar, a cărui prezenţă Tinerii o percepeau cu acuitate şi, stârniţi de tulburătoarea ei certitudine, se străduiau să-i descopere înţelesul. De fiecare dată când un grup de Tineri devenea prea numeros ca să mai poată fi neglijat, Bătrânii soseau îndată şi, cu membre tremurânde, îi dispersau cu lovituri pe Fiii neascultători, care de fapt nici nu le luau în seamă, atât erau de absorbiţi. În zadar, însă; a doua zi, mânaţi de acelaşi instinct obscur ce le dădea elanuri de zbor spre înălţimi, Tinerii refăceau formaţia destrămată.
Se petreceau şi alte fenomene în conexiune cu transformările lăuntrice suferite de Tineri, de data asta exterioare: le creşteau aripi. Timpul revela din virtualitate potenţe genetice de care Tinerii nu fuseseră conştienţi până atunci. Odată cu spiritul, trupul însuşi suferea transformări vizibile, ajungea la maturitate. Aproape pe nesimţite s-au trezit înzestraţi cu o pereche de aripi de o largă deschidere, cu un vădit scop pentru zbor. Prin acumulare de experienţe interioare, maturizându-se, Tinerii au cristalizat din noianul de avânturi un sens distinct. Ştiau acum ce vor şi chemarea soarelui şi a cerului se traducea prin elanuri coerente de voinţă. Misterul care îi chinuise atât se dezlegase.
A sosit o vreme când Bătrânii au renunţat la truda zadarnică de a înăbuşi în Fii chemarea puternică ce se înălţa în ei violent, copleşitor, acaparându-le voinţa. Ştiau Bătrânii că această chemare imperativă, ce învinge orice obstacol, este imanentă naturii ankiete, chiar dacă multă vreme e numai latentă. Ştiau, dar se împotriviseră absurd inevitabilului din disperare. Eforturile le erau inutile, înţelegeau asta, dar n-o puteau accepta. Menirea lor se încheiase. Curând aveau să se retragă de pe scena lumii, lăsând în urmă o nouă generaţie care să preia ştafeta. Erau obosiţi. Urmau să se stingă treptat, în singurătate, în vreme ce oraşele se vor descompune încet sub acţiunea distructivă a timpului. Căci şi menirea oraşelor încetase şi oricât de frumoase ar fi fost, crisalide lucrate cu migală, erau abandonate de larvele care au căpătat aripi.
Tinerii nu aveau prea multe scrupule faţă de Părinţi, sau mai bine zis nu înţelegeau durerea pe care le-o provocau. Ei ascultau de legile tiranice ale speciei, legi imuabile, şi ştiau că respectându-le fac bine, deşi astfel încălcau autoritatea Părinţilor. Iubirea paternă atârna de ei ca un balast, îngreunându-le cu plumb aripile pregătite de zbor. Tinerii nu mai aveau timp şi răbdare ca să-i înţeleagă pe Bătrâni, să se pună în situaţia lor. Iar Bătrânii nu-i mai jenau cu prezenţa lor nedorită, căci, neştiuţi, nevăzuţi, se ascunseseră prin cotloanele oraşului muribund pentru a-şi aştepta sfârşitul.
Când ziua Marii Migraţii a sosit, oraşele scânteiau de strălucirea tinerelor aripi ankiete. Părea o zi festivă, o sărbătoare orgiastă a vieţii şi nimic nu arăta că pentru oraşe era de fapt semnul declinului şi al sfârşitului. Pretutindeni erau fâlfâiri de aripi şi sprinturi acrobatice, exerciţii pentru marele zbor, nicăieri pustiul şi tăcerea. Din oraşele atinse pe rând de aureola vânătă a amurgului, în ordinea impusă de mişcarea de rotaţie a planetei, Ankieţii îşi luau zborul. Din pieţe publice şi forumuri, de pe străzile principale, din afara oraşelor, de oriunde erau spaţii largi pentru decolare Ankieţii se înălţau spre cer azvârlind în urmă jeturi turbionare, dislocând straturile de aer cu zgomot de tunet. Consumau energii enorme pentru a scăpa de capcana gravitaţională a planetei, dar nu erau îngrijoraţi, energia acumulată în lunga perioadă de inactivitate şi stagnare a copilăriei le părea ca şi nelimitată. Ankieţii ardeau, se înălţau în atmosferă ca torţe vii devenind stele pe fundalul cerului de un albastru adânc, aproape negru. În mulţimea rămasă pe sol cutreiera freamătul vitalităţii şi fiorul migraţiei. Târziu, când Soarele apusese demult, roiuri de Ankieţi încă mai decolau descriind cicatrici de foc pe cerul întunecat. Iar după ce ultimii întârziaţi decolaseră pierzându-se în cerul înalt al planetei, se mai zăreau de pe sol doar puncte luminoase scintilând prin turbulenţa atmosferică, cu nimic discernabile de stelele nopţii, îmbogăţind vechile constelaţii. În urma lor rămâneau nesfârşite sisteme urbane aparent pustii, megalopolisuri în bernă, niciodată să mai fie animate de viaţa de noapte a tinerilor, încă mai dezolate şi sumbre datorită stingerii complete a luminilor de către Bătrâni în semn de doliu şi jale. Odată cu amurgul zilei coborâse amurgul unei civilizaţii.
La început migraţia era în desfăşurarea ei o anarhie totală. Zborul era doar un prilej pentru descărcarea unor energii juvenile supraabundente pe care impulsuri violente ieşite cu vigoare din latenţă le risipeau orgiastic în arderi cu magnitudine de supernovă. Ankieţii migrau dintr-un sistem solar în altul la întâmplare, fără scop, fără raţiune, în virtutea unor asociaţii-fluctuaţii, cu ştiinţa oarbă şi sigură a instinctului ancestral. Uriaşul roi trecea ca o ploaie de metoriţi printre sorii bătrâni, roşcaţi ai periferiei galactice. Orbitau în trecere planete acoperite de gheţuri veşnice sau incendiate de veri eterne. Sfâşiau în drumul lor norii de pulbere interstelară, se luau la întrecere cu cometele hiperbolice, se scăldau în coroana de gaze fierbinţi a sorilor cu frenezia unor zei tineri inebriaţi de posibilităţile cuasinelimitate oferite de condiţia lor de zei. Navigau în abisul cosmic şi, cel puţin în această fază a existenţei lor, când abia ieşiseră din crisalida planetei natale în care se maturaseră, nici nu putea fi fericire mai mare decât zborul capricios şi fără griji. Uitaseră cu desăvârşire de trecut iar viitorul nu-i privea. Căci prezentul le aparţinea într-o asemenea măsură încât fiecare clipă purta în intensitatea ei o eternitate de trăire.
Dar după primul val de frenezie şi exuberanţă a urmat curând o depresie adâncă, o cădere de vitalitate. Unii au fost afectaţi de o oboseală ciudată, maladivă iar alţii chiar de simptomele unei senectuţi premature. Îşi cheltuiseră nesăbuit resursele de energie şi acum însăşi supravieţuirea lor era în dubiu. Trebuiau să-şi regândească strategia sau mai curând să îşi creeze una. Iar urgenţa era clară: trebuiau să-şi înnoiască resursele de energie. Sub constrângerea necruţătoare a necesităţii se străduiau acum să păstreze formaţia de zbor, să se menţină în grup compact fiindcă altfel, aşa slăbiţi cum erau, dacă s-ar despărţi s-ar dispersa în spaţiu şi ar fi de neregăsit, s-ar pierde pentru totdeauna. Intrau în a doua fază a migraţiei în care raţiunea zborului cosmic începea să se precizeze iar sensul existenţei lor să se reveleze. Erau mai maturi, mai reflexivi, mai moderaţi. Se gândeau tot mai mult la viitor şi proiectau pe termen lung. Principala problemă era refacerea stocului de energie şi asigurarea unui acces prompt la surse de energie. Aşa s-a hotărât exodul către centrul dens şi fierbinte al galaxiei, care promitea şi refacerea dar mai ales disponibilitatea inepuizabilă a energiei.
Exodul a fost lung. Îndurau multe lipsuri, mai ales postul prelungit şi fără un termen previzibil impus de sărăcia termică a meleagurilor cosmice prin care înaintau. Începuseră să simtă frigul nimicului exterior care pătrundea în periferia galactică. Din când în când făceau un popas lângă unul din sorii bătrâni ai periferiei pentru a le extrage puţina energie pe care o mai aveau, ineficientă şi neîndestulătoare dar suficientă pentru a le permite să continue exodul. În urma lor sistemele solare lipsite de căldura astrului central se stingeau încremenind într-o funebră nemişcare. Lăsaseră, cândva, demult, în trecut, o lume muribundă, probabil complet nelocuită la această dată, şi acum îşi multiplicau vina cangrenând nenumărate alte lumi.
După o vreme abia vizibile dar certe şi-au făcut apariţia semne că limanul călătoriei lor şi ţara făgăduită a exodului nu este departe. Densitatea sistemelor solare sporise. Întâneau acum în drumul lor masivi sori albaştri a căror radiaţie intensă şi spectral înaltă era fatală dacă nu se apropiau de ei cu precauţie. Climatul se schimba şi ei reacţionau cu încântare după lunga perioadă de monotonie a exodului. Nucleul globular al galaxiei avea o populaţie uriaşă de stele, cu ordine de mărime mai mare, mai masivă şi mai saturată de energie decât periferia indigentă. Aici spaţiul era pururi inundat de lumină. Energia era abundentă şi dăruită cu magnifică generozitate. Existenţa lor intra într-o încă o nouă fază distinctă şi ireversibilă.
Cum centrul galactic era o mult mai ospitalier decât orice altă zonă a spaţiului explorată până atunci iar pericolul frigului şi nefiinţei dispăruse, disciplina de grup a slăbit degenerând într-o nouă anarhie. Perioada cât au trăit în centrul galactic au trăit în relaxare şi divertisment. După ce şi-au refăcut proviziile epuizate de energie, zborul cosmic, altădată o necesitate biologică şi spirituală, a devenit un fel de agrement. Pentru o vreme în drama existenţei lor a intervenit o destindere, o etapă de amânare şi temporară complacere în autoindulgenţă, ce nu era decât un respiro înaintea actului următor.
Regeneraţi după uriaşul elan primar al adolescenţei şi de lunga asceză a exodului ce a urmat şi-au refăcut într-un târziu formaţia de zbor. Erau acum în stadiul deplinei maturităţi şi stadiul în care memoria transcendentală a speciei le-a revelat sensul existenţei lor. Trebuiau să caute un anumit astru în centrul galaxiei, mic dar masiv, independent de curenţii gravitaţionali turbulenţi şi înşelători ai zonei, nemişcat ca un ochi în mijlocul ciclonului, ancorat la ţărmurile eterului, un loc sacru în care în timpuri imemoriale, un Templu a fost construit de prima generaţie de Ankieţi după instrucţiunile Creatorului speciei lor. Sau cel puţin aşa spunea legenda cablată în structura lor neuronală. O planetă netributară unui Soare central, dar inundată de strălucirea orbitoare a sorilor riverani. Cu ştiinţa negreşită a instinctului, manevrând cu precizie prin oceanul gravitaţional în furtună eternă al centrului galactic, au ajuns într-un final într-o lume stranie, cum nu mai întâniseră până atunci şi totuşi intens familiară. Zăgazurile subconştientului s-au rupt şi în sufletul lor năvăli un noian de sentimente şi cunoştinţe noi. Ambianţa planetei exercita asupra lor o influenţă insidioasă, irezistibilă, nu violentă ca pasiunile adolescenţei ci mai degrabă cristalizatoare, iluminatoare. Acum ştiau, erau pregătiţi pentru ultima fază a existenţei lor. Ceva din ambianţa planetei declanşa mecanismul reproducţiei, până atunci latent în fiecare Ankiet. Oul originar cu care toţi se năşteau eflora într-un embrion în lăuntrul lor, o concepţie pe care o hrăneau şi o răsfăţau nu numai cu trupul ci şi cu spiritul lor. O dragoste nemărginită pentru concepţia care se dezvolta în ei se năştea în inimile lor care nu cunoscuseră până atunci bucuria şi satisfacţia paternităţii. Ankieţii, atât de exuberanţi şi egocentrici până atunci, erau acum inundaţi de dragoste, duioşie şi spirit de sacrificiu.
Undeva pe suprafaţa de o sălbăticie romantică a planetei se afla Templul ornat canonic cu motive geometrice enigmatice, sever, durat în neutronium pur pentru a rezista intact până la sfârşitul Erei Ankieţilor, şi mai departe ca mărturie despre petrecerea prin univers a speciei lor, până când universul însuşi va fi devorat de entropie şi reabsorbit în neantul originar. Procesiuni lente de Ankieţi se îndreptau în tăcere către Templu în incinta căruia se prosternau în faţa zeilor cruzi şi impenenetrabili ai universului, le cereau îndurare pentru progeniturile lor gestante şi putere pentru a-şi îndeplini menirea de Ankieţi până la capăt. În liniştea sacerdotală se rugau în neştire până pierdeau noţiunea timpului şi abia într-un târziu părăseau templul, împovăraţi de conştiinţa destinului care le incumba dar hotărâţi, duri şi neclintiţi ca zidurile de neutronium ale templului.
Nicăieri în univers Ankieţii nu aveau să cunoască o efervescenţă spirituală mai intensă, revelaţii mai profunde şi idei mai rodnice ca aici. Niciodată nu aveau să treacă printr-o perioadă mai însemnată pentru cursul ulterior al destinului lor. Se aflau într-adevăr într-o lume a cărei frumuseţe inefabilă avea darul de a activa în cel care o admiră capacităţi creatoare nebănuite, o lume de care Ankieţii se despărţeau cu regret înainte de a-i pătrunde pe deplin misterul, ştiind că nu o vor mai revedea, simţind pentru prima dată cu lăuntrurile fiinţei lor conceptul până atunci abstract al ireversibilităţii timpului, de al cărei spectru se simţeau ameninţaţi pentru prima dată. Trebuiau să plece cât mai curând fiindcă timpul îi presa. Mai aveau atâtea de făcut şi nu mai erau tineri. Depăşiseră deja zenitul biologic şi acum, când coborau panta declinului, o nouă perspectivă îi întâmpina care le stârnea o altfel de nelinişte decât curiozitatea şi elanul de aventură adolescentin, una formată din sentimentele nefamiliare ale grijii şi lucidităţii.
Din nou pribegi au pornit în spaţiu lăsând în urmă Templul, pentru prima dată conştienţi de condiţia lor de pribegi, purtând o concepţie care creştea şi se dezvolta şi al cărei termen se apropia, pentru a căuta de data asta nu senzaţia tare a zborului, nu o sursă de energie ci o necesitate de altă natură: o planetă, un sistem solar stabil, un loc unde să întemeieze o nouă civilizaţie, un cămin pentru ei şi Fiii lor. Intrau în ultima fază a migraţiei care le încheia ciclul existenţei prin revenirea la sedentarism. Nomazii căutau acum un loc propice eliberării concepţiei vie din ei şi să-şi împlinească astfel cea mai importantă din sarcinile care le defineau menirea.
Ankieţii se schimbaseră mult. Se vedea asta în formaţia de zbor mult mai regulată, în traiectoriile mai precise şi mai ferite. Erau mai prudenţi. Nu le mai ardea de aventuri şi nu riscau descinderi în lumi ce nu păreau suficient de sigure sau fără o nevoie urgentă. Fiindcă dacă înainte nu îşi riscau decât viaţa lor, acum ar fi pus în pericol şi fiinţa care se forma în ei. Erau datori mai presus de orice să protejeze concepţia înainte de a o elibera şi atâta vreme cât erau purtătorii unei sarcini atât de preţioase nu-şi permiteau aventuri gratuite sau capricii fanteziste. Redeveniseră introvertiţi şi sumbri ca în preludiul adolescenţei lor, când li se revelase înzestrarea de navigatori în spaţiu, dar din cu totul alte motive şi cu o cu totul altă finalitate.
După lungi căutări printre sorii de vârstă mijlocie ai periferiei galactice au întânit un sistem care le convenea. De mai multe ori cercetaşii au orbitat planetele sistemului descriind revoluţii tot mai scurte şi mai joase pentru a culege informaţii cât mai detaliate. Alegerea planetei pe care urmau să se stabilească definitiv a fost rodul unei lungi dezbateri a măsurii în care planeta întruneşte o combinaţie optimă de condiţii ce satisfac nevoile Ankieţilor. Odată hotărârea luată, Ankieţii au coborât pe suprafaţa planetei şi au început colonizarea. Era într-adevăr o planetă potrivită scopurilor lor. Scoarţa planetei, răcită cu ere în urmă, era nivelată, asperităţile erodate de apă, aer şi vauriaţiile moderate de temperatură, un teren propice construcţiilor. Relieful, puţin accidentat dealtfel, avea în alcătuire şi câteva lanţuri muntoase ale căror roci putea fi folosite pentru construcţia oraşelor.
În perioada cât planeta a descris câteva revoluţii în jurul Soarelui central, Ankieţii s-au priceput să construiască oraşele proiectate. Ca din nimic vaste sisteme arhitectonice s-au înălţat pe suprafaţa pustie schimbând cu totul înfăţişarea locurilor. Imaginea purtată de ei în suflet în perioada de căutare s-a întrupat în formele geometrice complexe şi elegante ale edificiilor. Ceva din propensiunea lor pentru zbor se strecura poate inconştient în preferinţa pentru clădiri înalte şi zvelte care se ridicau spre cer ca nişte săgeţi. O nouă generaţie de Ankieţi ridicau arhitecturi a căror semeţie părea că vrea să înfrunte cerul, să se războiască su stelele. Din nou se construiau adăposturi efemere căci aveau nevoie de crisalide în care să-şi elibereze concepţia. Treptat, după lunga gestaţie, Ankieţii au început să-şi concretizeze concepţia născându-şi Fiii. La scurt timp după ce oraşele au fost finisate, fiecare Ankiet îşi crease un urmaş. Tinerii Ankieţi erau jalnici şi neajutoraţi, complet dependenţi de Părinţi. Nimic nu prevedea viitoarea lor condiţie de navigatori în spaţiul cosmic. Reuşeau, însă, să stîrnească duioşia paternă cu stângăcia şi naivitatea lor. Procuparea principală a Părinţilor devenise creşterea şi educarea urmaşilor şi erau atât de absorbiţi încât aproape uitaseră de tinereţea lor, de epoca de aventuri apusă. Sau, dacă îşi aminteau, alungau repede neliniştitorul spectru al trecutului şi se aplecau cu şi mai multă tandreţe asupra progeniturilor care le răsplăteau dragostea înmiit prin surâsuri inocente. Luminată de vâlvoarea candidă a acestor suflete tinere, inima Bătrânilor Ankieţi înflorea şi renunţa la orice pretenţie de mai mult, la orice ambiţie. Erau fericiţi.
Dar timpul trecea şi, dacă la început Tinerii Ankieţi, fragezi şi neştiutori, incapabili de a trăi lipsiţi de îndrumare, nu îndrăzneau să se aventureze dincole de raza protectoare părintească, în timp s-au desprins de sub tutela paternă şi, mândri de independenţa lor nou descoperită, şi-au dovedit-o apărând singuri sau în grupuri prin oraş, renunţând ostentativ la ocrotirea Bătrânilor. Iniţial aceştia au zâmbit când orgoliul pueril al Fiilor a început să se manifeste astfel şi, încă neluîndu-i în serios, au îngăduit ceea ce luau drept o simplă toană. Şi ce-ar fi putut să creadă despre Tinerii care îşi petreceau timpul în jocuri şi distracţii, în care nu se afla un dram din seriozitatea şi pragmatismul celor maturi? Ar fi putut, dacă noua ultimă înzestrare nativă pe care şi-au descoperit-o Ankieţii, aceea de a refula cu mare eficienţă amintirile atât de incomode acum ale tinereţii nu ar fi funcţionat aşa bine. Ar fi putut să bănuiască cum în aceşti Tineri ridicol de orgolioşi aveau loc misterioase procese lăuntrice şi profunde transformări şi arderi care atunci când aveau să răbufnească din cenuşa eurilor vor renaşte ca teribili Ankieţi, cele mai puternice fiinţe din univers, cu destinul de navigatori spaţiali la orizont – ar fi putut, dar refuzau s-o facă.
Într-o zi, însă, când, desigur, era prea târziu ca să mai schimbe ceva (de parcă ceva ar fi putut sta în calea realizării destinului de Ankiet), Bătrânii au realizat în sfârşit că se înşelaseră asupra Fiilor. Îi subestimaseră când aceştia se despărţiseră fără regret de ei, contestându-le autoritatea, preferând grijii şi iubirii paterne tovărăşia celor de aceeaşi vârstă. Zilele fericite când Tinerii abia iviţi pe lume se strângeau la pieptul lor înspăimântaţi de teroarea fără nume pe care le-o inspira această lume în care se treziseră aruncaţi, când nu se puteau lipsi de protecţia lor, trecuseră şi nu aveau să se mai întoarcă vreodată.
Tinerii deveniseră neliniştiţi, interiorizaţi, cu o expresie de preocupare şi seriozitate enigmatică, neobişnuită pentru ei. Amurgurile îi tulburau de fiecare dată şi aveau senzaţia că în banda circulară violetă ce tivea orizontul se afla încifrat un mesaj de mare gravitate şi profunzime. Cerul îi fascina şi adesea îi puteai găsi cu ochii fixaţi în zenit, scăldaţi de dogoarea solară, pierduţi în extaz. Bătrânii, care cunoşteau motivul neliniştii lor, treziţi din somnul fără vise în care fuseseră cufundaţi până atunci, au încercat cu disperare să le taie Tinerilor contactul cu lumea ambiantă care le activa instinctele. Îi sechestrau, îi certau, îi culpabilizau, dar totul era inutil. Eforturile lor erau condamnate la eşec din start, şi erau conştienţi de asta. Aşa că obosiţi, neputincioşi, în cele din urmă s-au resemnat. Trebuiau să îndure ca şi Părinţii lor cruzimea urmaşilor care, atunci când chemarea tiranică a menirii speciei a izbucnit în ei, uită de respectul filial, uită de tot şi în ei încape numai fascinaţia cerului de cucerit şi noianul confuz al elanurilor de zbor şi aventură. Bătrânii înţelegeau acum, sub ameninţarea migraţiei iminente a Tinerilor, adevărata, crunta semnificaţie a pustietăţii şi părăsirii unei alte planete, planeta nativă a copilăriei lor. Îşi aminteau de alte oraşe, nu mai puţin frumoase şi mândre dar deasemenea abandonate descompunerii şi ruinei, probabil devenite praf si pulbere între timp. Întregul sens al vieţii lor, până atunci întrezărit numai pe fragmente, li se revela în tot tragismul său.
Când după ziua Marii Migraţii Fiii Ankieţilor şi-au luat zborul pierzându-se în cerul nopţii, Bătrânii au simţit că ciclul s-a închis ermetic şi că timpul ce li se alocase de la naştere se terminase. Sub cerul întunecat al nopţii, în lumina rece şi indiferentă stelelor, martori impasibili ai destrămării lor, Bătrânii îşi jeleau sfârşitul şi căderea civilizaţiei lor.
noiembrie 1985, august 2005, septembrie 2010