(sau ce-ar mai fi de spus despre omul despre care s-a spus totul)
Primul meu contact cu literatura lui Caragiale a fost negativ. Ca adolescent cãutam în literaturã elevatie si vis, în nici un caz proza cinică şi... prozaică a lui Caragiale. Poate cãutam cu imaturitate facilul. Timpul sedimentând în mine drojdia dezamãgirii fatã de mine si fatã de ceilalti deopotrivã, am dezvoltat gust pentru cinism, am învãtat sã desprind o plãcere din a râde de prostie si rãutate (care, ne aratã Caragiale, sunt inextricabil legate). Pe lângã aceastã plãcere umoralã pe care lectura lui Caragiale o produce, existã si o satisfactie mai înaltã, de ordin spiritual, care vine din întelegere. A vedea absurditatea existentei din exterior, cu detasare, a întelege resorturile acestei existente poate procura o satisfactie amarã si tragicã, dincolo de sperantã.
În sfârsit, al treilea element care mi-a trezit interesul pentru literatura lui Caragiale, si unul care aruncã luminã asupra semnificatiei profunde a operei sale, este perfectiunea formalã a scrisului sãu. Piesele lui Caragiale sunt perfecte. Unitatea de timp si loc, absenta digresiunilor, rolul multiplu al fiecãrui detaliu, simetriile ironice - sunt câteva din elementele care dau dramaturgiei sale un caracter riguros, cristalin, aproape ascetic. Este de fapt solutia logicã. Când materialul cu care lucrezi este atât de ingrat - gunoi omenesc - ca sã nu te doboare scârba, dar si pentru amplificarea ironiei - trebuie sã îl organizezi într-o configuratie poliedralã. Ticurile masinale, exprimãrile agramate, confuziile crase, vorbãria fãrã rost - toate se îmbinã armonios si conlucreazã în vederea scopului autorului, se reflectã una într-alta ca în oglinzi multiple, se dispun în simetrii savante. Adesea semnificatiile mai înalte se dezvãluie ulterior, retroactiv, ceea ce dã piesei un caracter rotunjit de tot integrat si unitar.
(Se poate observa cã de fapt perfectiunea formalã a scrisului lui Caragiale si satisfactia înaltã de dincolo de sperantã a celui care urmãreste spectacolul comediei umane cu o supremã detasare ironicã sunt de fapt legate si comunicã între ele. Pentru cã ce e forma perfectã în care sunt turnate istorii sordide decât un simbol al spiritului nemuritor care leviteazã asupra acestei existente mizerabile, întelegându-i prea bine caracterul precar si cãderea inexorabilã în moarte si descompunere, el însusi fiind perfect si neajuns.)
Este tocmai aceasta perfectiune formalã a lui Caragiale care îi dã caracterul universal. Aici ne lovim de un paradox initial. O bunã parte din umorul lui Caragiale vine din inventia verbalã, din jocul de cuvinte care prin definitie sunt locale si intraductibile. Cum ai putea de exemplu sã traduci din româneste avatarurile lingvistice ale conului Leonida? În ciuda acestei obiectii înfundãtoare, Caragiale rãmâne totusi, în opinia mea, cel mai universal scriitor român. Perfectiunea sa îl desprinde din cadrul în care a apãrut. Caragiale nu are nevoie de indulgenta noastrã, de o asumare a nationalitãtii sau de o localã complicitate colocvialã. E mai presus de toate acestea fiindcã le respinge prin glacialitatea perfectiunii sale.
Nu trebuie sã tragem de aici concluzia cã autorul Scrisorii pierdute a fost un spirit indiferent, impasibil, un ochi ciclopic care vedea tot, înregistra tot, dar nu simtea nimic pentru pigmeii de sub lupã. Caragiale avea sentimente, compasiune dar ele erau temperate de spiritul sãu acid, critic, hiperlucid.
Caragiale este, desigur, un scriitor naţional, profund naţional, dar prin perfecţiunea sa transcende naţionalul şi eflorează în universal. Orice scriitor este într-o mare măsură prizonierul limbii şi culturii în care s-a format. Şi totuşi există conceptul de literatură universală. Oricine are o cunoaştere decentă a unei limbi străine dacă a făcut comparaţie între opera originală şi cea tradusă nu poate să nu fie izbit în cele mai multe cazuri de diferenţa enormă dintre ele. Borges îşi exprima recunoştinţa pentru traducătorii săi care crează tot atâţia noi Borges cât numărul de limbi în care e tradus, dar niciunul din aceşti noi Borges nu este cel original, cel care se exprimă în castiliană. Eminescu, în ciuda multor încercări eroice, a rămas intraductibil şi un necunoscut în afara României. Dar Charles Dickens şi Edgar Allan Poe, de exemplu, al căror stil intraductibil în româneşte este una din componentele esenţiale care dau valoare literaturii lor, sunt totuşi scriitori universali apreciaţi de cititorul român, chiar cel care nu cunoaşte limba engleză sau n-a citit operele lor în original. Eleganţa specifică a poeticii engleze care constă în a valsa graţios şi cu multă virtuozitate prin munţii monstruoşi de metafore este intraductibilă în limba română a cărei principală virtute poetică e de a exprima într-un limbaj de mare simplitate, care afectează la un nivel subconştient, profunzimi cutremurătoare. Literatura română la vârfurile sale e ca un lac liniştit ce pare puţin adânc tocmai din cauza liniştii care îţi permite să-i vezi prundul, dar lacul este de o adâncime înşelătoare. Astfel abisul însuşi poate fi exprimat simplu şi clar. Aşa este Eminescu în cele mai pure momente de graţie ale sale. Scriitorii de limbă engleză au reuşit să „îmblânzească” şi să civilizeze instinctul poetic germanic care aglomerează munţi de metafore colţuroase şi tocmai această mare reuşită a literaturii engleze este incomunicabilă în româneşte. Acest handicap nu i-a împiedicat pe Dickens şi Poe să fie apropriaţi de cultura română, integraţi în ea, deci universalizaţi. Handicapul colocvialismului şi coloritului balcanic nu ar trebui să-l împiedice pe Caragiale să-şi câştige binemeritata universalitate. Caragiale nu este cu nimic inferior niciunuia din marii scriitori universali. Dacă nu a câştigat această universalitate este mai degrabă datorită circumstanţelor politice, insuccesului general al culturii şi a poporului român de a se impune în lume pe o cale oarecare, politică, culturală, istorică. Caragiale împărtăşeşte destinul poporului român de a fi anonim în context global.
Trahanache este de fapt un personaj ciclic în dramaturgia lui Caragiale, având mai multe reîncarnãri succesive, asa cum se întâmplã de fapt tuturor scriitorilor. Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasã împãrtãseste multe cu Trahanache. Dar numai Trahanache exprimã într-un mod plenar un paradox caragialesc, un caz moral extrem. Cazul Trahanache este o ironie dezolantã. El înmãnuncheazã unele din cele mai sublime calitãti omenesti. Este credincios, nobil, blând, cinstit. Are si calitãti mai subtile. Nu este moralistul rigid de nuantã legalistã. Desi nu e lipsit de scrupule, nu se sfieste sã-l lucreze pe la spate pe necinstitul Catavencu pentru a-si apãra sotia si prietenul. Si totusi aceste înalte calitãti sunt fatal contaminate de un duh al deriziunii si coruptiei. În lumea decãzutã dincolo de orice posibilitate de redemptiune, în cloaca degenerãrii spirituale, morale si chiar biologice pe care Caragiale o înfãtiseazã atât de concret, nimic nu se poate pãstra pur, integru, frumos. Încrederea nobilã a lui Trahanache devine ridicolã credulitate, prostie iremediabilã care îl condamnã, nu îl justificã. Nimãnui nu-i este îngãduit sã fie atât de prost si de orb. Aici perversitatea atinge paroxismul.
Nietzsche spunea cã douã virtuti nu sunt bune ci numai una. Omul trebuie sã se investeascã pe sine complet într-un singur proiect, sã parieze totul pe o singurã carte, iar restul este fãrã importantã. Asa este poate portretul artistului boem, preocupat cu egoism doar de geniul sãu artistic si care în rest, în viata sa particularã îsi permite sã fie un ticãlos, ba chiar egoismul feroce si-l justificã prin nevoia de a-si proteja geniul. În cazul lui Trahanache lucrurile stau exact pe dos. Oricâte virtuti ar avea ele nu sunt îndeajuns. Ele sunt neutralizate de absenta uneia mai importante, care sã le totalizeze pe celelalte si sã le dea valoare. O virtute poate asemãnãtoare cu dreapta socotintã de care vorbesc unii pãrinti ai bisericii.
Opera lui Caragiale are un secret înfricosãtor pe lângã care neofitul care doar apreciazã umorul trece fãrã sã-l observe. Dincolo de o aparentã benignã, impusã de spiritul de echilibru si moderatie al spatiului românesc, - si cãruia Caragiale îi e profund tributar - se ascunde o realitate malignã. Lumea lui Caragiale e una din care spiritul a plecat. O catastrofã cosmicã a secat izvoarele de apã vie ale spiritului în spatiul românesc si în urmã oamenii au rãmas doar niste mecanisme dezarticulate care se miscã animate de impersonale stihii fizice. Ticurile verbale, care sunt un ingredient nelipsit la Caragiale sugereazã o placã de patefon pe santurile cãreia acul alunecã sacadat, la intervale fixe. Persoana, spiritul, nu mai sunt prezente ca sã corecteze eroarea. Secretul înfricosãtor al operei lui Caragiale este cã personajele sale sunt moarte, suflul libertãtii nu le mai animã. România lui Caragiale e o lume în dezagregare în care entropia niveleazã totul. Din acest motiv este întrutotul întemeiatã considerarea lui Caragiale drept precursor al teatrului absurdului. Ionescu este potential inclus în Caragiale. La Caragiale tinuta, echilibrul, moderatia dar mai ales umorul încã ne apãrã de vederea chipului de hidrã al nimicului inform, spre deosebire de Ionescu unde suntem livrati fãrã menajamente chipului de spaimã.
Plenitudinea si universalitatea spiritului lui Caragiale se vãd si în insatisfactia pe care o încerca în fata negatiei radicale care era propria sa operã. Negatia nu poate constitui un mod de a fi, iar omul nu poate trãi fãrã sperantã. Atunci Caragiale a simtit nevoia sã se reorienteze cãtre cealaltã Românie, tara departe de agitatia superficialã a orasului, cãtre tãranii încã vii si liberi spiritual, unde dragostea si ura au realitate, încã n-au fost înlocuite de patimile anemice ale orasului. Dincolo de politicãria mãruntã, de decãderea în timpul modern profan, Caragiale crede - sau sperã - cã încã poti gãsi în lumea satului România eternã si spiritualã. Acolo oamenii încã sunt vii si au substantã. Pasiunile au adâncime si duratã, binele si rãul încã se pot diferentia. Într-un plan initial al Scrisorii pierdute, Catavencu sfârseste asasinat. Caragiale renuntã însã la acest plan pentru cã astfel de oameni, precum personajele sale, nu meritã sã moarã, nu le acordã demnitatea tragicã a mortii. Pe când în Nãpasta întreaga actiune este centratã în jurul mortii lui Dumitru, personaj absent fizic, dar care dincolo de mormânt ghideazã încã destinele celor vii. Asa a apãrut Nãpasta, din exigenta spiritualã de a opune ceva negatiei. Caragiale a simtit nevoia de a crea o altã lume, una solidã, realã, de care te poti sprijini, opusã fantasmagoriei inconsistente din operele sale anterioare.
Faptul cã Caragiale a putut scrie Nãpasta, si încã s-o scrie bine, poate sã parã surprinzãtor. Este în cu totul alt registru decât ce a scris pânã atunci si va scrie în continuare. O nouã tematicã, noi tehnici de scris. Nãpasta are atmosferã si inefabil, lucruri complet inedite pentru Caragiale. Cum a putut atunci s-o scrie? Rãspunsul este din nou universalitatea spiritului lui Caragiale si a spiritului în general. Spiritul nu suportã specializarea, încadrarea, limitarea. Prin natura sa tinde cãtre totalitate. Adevãratul creator nu este determinat de trecutul sãu literar sau de tehnica sa. Mestesugul scriitoricesc nu e usor de dobândit si Caragiale trebuie sã se fi pregãtit îndelung înainte de a scrie Nãpasta. Dar dacã înnoirea tehnicii scriitoricesti, a interfetei dintre materie si spirit poate fi o piedicã, înnoirea substantei, a subiectului operei nu e o dificultate pentru spiritul creator universal, al cãrui principal atribut este o inepuizabilitate care sfideazã principiile termodinamicii.
Este o lectie de învãtat de la Caragiale? Este, dar atentie la simplificãri si interpretãri facile. În zilele noastre existã în România o emulatie bine intentionatã dar în general eronatã, de a identifica elemente caragialesti în societatea româneascã. Aceste identificãri se leagã ã de asemãnãri formale, de idiosincrazii partizane mai degrabã decât de similaritãti de fond. Fiindcã într-adevãr, desi Caragiale a murit, caragialismul încã trãieste printre noi. Dar nu e usor de identificat caragialismul în România (sau în lumea) de azi, poate pentru cã semnificatiile încã nu s-au decantat si consecintele mai depãrtate a ceea ce se întâmplã azi încã nu se cunosc, dar mai ales pentru cã însusi Caragiale, acest geniu multi-fatetic si deloc facil, nu e suficient înteles. La urma urmei nimeni nu e în viatã ca în piesele lui Caragiale. Nimeni nu e asa de evident (asa de murã în gurã) prost si rãu. În viatã sunt nuante învãluitoare si confuze. În viatã existã (sau sunt acordate de noi) o multime de circumstante atenuante care deruteazã. Ca si la Kafka, unde avem un caz extrem, dar si pretutindeni în literaturã, Caragiale foloseste conventii scenice pentru sporirea expresivitãtii. Adevãrul este potentat, falsele justificãri sunt înlãturate, vãlul aparentelor e ridicat. Astfel caragialismul poate fi gãsit unde te astepti mai putin, în primul rând în noi însine. Cu câtva timp în urmã presedintele Constantinescu a fãcut afirmatia cã Conventia Democratã ar fi câstigat alegerile dar nu si puterea. Sunt sigur cã din neatentie multi au apreciat acest paradox drept adânc si semnificativ, când de fapt este de un caragialism neîntrecut, nu departe de "sã se revizuiascã, primesc, dar sã nu se schimbe nimic".
Este deosebit de tristã situatia cã într-o tarã în care Caragiale este un monument cãruia i s-a dedicat un cult national, este încã atât de putin înteles. Si este trist mai ales faptul cã e folosit arbitrar, când ca scut si când ca lance si este confiscat unilateral si partizan de pãrti fatã de care adevãratul Caragiale ar fi pãstrat o distantã ironicã.