Eroarea originară

Eroarea Originară

Cum în sământa dulce a răului s-a pus

Puterea de viată!

M. Eminescu

Semnele crepusculului universal apăruseră de multă vreme si pentru oricine avea ochi să le citească ele erau limpezi. Erau semne care arătau celor ce puteau să vadă că în structura intimă a existentei se află o gresală esentială care, inevitabil, va răsturna edificiul lumii. Erau Semne neîndoielnice de declin si destrămare, care vesteau pentru viitor domnia definitivă a Neantului.

Apăruseră vizionari cărora materia însăsi le părea aflată în descompunere, care vedeau însăsi energia interactiunilor scurgându-se în afara lumii printr-o bresă în principiul conservării, deschizând epoca letargiei cosmice. Febrilitatea încă actuală a vietii le apărea ca o ultimă zbatere a unui organism global anemiat. Frumusetea numeroaselor lumi răspândite în Univers, armonia fierbinte a vietii ce le popula, erau vesminte mincinoase, aparente ce disimulau cancerul latent ce actiona insidios în profunzimi. Substanta însăsi a vitalitătii era atinsă iar germenii autoanihilării, depăsind starea de incubatie, începeau să se manifeste ca fermenti activi ai distrugerii, ale căror efecte răzbăteau până la suprafată. Si aceste viziuni erau un Semn.

Haosul ce dezorganiza suprastructurile sociale era, însă, primul Semn, cel mai de seamă, cel mai alarmant al detracării inexorabile ce se împlinea treptat. Dezordinea în care se închegau, se desfăsurau si se rupeau relatiile dintre oameni, arbitrariul deciziilor importante luate de conducătorii societătii, nedreptatea repartitiei bunurilor; toate acestea conturau un tablou derutant, contradictoriu, îngrijorător, ce anunta sfârsitul unui ev si marca începutul unuia nou, imprevizibil, căruia fiecare simtea că nu i se poate imprima sensul dorit. Timpul o lua înaintea oamenilor.

Cei mai luminati dintre oameni vedeau că în lume este suveran hazardul si nu legea. Ceea ce era rational si drept nu avea ecou decât în constiinta a putini oameni si numai în împrejurări rare; ceea ce era irational si nejust avea credit general. Isteria egoismului si a desfrânării sufoca tendintele moderatoare către virtute si stăpânire de sine. Valorilor morale luate în derâdere, li se substituiau valorile concrete ale existentei brute, animalice. Masele de indivizi păreau forte oarbe, anarhice capabile de evolutii imposibil de prevăzut iar fiecare individ luat în parte era lipsit de vointă si de putere. Actiunile izolate nu aveau eficacitate, atitudinile divergente atmosferei generale se stingeau fără urmări. Pentru a avea sanse să fie ascultat, pentru ca faptele sale să nu fie sterile, un om era nevoit să se conformeze, să se asocieze tendintelor impersonale ce guvernau masa, renuntând la veleitătile de libertate, să se abandoneze iresponsabilitătii. Destrămarea moravurilor si a traditiilor prea sufocante pentru dorinta neîngrădită a fiintelor de a-si trăi viata, pierderea respectului pentru normele etice ale strămosilor erau fapte prin care umanitatea îsi semna propriul verdict. Agonia ei morală era poate cea mai pregnantă dovadă a putreziciunii din adâncuri, Semnul erorii fundamentale strecurată încă de la origini în structura constitutivă a lumii si acum răzbită la suprafată. Erau timpuri de răscruce ce generau situatii de exceptie care cereau, deasemenea, oameni de exceptie. Simtind chemarea timpului, parcă născuti anume pentru aceste vremi, profetii, oameni extraordinari inerenti momentului, au apărut împlinindu-si menirea lor efemeră dar plină de dramatism. Acceptând cu eroism calvarul de a trăi perpetuu în tensiunea contrariilor, ei si-au asumat sarcina de a lupta cu inertia si blazarea întregii umanităti, gândind în afara timpului si oferind prin exemplul lor, o conduită cu totul străină modului de a fiinta al semenilor lor. Prevestind distrugeri mari si totale si chiar ireparabile catastrofe pentru viitor, dacă istoria ar continua pe acelasi făgas, profetii preconizau ca solutie extremă pentru îndreptarea răului radical existent în lume o reformă a însăsi naturii umane. Ei doreau o regenerare morală a omenirii, o regenerare din temelii în numele căruia militau ardent si se simteau obligati să-si dedice întreaga lor viată. Ei propovăduiau slăbirea goanei după împliniri trecătoare si îndreptarea atentiei fiecăruia către lucrurile eterne. Cereau ca oamenii să nu-si facă fetisuri din bunurile materiale sau din desertăciuni ale vanitătii care pervertesc, ci să se închine doar bunurilor spirituale; doar astfel, spuneau ei, fiecare va putea fi fericit si i se vor satisface inclusiv nevoile materiale. Pretindeau ca valorile în jurul cărora să se grupeze si spre care să se orienteze faptele si aspiratiile oamenilor si scopurile în functie de care îsi coordonează mersul prin viată să nu fie recrutate din sfera intereselor ignobile, a vanitătii, trufiei, egoismului ci din aceea a frumosului, altruismului, a dorintei de echitate, a smereniei si blândetii. Se împotriveau astfel presiunii înclinatiilor native, deviatiilor ei inerente în contextul existentei sociale, angrenându-se astfel într-o îndeletnicire a cărei dificultate nu o egala decât strădania sterilă de a urni muntii din loc.

Atitudinea lor sublimă si neasteptată a stârnit reactii ciudate si contradictorii. Unii oameni, ascultând discursurile lor pline de îndemnuri fierbinti si de dezvăluiri sumbre s-au simtit tulburati, ceea ce înseamnă că eforturile profetilor nu erau zadarnice, iar elocventa exemplului lor trezea în oameni umanitatea lor latentă, proiecta într-o străfulgerare în constiinta lor, o frântură din imaginea unui ideal intangibil, îi destepta din somnul în care îi cufundase cinismul, amintindu-le că încă mai există lucruri sacre pe seama cărora nu se poate glumi. Altii au privit cu ironie si nepăsare străduintele profetilor găsindu-le ridicole. La unii, oameni practici, călăuziti de ratiuni exclusiv pragmatice, singurele cărora le găseau o justificare consistentă, nu întelegeau si chiar dezavuau sacrificiile gratuite ale profetilor, dispretuind nevoia de ideal.

Se putea spune cu certitudine că miscarea profetilor, desi puternică si solid întemeiată pe realităti cotidiene, nu are succes. Oamenii erau fie plictisiti si cereau să fie lăsati în pace, fie se socoteau direct amenintati si ripostau. Atitudinea generală nu era favorabilă reformei. Si totusi, ei, profetii, aveau dreptate. Adevărul era de partea lor. Constienti că sunt posesorii posibilitătii redemptiunii universale, ei n-au vrut să cedeze si si-au sporit eforturile. Presimtirea, însă, a unui esec total, categoric, a cărui iminentă era le era confirmată zi de zi, le îngreutătea misiunea aducându-le în suflete o amărăciune cumplită. Era dureros să constati că o viată de renuntări se risipeste fără rost, că un sacrificiu de asemenea dimensiuni nu reuseste chiar deloc să contribuie cu ceva la îndreptarea răului, că între o atitudine curajoasă, activă si alta comodă, pasivă nu e nici o diferentă, cel putin judecând după eficacitate.

Exista, totusi, o deficientă a tentativei lor, o motivatie obiectivă a esuării ei, o explicatie pe care cei mai lucizi dintre ei, renuntând să o mai evite, au sfârsit prin a o recunoaste, în cele din urmă, în ciuda descurajantei ei semnificatii, resemnându-se într-o disperare nemărginită. Era imposibil ca până la urmă să nu se înteleagă că, dacă proiectul de regenerare a umanitătii a clacat, e fiindcă el nu servea omenirii decât aparent. El nu tinea cont decât prea putin de realitatea interioară a fiecărui om, ci trecea pe deasupra acestuia, intersectând fiinta umană doar la un nivel foarte abstract. Pentru om, pentru natura sa, existenta întru păcat si desfrânare, chiar dacă subzista doar în urma unui precar echilibru, la marginea prăpastiei, chiar dacă ea implica multă suferintă si nu le oferea tuturor sanse egale de a fi fericiti, încă satisfăcea impulsul vital venit din străfundurile fiintei lor, le dădea încă senzatia că trăiesc plenar. Însă modul de existentă ascetic propus de profeti echivala cu însăsi înăbusirea sentimentului vietii. Natura umană era astfel construită încât respingea ca pe o incompatibilă grefă reformarea ei, unica solutie care ar fi putut s-o salveze. Iar miscarea profetilor, dobândind odată cu trecerea timpului recunoasterea limitelor si a greselilor sale, nu mai avea altceva de făcut decât să se retragă înfrântă de pe scena istoriei.

Acum, când toate aceste evenimente s-au scurs ireversibil, când ceea ce a fost senzatie trepidantă, actualitate fierbinte si plină de angajare a devenit, transmisă prin filtrul memoriei istorice, obiectivă si insensibilă, doar afirmatie moartă, neutră, fără căldură, nu putem, totusi, să nu acordăm miscării importanta si meritul care i se cuvin. Dacă posibilitătile i-au fost restrânse, dacă aparitia ei a fost inutilă si complet indiferentă desfăsurării ulterioare a istoriei, în schimb nu i se poate nega frumusetea si nici nu pot fi puse la îndoială calitătile umane exceptionale pe care le-a suscitat: vointa, luciditatea, tăria, consecventa, curajul. Fenomen grandios, a cărui evolutie s-a produs paralel si identic în linii generale în toate lumile din univers, epoca profetilor a fost ultimul mare capitol al istoriei înainte de începerea Erei Absurdului.

Căci, de când ultimii dintre profeti, întelegând că ei nu au, de fapt, nici o menire, s-au retras din mijlocul oamenilor izolându-se în solitudine si tăcere, renuntând să mai încerce a drege ceva într-o lume care semăna tot mai mult cu un azil de nebuni, ultima fărâmă de demnitate si ratiune a dispărut din ea. Odată cu retragerea lor începea o epocă de incoerentă si hazard ce semnifica un declin rapid, neîntrerupt si continuu, panta verticală a decadentei.

Se spune că, ultimul mare profet, nemaiasteptând să se împlinească cursul firesc al naturii, în sine si în afară, coplesit de lipsa de sens a existentei sale, si-a pus singur capăt zilelor. Trupul său –asa cum era obiceiul– a fost incinerat iar cenusa sa risipită în vânt. Pe locul unde a fost incinerat, un necunoscut a asezat un mic monument, o piatră pe care au fost inscriptionate câteva aporii, alese dintre numeroasele cugetări ale profetului, răspândite prin multimea de manuscrise fragmentare rămase de la el:

…dacă oamenii nu pot să trăiască e tocmai fiindcă ei doresc prea mult si neconditionat să trăiască; celor ce vor ca toti să trăiască cu adevărat, nu le rămâne decât să moară…

…absolutul nu există. De aceea suntem obligati să păcătuim si să distrugem, să comitem mizerii si nedreptăti. Dacă tii, totusi, cu tot dinadinsul să atingi absolutul, n-ai decât să te sinucizi…

…un om absolut onest nu poate să nu creadă în întelepciunea credintei, în frumusetea si finalitatea lumii. El însusi ilustrează această întelepciune si această frumusete, e o dovadă a finalitătii. Oameni absolut onesti încă nu s-au născut…

…de aceea eu spun că Zeii, când au conceput lumea au făcut o gresală. Noi însine suntem erori punctiforme descinzând din eroarea originară. Toti existăm întru absurd. Asa cum e construită lumea, ea tinde spre propria ei negatie, iar când îi va sosi sorocul se va prăbusi în ea însăsi ca un edificiu de nisip. Atunci se vor adeveri cele spuse, atunci adevărul va iesi la iveală. Dar nu va mai fi nimeni să-l vadă…