Istoria e un cosmar din care incerc sa ma trezesc.
Veghea lui Finnegan, James Joyce
Ceata se lasa incet asupra orasului, treptat- treptat, tot mai invaluitoare, estompand contururile cladirilor. Era inca devreme dar totul se cufundase deja in semiintuneric. O masa obscura, difuza, in care se dizolva lumina nesigura, palpaitoare, ca de torta, a becurilor electrice se raspandise prin toate cotloanele orasului si staruia deasupra lui ca o suspensie. In lumina inselatoare, casele se schimbau la culoare si chiar la forma: pareau ruine, arhitecturi minate ca de o carie de timpul ireversibil. Pasea pe strazi stramte, intunecate ca prin beciuri umede, vascoase, incercand un sentiment apasator, coplesitor, de teama si instrainare totodata. Nu stia cand incepuse, cum se petrecuse schimbarea, in memoria sa lipsea o veriga. Dintr-odata, de parca s-ar fi desprins din o lunga perioada de somnolenta, se trezise plimbandu-se printr-un oras ce parea dintr-un alt veac, strain si opac. Deodata lumea se acoperise cu un lintoliu murdar si jilav, devenind de nerecunoscut.
Din cand in cand intalnea in drumul sau trecatori. Siluete neclare invesmantate in haine cenusii, lungi ca rasele calugaresti, treceau pe langa el si dispareau in ceata. Niciodata nu i se intamplase sa intre in vorba cu ei, nici nu fusese bagat in seama de acestia. Nici macar nu pareau sa-l observe. Iar lui ii era teama pana si sa-i priveasca pe trecatorii singuratici. Numai ideea ca ar putea sa le vada ochii, sa se afle fata in fata cu unul din ei il umplea de spaima. Amana pentru mai tarziu contactul ce era poate inevitabil si inainta la intamplare pe stradute tot mai intortocheate, tot mai intunecoase, cu pavajul desfundat, ocolind baltoacele presarate peste tot in cale, ferindu-se de noroi. Casele se ridicau de o parte si de alta a drumului imense, fantastice, cu caturi inalte si ferestre ogivale dinspre care razbeau sclipiri vagi. Cartierul semana mult a labirint. Spatiul era o inghesuiala haotica de constructii in descompunere, gaunoase si putrede. Nelinistea ii crestea incet fara sa se alarmeze inca. Starea dominanta era un extaz straniu care se amesteca cu teama. Retraia stari cu care se familiarizase in nenumarate experiente anterioare, fara sa se poata acomoda cu ele. Totul se petrecea la fel ca in trecut, cu diferenta ca senzatia de veridic halucinant era mai intensa ca altadata. In trecut avusese viziuni de o clipa in al caror interval infim intrezarea o intreaga lume, potentiala si coplesitoare. Acum, aceasta experienta parea sa nu mai aiba sfarsit. Niciodata nu putea fi sigur ca nu va fi aspirat de lumea intrezarita si nu va ramane captiv, dar de obicei experientele se intrerupeau de la sine inainte ca nelinistile sale sa capete proportii.
Nici acum nu avea sa continue indefinit. Extazul incepuse sa se stinga, intensitatea senzatiilor scadea. Se opri din mers si inchise ochii. Stranse pleoapele cateva clipe concentrand intreg efortul vointei sale pentru a se smulge tentatiei visarii, apoi le redeschise. Umbrele mai persistara un timp ca pete cromatice pe retina, apoi formele, culorile si luminile realitatii se conturara tot mai limpede statornicind metamorfoza restauratoare. Se afla pe trotuarul unei vaste artere de circulatie. Cerul era intunecat, dar nu de tot, iar la orizont pluteau nori sangerii. Intreaga atmosfera era fluidizata de melancolia amurgului. Sub torentele de lumina alb- violeta ale becurilor din sistemul de iluminatie nocturn al strazilor, circulau o multime de vehicule si pietoni. Numai el, in mijlocul agitatiei statea nemiscat. Oare de ce iesise? Plecase de acasa cu un anumit scop, dar il uitase. Degeaba isi storcea mintea, memoria i se blocase. Intoarse privirea spre blocurile de locuinte care se insiruiau paralel cu soseaua si... isi aminti. Intr-unul din aceste blocuri locuia cineva cu care simtea neaparat nevoia sa vorbeasca. Dintre toti oamenii pe care-i cunostea, el era singurul caruia simtea ca i-ar fi putut vorbi. Era unica persoana care nu l-ar fi privit cu suspiciune in urma marturisirilor facute si l-ar fi putut intelege. Resimtea tot mai acut nevoia sa sparga cercul tacerii in care singularitatea problemei sale il inchidea.
Johann statea singur intr-un apartament cu ferestrele spre strada, la parterul unui bloc mare, cu mai multe scari. Judecand dupa lumina care razbatea prin grilajul ferestrei sale, era probabil acasa. Pe hol nu era lumina si, cu toate ca se straduia sa fie atent, se impiedica de treptele de la intrare. Bajbai dupa sonerie, orientandu-se dupa conturul vag luminos al usii. Astepta cateva clipe si usa se deschise. Dupa figura usor incordata a prietenului sau, intelese ca acesta nu il vede din cauza intunericului. Parea o faptura oarba, banuitoare, un liliac derutat; aceasta imprejurare ii starni o inexplicabila repulsie.
-Buna seara, Johann! Pot sa intru?
Expresia de incordare se destinse si Johann zambi.
-Karl! Te rog!
Trecu in camera de zi si se aseza pe un fotoliu. Johann se aseza la randul sau, putin cam departe de vizitator. Karl isi roti privirile in jur, negasind altceva mai bun de facut. Un perete era acoperit pana jos de rafturi de carti, mai ales, ceea ce atragea atentia, carti vechi, cu coperti decolorate, cu muchiile filelor ingalbenite. Pe un alt perete, in dosul unei lampi cu abajur se afla o schita de format mare, inalta cat jumatate din inaltimea peretelui, reprezentand o forma umana schematica, incompleta, in destramare parca, intr-un decor fantastic, alcatuit din contururi si umbre sfasiate. Omul parea inspaimantat, coplesit, isi plia trupul in fata unei amenintari obscure, nedefinite ca un asalt al tenebrelor. In apropierea lui Johann se afla un tablou care ii atrase repede atentia. Chiar il privi timp de o clipa dar o senzatie binecunoscuta de teama si un inceput de extaz il alarmara si se smulse aproape imediat contemplarii. Imaginile captate fugitiv ii jucara un timp in fata ochilor, insinuante, gata sa contamineze totul, apoi disparura.
-N-ai mai trecut de mult pe la mine. Esti ocupat, nu-i asa? Facultatea iti ia mult timp!...
Karl zambi amar.
-Facultatea nu-mi ia deloc mult timp. De fapt, de multa vreme nici nu prea mai trec pe la facultate.
-Ce s-a intamplat, ai necazuri?
-Nnnu... Nu chiar...
Johann se incrunta usor.
-In viata fiecaruia dintre noi intervin momente dificile peste care ti-e greu sa treci, nu atat din cauza dificultatii obstacolului, cat dintr-un fel de incapatinare de a starui in durere. Ai sa vezi, Karl, ca timpul le rezolva pe toate. Sunt sigur ca nu peste multa vreme...
-Opreste-te, Johann! il intrerupse Karl razand.
-Nu te supara, relua el observand contrarierea pe figura celuilalt. N-am vrut sa te jignesc. Am venit la tine fiindca am nevoie de ajutor. Concret, am nevoie sa vorbesc cu cineva despre... despre o chestiune cat se poate de arzatoare pentru mine. E o problema mai ciudata, nici nu stiu daca ai sa ma poti intelege. Insa tu esti singurul caruia pot sa-i vorbesc. Oricarui altuia mi-ar fi imposibil sa-i spun un cuvant.
Karl simti din nou, in timp ce vorbea, cum ochii ii aluneca fara voie spre tabloul de langa Johann. Isi reprima nervos gestul si continua cu o voce inceata, nesigura, dand impresia ca depune mari stradanii pentru a gasi cuvintele necesare.
-Asa, direct, nu vad cum as putea sa-ti explic...
-Ia-o cronologic!
-Da... Totul a inceput de anul trecut, din toamna... Sau poate chiar mai demult, caci de la un timp mi-au revenit in minte anumite intamplari vechi, din copilarie, care acum imi apar intr-o alta lumina. Imi amintesc ca pe cand eram copil si mergeam la biserica nu puteam niciodata sa intru in naos fara o strangere de inima. Inauntru domnea o atmosfera severa si muceda, ca in preajma unui cadavru gatit pentru inmormantare. Totul era mohorat si solemn. Picturile care reprezentau sfinti in ipostaze hieratice, cu figuri grave si vesminte canonice imi inspirau teama, o teama care avea, acum sunt sigur, un substrat mistic.
"Toate acestea nu au fost decat prefigurari, tatonari. Semnificatia acestor impresii mi-a parvenit mult mai tarziu. Abia toamna trecuta m-am lamurit ca ceea ce luam drept timiditate puerila in loc necunoscut, era, de fapt, intuitia vaga a unei primejdii a carei natura, cu mintea mea de copil, n-o puteam pricepe...
"Dar sa revin. Asa cum iti spuneam, totul a inceput de anul trecut. Toamna a fost lunga, ploioasa, mereu o vreme nesuferita, cu cerul acoperit de nori si cu ceata. Mergeam uneori pe strada si parca aveam halucinatii. Aveam impresia ca merg prin niste cartiere vechi, darapanate, macinate de timp. Cerul plumburiu era atat de aproape de pamant, incat parca se sprijinea pe acoperisurile tuguiate. Mi se parea ca nici eu insumi nu mai sunt acelasi. In jur bezna, umezeala, pavaj desfundat si trecatori ciudati cu ochi arzatori, de un rosu infocat. Mi-era teama ca innebunesc.
"Treptat, am inceput sa inteleg altfel lucrurile si acum nu mai cred ca ma ameninta nebunia. E altceva, crede-ma.
Johann il privea cu atentie, insa Karl aproape nu-l mai lua in seama. Propriile ganduri il absorbeau intr-atat incat nu mai observa nimic in jur. Vorbele si gesturile lui aratau un fel de exaltare.
-Toamna a avut totdeauna ceva misterios pentru mine. Succesiune de zile si nopti triste cand toate te dor si te pasa si nu stii de ce. Oboseala ti-a patruns adanc in oase, vremea te-ndeamna la somn, parca ai fi mereu bolnav desi trupul ti-e sanatos si nici un madular nu te doare. Doar sufletul ti-e bolnav de o melancolie adanca si fara leac. Cu ce ai putea s-o astamperi? Ti-aduci aminte de intamplari de demult, ce parca nici nu le-ai trait tu si tanjesti fara sa stii dupa ce. Capul te doare, iti storci creierii si degeaba, ca nu reusesti nici sa-ti amintesti nici sa uiti. Un glas launtric vorbeste in tine intr-o aiurare din care abia intelegi cate-un cuvant si glasul acela nu-ti apartine. Ai vrea sa-l faci sa taca, dar el continua in surdenie. Intreaga fiinta cunoaste si simte, adica sufera. Stiai ca simturile sunt rani care nu se mai inchid si de aceea ne dor mereu?
Johann tacea urmarindu-l cu atentia tot mai incordata. Karl, ca aflat in aiurare interioara, rostea cuvinte fara sir, numai de el intelese, cu o pasiune intunecata, mult retinuta. La un moment dat, parca recuperandu- si prezenta de spirit, se adresa din nou lui Johann de a carui existenta paruse sa uite cateva minute.
-Da, Johann, memoria ti se dovedeste atunci mai vasta decat ai fi crezut si tot ce fiinteaza in lume ti se par doar semne ce evoca o patrie pierduta, o lume visata sau o existenta anterioara. Stiu ca tu poti intelege asta...
-Nu cred sa te poate ajuta cineva in afara de tine insuti. Fiecare suntem incercati in felul nostru de Dumnezeu.
-N-ai cum sa ma ajuti, stiu, dar mi-e foarte teama si simteam nevoia sa vorbesc cuiva. Nici nu stii ce usurare e pentru mine sa vorbesc deschis.
-De ce ti-e teama? Nu trebuie sa-ti fie...
-Mi-e teama ca acest cosmar va deveni realitate. Tu nu stii cu cata prudenta ma feresc eu de tot ce mi-ar putea provoca o noua experienta de felul asta. Uneori, inconstient, ocolesc cimitirul cand vin acasa, evit sa contemplu bisericile si chiar incerc sa-mi schimb panta gandurilor cand deviaza spre un punct nevralgic. Stii ca am vrut sa ma mut din cetate si chiar din orasul nostru transilvan si arhaic ca sa ies din aerul lui medieval? Ma simt prizonier aici. Mi-e teama ca voi fi retinut intr-un ev revolut si ca nu voi putea trai liber in timpul in care m-am nascut.
"Mi s-au aratat semne pe care nu le mai pot neglija. De la un timp "halucinatiile" mele dureaza tot mai mult si sunt tot mai intense. Uneori pierd parca orice legatura cu realitatea. Curand voi fi absorbit total, definitiv in lumea nalucirilor mele.
"Pe cand eram adolescent, adesea toamna, dupa ce ploua, ieseam afara sa ma plimb. Imi placea aerul rece si umed, intunericul, frunzele vestede, ude ce fosneau. Mergeam pana cand ajungeam intr-un loc necunoscut si atunci imi placea sa cred ca nu voi mai regasi drumul inapoi, ca m-am ratacit in labirintul spatiu- timpului si ca ma plimb acum printr-un alt oras in care nu mai cunosc pe nimeni. Mi-e teama ca visul acesta ciudat va deveni aievea.
Karl isi ridica privirile spre prietenul sau dar in aceeasi clipa, fara voie, se razgandi si, pe neasteptate chiar pentru sine, se uita spre tablou. Era "Cina cea de taina", o reproducere dupa pictura lui Leonardo da Vinci. O fixa staruitor, banuitor, dar nu se petrecu nimic suspect. Intelese deodata ca Johann ii vorbeste de catva timp, dar nu se putea concentra. Tabloul ii captase atentia in intregime, il fascina. Atitudinea hieratica a personajelor vadind inflexibilitatea dogmei crestine, chipurile lor pline de evlavie inaintea absolutului mistic veghind de dincolo de nori, ii sugerau ceva tenebros si afund, intens si mistuitor. Un cor maret si tragic parca incepuse in capul sau cand tresari. Johann tacuse vazand ca nu i se raspunde la intrebare si isi privea prietenul cu mirare. Apasarea aproape materiala a tacerii izbi auzul lui Karl.
-Iarta-ma, nu am inteles prea bine ce spuneai. Sunt foarte distrat si mi-e greu sa ma concentrez. Ai facut rost de o editie veche, "Paradigmele Istoriei" de Vico, nu?... Stii, Johann, nu numai ca mi-e greu sa ma concentrez, dar parca nici realitatea nu mai pot s-o retin uneori... Uneori lucrurile incep sa se tulbure, sa se deformeze si daca n-as face eforturi sa fiu atent, cred ca s-ar volatiza!... Ei, nu, iar o iau razna... Ai gasit-o aici la anticariat? Au ei asemenea raritati?
Johann raspunse cu o anumita intarziere:
-Nu chiar de la anticariat, dar anticarul m-a ajutat s-o procur. Vrei s-o vezi? E o traducere din secolul trecut.
Johann se ridica, se apropie de biblioteca, scoase un volum din raft si i-l inmana lui Karl. Volumul era vechi, ingalbenit, cu copertile roase, aflat intr-o stare destul de buna insa.
-Tu si cartile tale... murmura Karl rasfoind-o.
Era o carte ciudata, plina de fraze ambigui, obscure, carora cu greu le gasea o referinta printre cunostintele sale.
-Sa-ti arat ceva interesant! Johann ii lua cartea din mana si o deschise la un semn lasat dinainte. E un pasaj cu totul remarcabil.
Karl lua cartea si citi:
"...Asadar ca sa putem gasi o explicatie a existentei discontinuitatilor in istorie, a salturilor bruste la trecerea dintr-o epoca in alta, va trebui sa renuntam la conceptia traditionala, liniara a cauzelor imanente si sa concedem ca o perioada istorica (Evul Mediu de exemplu) nu e determinatia unui complex convergent de factori intramundani ci a unei paradigme situate dincolo de timp si spatiu, a unei structuri compacte (ceea ce explica unitatea stilistica proprie oricarei perioade istorice definite). Evul Mediu, ca fenomen istoric, nu e decat reverberatia celui arhetipal prin memoria transcendentala a locuitorilor planetei..."
-Ce s-a intamplat?
Karl, palid si pierdut, ridica ochii din carte dar nu raspunse. Aseza volumul pe o masuta si se ridica in picioare.
-Iarta-ma, trebuie sa plec, e cam tarziu si s-a lasat intunericul. Toamna zilele sunt scurte, nu?
Johann se ridica sa-l insoteasca. La iesire, dupa ce isi stransera mainile si-si luara ramas bun, adauga:
-N-am nici o ocupatie deosebita zilele astea. Mai vino pe la mine sa stam de vorba. Poate voi avea ceva interesant sa-ti spun. Pe strada abia auzi Karl ultimele cuvinte ale lui Johann ca un ecou departat si fara inteles.
Pe masura ce se apropia de locuinta sa, blocurile se rareau si apareau tot mai des cladiri cu ferestre ogivale si acoperisuri tuguiate. Se departa de cartierul nou indreptandu-se spre periferia orasului vechi. Cand ajunse in dreptul casei sale orologiul cel mare al cetatii batu de zece ori. Vibratiile puternice, prelungi strabateau pana la el prin linistea orasului. Intra in casa si se strecura in camera lui in asa fel incat sa nu fie observat de nimeni. Pe intuneric, fara sa se dezbrace, se tranti in pat. Nu-i era somn. Fereastra odaii sale dadea spre un camp viran, inconjurat de calcanul mai multor case vechi, darapanate si inalte ca a lui. Undeva cercul era inchis de o biserica si gardul unui cimitir. O lumina slaba, difuza, reflectata de norii fosforescenti scalda peisajul in nuante sterse.
Nelinistit, Karl se apropie de cadrul ferestrei. Afara se petrecea ceva ciudat. Din nou il rascolea o teama vaga. Era tensionat fara sa-si poata explica cauza acestei stari. Ceva ca o chemare plutea in aer. Inima ii batea puternic de emotie si nu se putea hotari sa plece de la fereastra. Deschise geamul cu grija sa nu faca zgomot si sari afara langa zidul casei. Inchise fereastra in urma sa si porni pe camp. Era frig si pustiu la ora aceea. Desi era tarziu si se intunecase, distingea bine siluetele cladirilor si terenul accidentat presarat cu gunoaiele aruncate de riverani. Se opri in apropierea bisericii, langa o ruina si se aseza pe o movila de lut. Pale usoare de vant agitau hartiile imprastiate printre gunoaie. Ierburile ofilite, ca niste flamuri galbene, fluturau profetic in bataia vantului. De la pamantul brun, acoperit cu iarba si mizerie isi muta privirile la zidurile innegrite si jilave. Candva aici fusese o manastire. Ruinele erau tot ce mai ramasese din chiliile calugarilor. Caramizile sparte si mucede erau singurele urme pastrate din acele timpuri stravechi cand oameni care credeau in lumina si tenebre s-au inchis de bunavoie intre zidurile manastirii pentru a-si mantui sufletul.
Nu-si mai putea aduna gandurile. Nu intelegea pentru ce venise acolo. O stare irationala se instalase in sine. Prin minte ii treceau tot felul de idei ciudate fara sa se lege, franturi de imagini si cuvinte. Buzele i se miscau fara voie dar nu reusea sa articuleze o silaba.
Un dangat metalic, sonor porni dinspre biserica si valuri inconsistente de sunete se raspandira in jur topindu-se in tacerea adanca. Atunci o lumina puternica, dureroasa izbucni inlauntrul lui si ca zguduit de un soc electric se ridica in picioare.
Siluetele gotice ale cladirilor au irupt vertical in ancestrala lor tendinta spre cer. Cerul incremenise hieratic ca pe o retina extatica. Un teritoriu de spaima se decupa din umbra destainuit de memorie si se contura cu claritate de cosmar. Un cortegiu de sumbre existente scapate de sub controlul ratiunii, monstrii informi il invadau. Tot ce fusese teroare si intuneric timp de sute de ani, taine generand teama de necunoscut, secretele Inchizitiei, toate traiau acum in el. Erau vii, simboluri miscatoare si palpabile si el, simplu martor la spectacolul interior, cugeta cu neliniste la intinsele zone de cunoastere pe care le cuprindea sufletul sau si care asteptasera revelatia din latenta. Avea ranceda viziune a Neantului, Moartea, asa cum aparuse generatiilor medievale si el, legitim urmas al acelor oameni, era cuprins de aceeasi spaima.
Clopotul batea grav, ritmic, sever. Dangatul era asurzitor, parca o presiune uriasa i-ar fi strivit timpanele. Ca si cum mana grea si inexorabila a destinului l-ar fi apasat pe umeri, se prabusi in genunchi cu fata la rasarit si, cu mana ale carei miscari erau controlate acum de o forta necunoscuta, incepu sa se inchine. O data, de doua ori, de nenumarate ori, pana cand simti ca muschii cedeaza si cazu la pamant. In vreme ce rasufla din greu, extenuat de efort si de groaza, auzi deodata o voce departata, sosind de undeva de pe campul pustiu din spatele lui. Auzea o voce barbateasca, profunda, intonand grav, cu rezonante de bas un imn sau o litanie intrerupta la intervale constante de un clinchet cristalin de clopotei. Era un calugar sau un preot care canta si clatina ritmic o cadelnita. Fumul inmiresmat de tamaie ajunse pana la sine. Statea inca in genunchi, parca implorand. Calugarul, insa, fara sa-l ia in seama, trecu mai departe rostindu-si litania si cadelnitand, cu ochii arzatori indreptati mereu inainte. Intr-un balans continuu, omul sfant zvacnea bratul drept inainte si inapoi, sigur, ritmic, canonic. Karl avea impresia ca in gesturile rituale distinge sensul hieratic al dogmei, prin sugestie era atins chiar de duhul universului medieval.
Prin fata ochilor infiorati ai memorie treceau cu rapiditate imagini de blestem si erezie, tot ce tinea de trecut era rascolit si reactualizat. Apocalipsul se lasa peste lumea ce nu o mai cunostea; privea in sine si ceea ce zarea era straniu: un eu religios si dogmatic, o viziune de extaz si sfiala mistica in fata interzisei transcendente.
Fara voie, Karl ingana rugaciuni onomatopeice, isi frangea mainile si se tara in urma calugarului care se indrepta catre cimitir. Curand acesta disparu printr-o crapatura in gard si tot atunci inceta si litania. Doar clinchetul clopoteilor se mai auzea cand si cand.
In mintea lui gandurile interferau confuz si spasmodic. Catava vreme fu incapabil sa actioneze in vreun fel caci aproape isi pierduse ratiunea. Gandul dizgratiei divine isi facu loc spontan, agresiv prin zapaceala din mintea sa starnindu-i o spaima fara margini. Sari ca ars si incepu sa alerge spre crapatura prin care disparuse calugarul. Isi agita haotic bratele intr-un mod ciudat, de parca nu el ci un demon ce-l poseda le-ar fi zgaltait. Scotea strigate nearticulate, se balbaia ingrozitor incercand astfel sa-l opreasca pe calugar.
In cimitir era umed si picioarele i se infundau in pamantul moale. Se gandea cu repulsie ca sub talpile lui zac trupurile descompuse ale mortilor si ca, daca s-ar afunda mai adanc, ar calca prin trunchiuri dezmembrate de putreziciune. Campul de cruci il infricosa. Alerga in nestire fara sa- si mai simta membrele, prabusit intr-o totala confuzie, lipsit pana si de ghidul nesigur al clopotelului. Nu mai auzea decat propriul gafait horcait contrastand cu linistea funebra din jur.
Extenuat, se opri pe bratele unei cruci. Era atat de obosit incat nici teroarea mistica nu mai avea efect asupra lui. Imbratisa lemnul tare ca pe un sprijin nesperat si nu mai dorea altceva decat odihna. Treptat, ritmul precipitat al respiratiei i se calma si incet- incet incepu sa se linisteasca. Oare totul era pierdut?
Printre rasuflari, auzi deodata un sunet cunoscut. Atentia i se incorda, de undeva, de aproape rasuna clar glasul calugarului inganand aceeasi litanie. Sunetele grave se insoteau de o luminita ce stralucea difuz printre morminte. Ca la un semn, langa sine se facu lumina si, infruntand stralucirea dureroasa pentru ochii lui, vazu dintr-odata, in toate detaliile scena care il astepta. Chiar in fata sa se afla o groapa de curand sapata si pe marginea opusa calugarul care tocmai isi incheiase rugaciunea. Calugarul isi facu cruce, batu o matanie, apoi se ridica in picioare si fara ezitare isi atinti ochii asupra lui Karl. Acesta se inspaimanta; era pentru prima data cand ochii aceia neinduratori, globuri de foc, arzatoare il priveau deschis in proprii sai ochi. In ei se citea o porunca muta si fara echivoc: sa intre in groapa. Karl scoase un urlet si, ca unul gata sa se inece, se agata de bratele crucii. Picioarele insa ii alunecau pe marginea gropii, caci o gravitatie de neinteles il tragea in jos. Pamant si cruci se amestecau intr-un amalgam inform, ametitor, in care unica certitudine era crucea pe care o strangea cu disperare la piept. Cand pocnetul apocaliptic al crucii care nu rezistase maleficei atractii ii izbi auzul, scoase un tipat infiorator. Simti cum se prabuseste, apoi izbitura, umezeala mormantului si mirosul de pamant reavan. Strigatele ii erau inabusite de lopeti de pamant care ii intepeneau membrele cu greutatea lor grozava si ii intrau in gura. Apoi un intuneric dens se asternu peste constiinta sa.
Cand zorile spectrale au patruns in cimitir, se trezi langa o cruce rupta. Usoara agitatie matinala, trilurile pasarilor trezite de soare evocau un univers familiar si prietenos. Prea ostenit ca sa reactioneze, retractil ca un caine batut, nu cuteza o vreme sa se bucure de voiosia diminetii. Cu sufletul greu inca de intunericul si groaza noptii trecute, privea cu rezerva si banuiala agitatia luminoasa a zorilor. Ceva apasator si neplacut il tragea parca inapoi in tenebre si cosmar. Deodata intelese cauza si, cu o tresarire ca de atingere serpeasca, se scutura de contactul cu bucatile informe de lemn ale crucii langa care se trezise. Bucatile cazura care incotro, unele pe spate, incat era imposibil sa citesti inscriptia. O presimtire oribila, nedefinita ii paraliza miscarile. Nu indraznea sa citeasca inscriptia. Cu gesturi fortate, de condamnat aseza bucatile se lemn in cruce, fara sa se uite inca. O vreme privirea sa ramase suspendata deasupra crucii. Apoi ca atras de un focar malign, caruia nu i te poti opune, cobori ochii incet, irezistibil in jos.
Iesi din cimitir clatinandu-se. Afara, pe campul viran adia un vanticel slab, la fel ca in ajun. Ierburile tremurau, dar fara aerul lor profetic. Aurora dezvaluia un peisaj pasnic si indiferent. Sovaitor, merse pana la movila pe care se odihnise seara trecuta si se aseza din nou. Nu era in stare sa gandeasca nimic, doar un noian de senzatii obscure il cutreierau fara rost. "Mai vino pe la mine sa stam de vorba. Poate voi avea ceva interesant sa-ti spun..." auzi la un moment dat foarte distinct, de parca i-ar fi soptit cineva. Tresari, apoi se ridica cu o expresie indoielnica pe figura. Starui cateva clipe in nehotarare apoi porni ganditor spre cartierul cel nou. Absorbit de reflexii nu baga de seama ca avea hainele manjite de noroi uscat si atragea atentia trecatorilor. Ajuns in cartierul lui Johann, cauta un reper care sa-i indice drumul catre locuinta acestuia. Atunci o revelatie il tintui in fata dificultatii neprevazute si neverosimile de a nu-si aminti adresa. Nelinistea isi infipse cangea in carnea sa si acum se revarsa in sangele sau ca apa prin fisura unui dig.
Cu pretul unui efort urias se smulse din starea paralizanta de anxietate ce-l cuprinsese si incepu o cercetare metodica, strada cu strada a cartierului. Intra in mai multe blocuri, suna la mai multe apartamente starnind peste tot mirare si iritare. Insistentele lui si aerul ciudat, semnele evidente inscrise pe chipul lui de experienta incercata aveau darul de a provoca neincredere si chiar teama. Multi il crezura ticnit, evadat dintr-un ospiciu, altii il luara drept infractor. Mult n-a lipsit sa fie aruncat pe usa blocului afara de cetateni indignati. Ajunse curand la concluzia ca daca Johann ar fi locuit macar in acest oras, nu in acest cartier, si tot ar fi trebuit sa gaseasca un indiciu cat de slab.
Dupa un timp, renuntand la cautare, se lasa cu totul acelei viziuni cumplite, nelinistitoare pe care o luase cu el din cimitir, fara sa se impotriveasca amestecului de fascinatie si oroare care ii cotropea sufletul. Mergea pe strada abia observandu-i pe trecatori, lovindu-i adesea cu umarul din neatentie. Oamenii se uitau cu mirare la tanarul murdar de noroi, cu figura interiorizata, ratacita si mohorata, fara sa-i acorde prea multa importanta. Iar el, simtindu-se absolut singur, inaintand parca se apropia de o imagine vag luminata ca de palpairi de flacara, tot mai deslusita pe masura ce distanta se scurta, crescand treptat, devenind o viziune dramatica si sumbra, ale carei dimensiuni gigantice se desprindeau din umbra acoperind totul, arzandu-i ochii cu mesajul ei inexorabil:
Johannes Bömches
geboren am 16 April 1867
verstorben am 18 October 1914