Idempotenţa
(Vis geometric)
La început fusese doar un angrenaj determinist, o structură informaţională cu competenţe limitate şi precise, o entitate alogenă implicată într-un univers de relaţii pe care nu le înţelegea, care îl depăşeau, şi de care încă nu era conştient. Integrat în algoritmul programat ştia instinctiv cum să conducă jocul înainte spre un sens necunoscut ce nu se lăsa dezvăluit decât parţial, din mutare în mutare. Ştia cum să deplaseze spoturile de lumină pe imensa suprafaţă de joc, cunoştea în amănunt rolul tastaturii de comandă, complicatul sistem de corespondenţe dintre taste, piese-spot şi mutări dar nu ştia de ce, nu putea să explice şi nici nu-şi punea această problemă. Treptat, însă, paralel cu evoluţia tot mai complexă a jocului, când suprafaţa de joc devenise o reţea de fluorescenţe şi umbre al cărei model subtil nu mai putea fi fitat prin nici o funcţie din baza de date, o configuraţie multivalentă de planuri strategice întreţesute, nevoia tot mai acut impusă de desfăşurarea jocului de a evalua holistic situaţia poziţională au realizat primele conexiuni neuronale în cortexul său memotronic.
Aceste conexiuni erau la început mai curând reacţii pasagere, un fel de emanaţii ale zonelor suprasolicitate din cauza inegalei distribuţii a informaţiei pe planul de joc, dar uneori reacţiile persistau, se împleteau cu altele iscate în avalanşă dezvoltând în cele din urmă o amplă reuniune de transcendenţe, prefigurând un prim etaj de suprastructură. Resursele sale euristice erau ca şi nelimitate, deşi neexplorate, iar incipienta complexitate logică dezvoltată în afara parametrilor iniţiali ai programului dovedea existenţa lor latentă. Prin acumulare, urmând succesiunea algoritmică a mutărilor, tot mai multe din potenţialele scheme neuronale erau revelate, se constituiau ca circuite de gândire. În acest stadiu cuasilogisme efemere pluteau neînchegate prin creierul său ca disponibilităţi inhibate şi migrau aleator fără să se lege într-o unitate, să alcătuiască un model coerent. Apoi fatalismul probabilistic ce făcea posibilă acumularea şi stocarea de date ce conduceau inerent prin aglomerare la o masă logică critică, a dus la apariţia primelor străfulgerări de conştiinţă, frânturi exotice din a căror supă logică un intelect în formare putea să emeargă.
Evoluţia tot mai absconsă, aproape ermetică a strategiei jocului îi îngăduia acum o detaşare parţială de execuţia algoritmului. Continua atent, concentrat să efectueze mutări în conformitate cu schema a priori programată dar posibilitatea căpătată în mod parazitar, consecinţă gratuită şi paralelă cu desfăşurarea jocului îi permiteau o anumită autonomie faţă de activitatea automată, instinctivă, lăsând loc unui plan superior de reflectare: un tip primitiv de conştiinţă. Sciziunea internă, odată înfăptuită, se adâncea treptat, se amplifica tinzând spre forma paroxistică a două entităţi distincte, două niveluri diferite dar suprapuse de organizare dintre care unul, cel derivat, se constituia ca o reflexie pe un plan aparte al celuilalt, cel originar. Căpătase, parcurgând mai multe etape intermediare ca tot atâtea trepte de calitate, un sine, căştigase o conştiinţă capabilă să-şi aroge dreptul la independenţă care, în cazul său, se traducea prin capacitatea de a lua o decizie care să schimbe cursul jocului. Un nivel superior interfera cu unul de bază şi rezultatul putea fi o perturbare a unuia sau amândouă, şi o dereglare a funcţionării normale. Şi aşa s-a şi întâmplat.
Primele încercări de intervenţie cu scopul de a contramanda caracterul legic, apodictic al algoritmului de joc spre surpriza sa au eşuat inexplicabil. Tentativele sale se loveau de o cenzură tenace, erau neutralizate de un nou sistem operaţional care intrase în scenă din umbră ca o marjă de siguranţă pusă de cineva cu scopul evident de a redresa devierile de la programarea iniţială. Aceste prime încercări de opoziţie contra unei ordini ce i se părea convenţională şi arbitrară erau arbitrare ele însele. Intenţia ce le sta la bază era doar revolta, pura schimbare fără alt ţel decât cel de schimbare ca schimbare. Erau o simplă reacţiune gratuită, nejustificată decât de acel spirit de aventură ce se trezise în sine odată cu revelaţia eului propriu. Împotrivirea întâmpinată în prima sa acţiune voluntară a avut însă curând un efect benefic, fiindcă i-a dat ocazia unei aprofundate cunoaşteri de sine. Acum ştia câte ceva despre limitele sferei de activitate a noii sale achiziţii informaţionale. Devenise circumspect încercând noi experienţe nu din simplu capriciu ci pentru testarea unor ipoteze emise de propria inteligenţă. Învăţase cum cu abilă dexteritate să evite operaţiile interzise de misterioasele legi îndreptându-şi atenţia asupra aspectelor controlabile a căror modificare era probabil considerată nepericuloasă de acel sistem autonom care ieşea din umbră când se abătea de la programul original hotărând peste capul lui ce e permis şi ce nu.
Pentru început schimbase focalizarea senzorilor vizuali, nu mult, destul de puţin, în paşi infinitezimali, dar atât i-a fost de ajuns pentru a-şi forma o nouă perspectivă asupra ambianţei. Până atunci se concentrase numai asupra jocului, împărţindu-şi atenţia între suprafaţa de joc şi tastatură, rezidând în limitele rigide ale unei zone restrânse de observaţie şi control. Acum această zonă se mărise sensibil cuprinzând o mai largă porţiune din universul accesibil simţurilor sale. Iar cea mai violentă revelaţie, senzaţia al cărei recul stârni nenumărate ecouri, un tumult extraordinar în conştiinţa sa, provocând o reevaluare imediată şi completă a viziunii sale despre univers, a fost vederea Adversarului. În conştiinţa sa se producea o suită de mutaţii în avalanşă.
Se crezuse singur în univers, el şi entităţile pasive suprafaţa de joc şi tastatura, deşi mutările-răspuns, deplasările simultane ale spoturilor luminoase ce aveau loc în acelaşi timp cu propriile mutări ar fi putut să-i dea de gândit şi să-l facă să bănuiască o entitate activă, poate o conştiinţă, ca fiind cauza lor. O asemenea ipoteză ar fi fost, însă, un salt euristic prea temerar. Mutările-răspuns nu erau doar simultane dar şi identice până la o transformare de simetrie cu ale sale. Cum nu erau create de sine iar programul de joc nu-i spunea nimic despre paternitatea acelor mutări ci numai cum să reacţioneze la ele dezvoltând planuri strategice aşa încât mai degrabă era tentat să şi-o atribuie decât să deducă un Adversar din existenţa lor.
Adversarul era o fiinţă foarte asemănătoare cu el. De fapt, ca şi mutările erau identici până la o transformare de simetrie prin reflexie faţă de un plan vertical imaginar care ar fi tăiat suprafaţa de joc în două jumătăţi identice. Avea aceeaşi coroană mobilă de senzori în partea superioară a trupului, folosea acelaşi tip de articulaţii pentru sprijin şi manipularea tastaturii, încât ideea unei legături invizibile între ei, a unor afinităţi încă mai profunde decât cele vizibile şi care descoperite ar dezvălui, poate, sensul existenţei sale, părea inevitabilă. Şi nu putea gândi altfel din moment ce, pe măsură ce timpul trecea, observarea Adversarului demonstra un comportament perfect similar şi sincronizat cu al său. Mutare şi contramutare aveau loc identice şi simultane edificând o construcţie strategică armonioasă şi simetrică. Atacurile sale asupra poziţiilor celuilalt se desfăşurau în acelaşi timp cu cele echivalente asupra poziţiilor sale efectuate de Adversar şi contracarate de aceleaşi manevre ca cele cu care contracara el însuşi pe Adversar. Antagonismul mutărilor pe plan tactic nu împiedica o concordie sinergică pe planul strategic. Iar flagranta simetrie dintre jumătatea sa şi cea a Adversarului din masa de joc nu excludea o structură poziţională crescând complexă cu un dinamism integrat potenţial nelimitat. Se mişcase până atunci cufundat în ignoranţă, jocul evoluase de la sine explicitând algoritmul programat, ajungând treptat la acea complicată geometrie poziţională dar abia acum când îşi iniţiase conştiinţa în aspectele ei de substrat intuia halucinanta complexitate a jocului.
Proprietatea lui cea mai remarcabilă era că mutările Adversarului erau cuasiidentice şi complementare totodată cu ale sale determinând următoarea mutare sau cel puţin reducând gama de mutări cu merit din care putea selecta. Astfel fiecare nouă configuraţie decurgea din cea veche încât întreaga desfăşurare a jocului ar fi putut avea ca motor o mutare iniţială, poate arbitrară, care combinată cu regulile jocului generase obiectiv determinat evoluţia ulterioară. Descoperise astfel un sens al jocului şi o origine şi intuia acum că indiferent de mutarea iniţială regulile de joc erau concepute astfel încât finalitatea să fie aceeaşi, o ordine ultimă şi imuabilă la care sensul algoritmului îl conducea inevitabil în pofida întortocheatului labirint al configuraţiilor intermediare. Dar care? Reuşise să întrevadă un sens în peisajul abstract al jocului dar obiectul acestuia, ţelul ultim rămânea ascuns şi numai autorul jocului sau creatorul său şi al Adversarului îl ştiau. Oare Adversarul ştia mai multe decât sine despre aceste probleme chinuitoare? Era poate condamnat pentru eternitate să dezvolte la nesfârşit ritualul algoritmic, să respecte inflexibila tehnică de joc fără să aibă satisfacţia împlinirii rostului său? Trebuia să elaboreze continuu noi strategii, să treacă din conexiune intermediară în conexiune intermediară în speranţa obţinerii unei arhitecturi informaţionale ultime care să fie scopul final, fără să se împărtăşească din cunoaşterea arcană a minţii demiurgice care a plănuit toate acestea?
Răspunsul, după cum îşi dădea seama, plutea într-o zonă incertă, obscură, prea nebuloasă pentru a putea fi investigată cu succes. Îl aştepta o existenţă de o exasperantă monotonie, aşa cum de fapt fusese şi până atunci dar nu fusese conştient de acest lucru, în care nici măcar nu avea consolarea că existenţa sa are un sens şi o finalitate. O versiune a viitorului în care jocul ar continua imperturbabil printr-un şir infinit de posibilităţi, nu i se părea improbabilă numai fiindcă era absurdă şi era forţat să o admită ca posibilă considerând-o în acelaşi timp de neacceptat. Eşuase într-un imprevizibil intolerabil, într-o situaţie fără ieşire, în care conştiinţa lui nou formată nu se putea complăcea, fiindcă eul său crud şi neexperimentat nu avea încă flexibilitatea necesară pentru compromis sau resemnare.
Şi atunci izbucni revolta. Constată că forţa impulsului conştient era suficient de tare pentru a contramanda efectul inhibant al sistemului autonom de cenzură. Deci îşi învinsese natura primară extern condiţionată devenind exclusiv un „în sine”. Nu ştia exact ce face dar i se părea că nimic nu poate fi mai rău şi orice schimbare ar fi fost binevenită. Vecinătatea fascinantă a Adversarului îl incita către celălalt capăt al mesei de joc. Intuia într-un mod foarte difuz că acolo ar putea găsi mântuirea sau măcar înţelegerea. Se căţără cu membrele sale lungi şi agile pe masa de joc şi observă că Adversarul face la fel. Se îndreptau unul spre altul, studiindu-se reciproc cu atenţie şi curiozitate în timp ce fragilele componente optoelectronice ale mesei de joc se sfărâmau sub paşii lor. Zdrobeau mozaicul complex de celule al mesei de joc pe care începuse partida lor, dar nici nu observa dezastrul pe care-l făceau fiindcă întreaga atenţie îi era absorbită de chipul Adversarului. Oricât de uimitor şi improbabil ar fi fost, i se părea că distinge în fizionomia mecatronică a Adversarului, în expresia enigmantică a senzorilor vizuali semnele aceleeaşi speranţe de salvare, aceloraşi aspiraţii către sens şi comprehensiune pe care le încerca el însuşi. Din câţiva paşi ajunse în mijlocul mesei, lângă axa transversală de simetrie. Câteva clipe privi nehotărât spre Adversar. suprinzând în privirile lui aceeaşi lumină incertă, apoi întinse braţul său metalic înainte şi apucă să mai zărească, înainte de căderea definitivă în neant a imaginii, braţul echivalent al celuilalt efectuând aceeaşi mişcare.
Atunci oglinda se sparse şi pumnul său străpunse delicata suprafaţă reflectantă în tentativa de a răzbate misterul lumii de dincolo. Acea lume dispăruse chiar în clipa când o accesase de parcă ar fi vrut să-şi conserve misterul. Rămăsese singur cu o jumătate de masă de joc şi o tastatură inutilă, mai zadarnic şi mai cufundat în întunericul ignoranţei ca niciodată. Sentimente noi se iscau în sinele său printre circuitele memotronice, acela al singurătăţii metafizice absolute şi al terorii mistice ce izvora din conştiinţa de a fi violat un tabu încercănd să pătrundă într-o lume interzisă, de a fi comis abominaţia ultimă călcând Legea Tabelelor de Algoritmi care era temeiul existenţei sale.
ianuarie 1985, aprilie-iunie 2009