Timpul se scurge cu o încetineală exasperantă. Aşteptăm într-o sală aseptică, cu pereţi albi imaculaţi, fără un fir de praf pe mochetele gri, iluminată intens de lumina difuză şi rece ce vine din ţigle semitransparente ale tavanului fals. Zumzetul electric al lămpilor fluorescente mascate se combină cu uruitul sistemului de aclimatizare. Mobilierul e elegant dar discret, în stil cubist. Stau aici de trei ore şi aşteptarea a devenit insuportabilă. Interviurile au început de la ora opt dimineaţa şi acum, dupa ora unsprezece, numărul de candidaţi nu pare să fi scăzut simţitor. Toţi sunt îmbrăcaţi impecabil în costume de ţesătură fină, în culori sobre, cu cravate roşii de mătase şi stau cu geanta diplomat pe genunchi, aşteptând să fie chemaţi. Nu avem programări la ore precise, iar ordinea în care suntem chemaţi nu e alfabetică. Poate că există un criteriu confidenţial după care e stabilită ordinea introducerii candidaţilor la interviu dar eu înclin să cred că e arbitrară, lăsată inspiraţiei de moment în timp ce frunzăresc dosarele, şi e expresia desconsiderării dezumanizante faţă de candidaţi a examinatorilor. Ultimul candidat pare să fi stat în birou cu examinatorii o eternitate. Prin uşa închisă etanş nu răzbat decât sunete ininteligibile, înăbuşite, dar de multe ori mi se pare că potrivesc câte ceva din ureche. Uneori aud, parcă, o voce autoritară răspicând sarcasme severe urmate de explicaţii timide, bâlbâite, întrerupte de pufniri ironice. Alteori parcă aud o rumoare colocvială, o atmosferă acum destinsă între examinatorii care şi-au găsit candidatul care corespunde profilului cerut şi candidatul încălzit de senzaţia de jubilaţie calmă că a reuşit. Din punctul lor de vedere examinarea s-a terminat, acum stau la o şuetă uitând de noi, cei care încă aşteaptă afară cu sistemul sanguin inundat în adrenalină. Dar nu, trebuie să mă stăpânesc, să nu-mi las imaginaţia s-o ia razna. Construiesc întregi scenarii bazate pe rumori obscure care ar putea însemna orice. De fapt e linişte, întreruptă când şi când de foşnet de dosare şi de candidaţi care îşi schimbă poziţia pe scaun. Nu am altceva de făcut decât să mă holbez la logoul uriaş fixat pe peretele opus, un „Aztec” în caractere simple de grosime constantă, uşor înclinate aerodinamic către dreapta, energice şi economice, doar cu „t”-ul din mijloc stilizat bogat, mozaical, ca un pumnal cioplit într-o piatră semipreţioasă. Dacă n-ar fi încordarea crescândă din mine aproape că m-aş plictisi.
La început mă bucuram de fiecare dată când chemau înăuntru un alt candidat. Oricine altcineva numai să nu fiu eu. Mă simţeam de parcă aş fi fost graţiat temporar. Mă bucuram că momentul greu încă n-a sosit. Acum, însă, după mai mult de trei ore de aşteptare încordată, îmi doresc să mă cheme mai repede, să scap de calvar, să se termine odată într-un fel sau altul, indiferent cum, numai să se termine.
Ciudat cum, deşi mulţi candidaţi au intrat in biroul examinatorilor, nici unul nu a ieşit afară. Poate i-au scos afară pe vreo altă uşă. Probabil vreo altă regulă obscură că nici unul din candidaţii intervievaţi să aibă contact cu cei încă neintervievaţi.
Tăcerea din sala de aşteptare e egală, apăsătoare şi insuportabilă. Candidaţii nu discută între ei. Sunt competitori, nu colegi, deşi în mod abstract îmi dau seama că poate în alte împrejurări am descoperi că avem multe în comun şi chiar am putea fi prieteni. Suntem cam de aceeaşi vârstă, avem o pregătire profesională, interese şi aspiraţii asemănătoare. Sunt tentat să iniţiez o discuţie cu cineva, simt foarte tare nevoia de a face ceva care să detensioneze atmosfera dar nu pot. Nu pot fiindcă mi-e teamă de ei. Mi se pare că toţi sunt mai bine pregătiţi decât mine. Nu pot evita sentimentul că ceilalţi sunt perfecţi, inuman de perfecţi, complet dedicaţi slujbei, în acelaşi timp eficienţi ca nişte maşini şi pasionaţi profesional, fără înclinaţii şi slăbiciuni umane vulgare. Pe când eu... Mă simt ca un impostor. Mă simt vinovat, inadecvat standardului de excelenţă care emană ca o atmosferă inefabilă din decorul sălii de aşteptare.
Adevărul e că nici nu-mi place profesiunea de oficiant pentru care candidez. Mai multe hobbyuri mi-au trezit la un moment sau altul interesul, mai mult decât învăţătura şi cariera dar am fost treptat silit să renunţ la ele. Panica de a fi exclus din cursa către realizare profesională, de a pierde unica şansă care ni se acordă de a reuşi în viaţă m-a menţinut cumva pe făgaş şi m-a ferit de rătăciri. Nici nu ştiu cum m-am târât prin şcoală, şi mai puţin cum am reuşit să-mi menţin punctajul la un nivel ridicat. N-am crezut că voi supravieţui primului semestru în facultate. Nu puteam ţine pasul cu ritmul de predare şi eram terorizat de exigenţa şi omniscienţa profesorilor. Şi acum iată-mă aici. Câteodată totul mi se pare ireal.
Alteori bănuiesc că teama şi emoţiile mă fac să văd lucrurile într-o lumină hiperbolizantă. Poate că şi ei, ceilalţi candidaţi, sunt failibili. Poate că şi ei au aceleaşi emoţii ca mine şi acelaşi sentiment de inadecvare. Poate şi lor le e teamă de mine şi mă văd perfect, profesional, maşinal. Îmi dau seama raţional că probabil chiar aşa este dar emoţional nu pot crede, sunt copleşit de inferioritatea mea.
Ca de atâtea ori înainte, uşa de la sala de conferinţă se deschide şi încleştarea din stomacul meu atinge paroxismul. Numele meu a fost rostit. Mă ridic şi mă îndrept mecanic către uşa întredeschisă. Ca prin farmec emoţiile anterioare au dispărut şi au fost instantaneu înlocuite cu altele, stranii si neaşteptate. Am senzaţia că plutesc, de parcă aş fi în imponderabilitate şi trebuie să mă folosesc de repere vizuale pentru a mă menţine în echilibru. Când intru în camera în care are loc interviul observ masa lungă la care stau membrii comisiei de examinare şi aceasta îmi captează întreaga atenţie. Pare depărtată şi incomensurabilă în termeni familiari şi umani. E mică şi depărtată în fundalul camerei şi totuşi îmi ocupă tot orizontul.
Sunt invitat să mă aşez şi o fac, dar mă aşez ca vai de lume, pe marginea scaunului, într-o poziţie precară. Cu un efort de voinţă îmi înving sfiala şi mă aşez mai confortabil, ocupând tot scaunul. Caut să arăt relaxat dar nu prea relaxat, ca să nu par lipsit de respect. Preşedintele comisiei începe să vorbească cu amabilitate şi simplitate de parcă mi-ar fi cel mai bun prieten şi ne-am cunoaşte de când lumea. Mă las fără voie prins în mrejele acestei iluzii şi mă uit la el ca la un salvator, ca la un om înţelept şi binevoitor căruia îi pot spune orice şi care înţelege orice. Instinctiv am presupus că el este preşedintele (mai târziu s-a dovedit a fi o eroare, dar din fericire nu am făcut nici o gafă prin care să-mi dau de gol naivitatea). Cu toată afabilitatea intervievatorului nu recapăt controlul emoţiilor mele. Răspund întrebărilor puse, chiar cu simulată siguranţă de sine şi aplomb. Dar în realitate pentru mine totul e nou ca înainte de creaţie. Totul se naşte acum cu vorbele şi gesturile mele ţâşnind din neant virgin şi mirabil. Parcă tot ce spun ia fiinţă prin simpla mea rostire şi eu sunt cel care le aduc din nefiinţă în lumină. Am sentimentul ciudat că nu sunt eu cel care vorbeşte şi face paradă de erudiţie şi încredere în sine ci un alter ego necunoscut care a preluat controlul voinţei mele reducându-mă pe mine la condiţia de martor, neputincios dar recunoscător acestui personaj pe care nu l-am ştiut făcând parte din mine. Îl urmăresc cu un fel de detaşare şi realizez că eu n-aş fi în stare de o performanţă la fel de bună în faţa comisiei. Mă văd râzând convenţional şi fals dar cu cuviinţă şi eleganţă când membrii comisiei fac câte o glumă benignă, menită, probabil, în intenţia lor, să destindă atmosfera. La cerere scot din geanta diplomat documentele de acreditare, diplomele şi recomandările care sper să mă facă eligibil în ochii lor de a prelua slujba scoasă la concurs. Comisia le studiază cu exagerată atenţie şi impresie de importanţă încât încep să mă întreb dacă nu cumva e ceva în neregulă cu actele mele. Dar după o analiză exhaustivă comisia decide să accepte acreditările mele şi realizez cu bucurie că încă sunt în cursă. Deasemenea realizez că o parte din mine s-ar fi simţit uşurată dacă comisia m-ar fi respins în acest punct scutindu-mă de emoţiile unui interviu complet.
Un alt membru al comisiei îmi pune o întrebare iar eu ascult cu atenţie şi deferenţă. Mă gândesc puţin înainte de a răspunde ca pentru a pregăti răspunsul, inhibând impulsul de a răspunde imediat şi care m-ar face să arăt prea doritor de a face pe plac şi deasemenea ca un memorizator portabil. Dar am grijă să nu întârzii prea mult pentru a nu pierde şansa de a crea impresia de promptitudine. Odată ce încep să vorbesc continui cu aplomb şi siguranţă de sine. Din nou mă izbeşte sentimentul că alcineva vorbeşte în locul meu, cineva care e mai pregătit pentru acest joc, pentru arta interviului.
După îndeplinirea mai multor formalităţi, în sfârşit trec la proba practică, cea hotărîtoare. Peretele din spatele meu glisează aproape fără zgomot şi descoperă o cameră adiacentă celei de intervievare dar de o cu totul altă factură. E un facsimil aproape exact al camerei altarului Templului Central. E construită din piatră şi e luminată de torţe. Dinspre altar emană un miros distinct de sânge şi fecale putrezite care e filtrat pe cât posibil de aparatele de recondiţionare a aerului care au pornit la maximă capacitate odată cu glisarea peretului. Secunzi de oficiant menţin o ofrandă lipită de altar, gata pentru sacrificiu. Mi se oferă o salopetă de oficiant, pătată şi duhnitoare. Îmi scot vestonul şi îmbrac salopeta. Mă apropii de altar şi iau din nişă pumnalul de flint al oficiantului. Primul lucru pe care îl fac, ceea ce mi s-a spus că fac profesioniştii, deşi nu e pomenit în nici un manual, e să tai coardele vocale ale ofrandei pentru a elimina ţipetele care te pot distrage atât de mult, oficiant sau martor. Observ cum concentraţia necesară operaţiei mi-a tăiat pur şi simplu emoţiile. Nu mai simt nici un pic de temere. Toată adrenalina s-a transformat acum în concentrare şi execuţie atentă. Mâinile îmi merg aproape de la sine, singure, de parcă nici nu ar necesita o minte care să le coordoneze.
În timp ce tai abdomenul şi diafragma privirea îmi alunecă fără voie spre ochii înnebuniţi ai ofrandei. Observ pomeţii mai degrabă laţi decât proeminenţi şi mă gândesc că ofranda e probabil originară din nord. Bogatele câmpuri de recoltare din sud sunt pe cale de epuizare, din ce-am auzit, şi echipele de prelevare trebuie să foreze tot mai departe în ţinuturile pustii şi sălbatice din nordul rece.
Îmi continui lucrul aproape mecanic. Am făcut nenumărate simulări. Orele petrecute în laboratoarele de disecţie îşi spun cuvântul. Vag îmi trece prin cap mândria pe care o simţea tatăl meu când mă întorceam acasă de la şcoală cu note mari la anatomie şi astronomie. Introduc mâna prin tăietura din diafragmă şi îmi fac loc printre plămâni până ajung la inimă pe care o apuc cu toată puterea. Inima pulsează nebuneşte în mâna mea, aproape in fibrilaţie. Execut smucitura cu răsucire, mişcarea îndelung exersată, şi îmi iese din prima. Mâna mea iese din abdomenul ofrandei cu inima încă pulsând şi o îndrept către vest, unde Soarele tocmai începuse să apună. Rostesc formula sacră, sacerdotală:
–Ofer acest dar de viaţă Zeului Luminii şi Stingerii, al Morţii şi Învierii! Cruţă-ne pentru încă o zi şi ofrandele către Tine vor curge ca un fluviu de sânge!
Nici un răspuns nu vine dinspre Zeul care se consumă în ardere neîncetată pentru a ne da nouă lumina şi căldura de care avem nevoie. Nici un răspuns, ca de la idolii impasibili şi indiferenţi ciopliţi în piatră. Acesta e momentul meu de glorie.
Comisia, între timp s-a ridicat în picioare, au plecat cu toţii capul pentru un minut, apoi au izbucnit în aplauze. Mi-am scos salopeta pe care unul din oficianţii secunzi o spală de sânge acum. Apă cu vine roşiatice se scurge pe podeaua de dale de piatră către o mică gaură circulară. Alţi secunzi spală altarul sacrificial şi cară rămăşiţele ofrandei printr-o uşă în peretele de piatră al camerei altarului, care se deschide către un coridor întunecat. Şeful comisiei se apropie de mine şi îmi scutură mâna. În mijlocul aplauzelor şeful îmi spune confidenţial:
–Fii binevenit în mijlocul nostru! Eşti cel mai pregătit candidat pe care îl avem. Te aşteaptă înainte o lungă carieră în cadrul companiei!...
Exult. Niciodată nu am mai fost atât de fericit. Mă simt regele lumii, liber de îndoieli şi de teamă. Valuri de căldură îmi inundă inima. Sentimentul e atât de intens încât simt că aş putea să zbor. Apoi chiar în mijlocul acestei stări de extaz, care răsplăteşte orele de anxietate aşteptând să fiu intervievat, lunile de pregătire cu ghimpele neostoit al grijii în inimă, am deodată o revelaţie. Ceva din cuvintele şefului comisiei mi s-a părut că nu se potriveşte cu atmosfera festivă, o severitate reţinută, o intransigenţă amânată. Văd deodată cu claritate că am trăit până acum sub iluzia naivă şi inconştientă că acest examen e ultima şi singura mare încercare după care voi intra în ţara unde curge lapte şi miere. Abia acum realizez că greul de fapt abia începe. O carieră lungă, cu suişuri şi coborîşuri, în care voi da de duşmani care mă vor săpa şi va trebui să-mi găsesc aliaţi pentru a mă menţine pe creasta valului, înfruntând în fiecare clipă pericolul de a cădea la cea mai mică mişcare greşită. Am luptat şi am căştigat pentru a mai trăi o zi în care să continui lupta, atîta tot. O luciditate rece mă îngheaţă în mijlocul sărbătorii al cărei personaj principal sunt. Dar îmi păstrez zâmbetul pe faţă şi mă las în continuare în voia extazului de fericire. Sunt prea obosit pentru aceste gânduri şi e mai uşor să mă las în voia momentului. Îmi îngădui acest moment de relaxare. Dar mâine totul va fi mai clar şi atunci va trebui să încep să evaluez situaţia şi să înţeleg poziţia reală pe care am câştigat-o cu ce implică ea, să-mi calculez următoarea mişcare pe care va trebui s-o fac şi să aflu care sunt relaţiile de putere ale grupului select din care acum fac parte. Bătălia începe.