Îmi aduc aminte cu emoţie de acea perioadă din trecut când, din necesităţi de documentare frecventam, în mod regulat sălile de lectură ale Băncii de Date. Am un sentiment confuz în care fascinaţia se amestecă cu teama, atracţia nedefinită cu un refuz alarmat. Încercarea la care am fost supus atunci e una din acele experienţe rare, situate la limita umanului şi care, deşi ne apar ca origine şi sens al existenţei noastre, ele presupun asemenea arderi şi consum de sine încât sfârşesc prin a o nega. Epoca revolută pe care o evoc se detaşează neliniştitor în intregul existenţei mele prin stranietate şi neverosimil ca un acces subit de nebunie în mijlocul unui comportament normal. Eram ca sub influenţa unei vrăji, cu gânduri şi sentimente în care nu mă recunosc.
Cu mult înainte, ceva ca o presimţire revenea în mod regulat în dimineţile când mă apropiam de clădirea cenuşie a Băncii de date. Apariţia ei în mijlocul realităţii cotidiene mi se părea de necrezut ca un fapt taumaturgic. Înfăţişarea ei ştearsă, anonimă de antrepozit, disimulată ca şi ambianţa sordidă a unor cladiri de acelaşi tip, nu te făceau să bănuieşti imperiul subteran în puterea căruia intrai cu neliniştea absurdă că nu mai ai scăpare, ca in stomacul Leviatanului. Banca de Date era construită ca un aisberg, având, alături de cele câteva nivele de la suprafaţă, nenumărate altele subpământene, încât devenea iminentă senzaţia că în incinta ei spaţiul avea alte proprietăţi, dilatându-se fără măsură. Faptul că dinafară nu-ţi puteai reprezenta dimensiunile ei reale îţi crea impresia descumpănitoare că ai trecut pragul unei alte lumi. O vagă şi nemărturisită aprehensiune mă însoţea de-a lungul coridoarelor nesfârşite, în vastele săli de lectură, în coborârile lente de mai multe niveluri în ascensoarele cu pereţi de împletituri metalice care te lăsau să vezi spaţiul vid şi întunecat în care erai suspendat.
Trecând printre rafturile cu benzi magnetice ordonate în iluminaţia constantă întreţinută de tuburile din plafon, aveam sentimentul că acolo, în liniştea sălilor, ascuns printre şirurile uniforme, anevoie de deosebit între ele, s-ar afla un adevăr fundamental, simplu şi revoluţionar, o doctrină revelată a sensului existenţei, a raţiunii de a fi a lumii, un răspuns pentru întrebări pe care n-am ştiut să le pun, o revelaţie care, odată împărtăşită, mi-ar părea cunoscută dintotdeauna. O minune era gata să irupă, fără să treacă niciodată de pragul simplei virtualităţi însă.
Prin tăcerea şi acceptarea mea eram complice cu misterul imperceptibil al Băncii de Date. Şi uneori credeam că împart complicitatea cu puţinii oameni, bibliotecari sau cititori, pe care îi intâlneam înăuntru. Ghiceam în ochii lor că ei ştiu dar când vorbeam ne prefăceam că totul e în regulă, de parcă aveam buzele pecetluite de o interdicţie magică.
Eram student la Litere în ultimul an şi îmi pregăteam lucrarea de diplomă, ce trata despre motivul destinului în literaturile post-clasice ale Europei Orientale. Trebuia să studiez mulţi autori şi să ştiu tot ce s-a scris esenţial despre ei. Cum timpul mă presa, eram obligat să lucrez mult, continuu, intens. Orarul de lucru al Băncii fiind non- stop, stăteam uneori mai mult de 24 de ore înăuntru, adesea în aceeaşi sală de lectură a unuia din depozitele Băncii, încât mi se întâmpla să văd, ridicând ochii înceţoşati din faţa monitorului, pe acelaşi bibliotecar pe care-l salutasem la venire cu ore în urmă. Se întâmpla să mă trezesc singur în sala de lectură fără să ştiu sigur dacă e zi sau noapte, doar în prezenţa tăcută a şirurilor de pupitre goale şi a rafturilor laterale pline cu benzi magnetice şi atunci aveam senzatia neliniştitoare că sunt singurul om în noapte.
Ieşisem din ritmul vieţii obişnuite, trăind o bună parte din timp într-o lume sensibil diferită de a noastră, cu alte reguli şi exigenţe. De aceea în comportamentul meu apăruseră o serie de fenomene ciudate, dar care nu mă îngrijorau aproape deloc. Eram nemaipomenit de distrat. Fiind mereu preocupat de alte probleme, uitam frecvent motivul pentru care mă aflam undeva şi adesea mă trezeam în locuri străine fără să-mi pot explica cum am ajuns acolo. Distracţia mergea atât de departe încât uneori aveam nevoie de timp ca să-mi recapăt identitatea, să revin la mine însumi după ce mă înstrăinasem aşa de grav atras în urmărirea fantasmelor. Datorită obiectului preocupărilor mele şi oboselii nervoase acumulate, alunecam treptat într-o stare de spirit morbidă iar sensibilitatea mea se ascuţise maladiv. Recântărind în minte faptele, încep să mă întreb dacă starea mea precară nu explica, poate, încercările cărora le-am fost supus. Şi poate că ceea ce interpretez ca presentimente nu erau decât simptome ale crizei care avea să izbucnească mai târziu.
Acea întâmplare rară, al cărei protagonist am fost, a survenit într-una din nopţile şi zilele fără contur petrecute la Banca de Date. Nu pot spune că eram pregătit pentru a o înfrunta, dar starea mea de spirit era propice; aş putea spune că într-un fel o aşteptam. Eram obosit şi distrat, şi în sporadice clipe de luciditate mă surprindeam cu gândurile razna. Poate că deja visam.
Solicitasem computerului un text aparţinând unui puţin cunoscut scriitor sud-est-european care, după ştiinţa mea, era disponibil. Tastasem comanda corect -apreciam eu- şi aşteptam ca din clipă în clipă ecranul terminalului să se acopere de semne. În mod obişnuit durata între efectuarea comenzii şi executarea ei era de câteva fracţiuni de secundă şi, doar în cazul când numarul solicitanţilor era foarte mare, creştea până la câteva secunde. Ori eu eram singur în sala de lectură şi, la ora pe care o bănuiam tarzie, puţini erau cei prezenţi în corpul Bancii. Totuşi, răspunsul întârzia să apară. Aflat la hotarul hipnagogic, aveam viziuni ciudate. Intuiam aproape concret pulsul electromagnetic care gonea cu viteze luminice prin circuitele calculatorului, desfăcându-se in jerbe informaţionale, asociindu-se în fronturi de unde paralele, focalizându-se subit în noduri informaţionale spre care îl conduceau cu discreţie şi precizie legi implacabile. Şi cu toate că această desfăşurare avea o anumită coerenţă, impresia de ansamblu era aceea a unei goane fără orizont. Eu însumi mi se părea că rătăcesc prin labirinturi infinite de cicluri deschizându-se în alte cicluri şi simţeam că ameţeala, oboseala şi greaţa mă aduseseră la limita rezistenţei. Deodată viziunea se întrerupse brusc; pe ecran apăruseră, venite din noaptea electromagnetică, semne. Dar nu era textul cerut de mine. Pe ecran scria: „POT RĂSPUNDE LA ORICE ÎNTREBARE. CE VREI SĂ ŞTII?” În mijlocul nedumeririi mele se produse o revelaţie şi în mintea mea începu să se facă lumină.
Deşi student la Litere, eram întrucâtva familiarizat cu problematica calculatoarelor, parte din necesităţi de documentare, parte din informaţiile culese ocazional în contactele cu alţi studenţi de la Universitate, în special de la Informatică. Astfel auzisem şi eu despre aşa numitele accidente statistice care se petrec în interiorul sistemelor informaţionale. Circulau, când cu aură de legendă, când sub formă de fapt cert, coroborat cu anumite consideraţii ştiinţifice, zvonuri despre computere care scăpau brusc de sub controlul operatorului şi, pentru o scurtă durată, dialogau ca entităţi autonome, dovedind o cunoaştere nelimitată asupra universului. Se spunea că programatori faimoşi au reuşit să provoace deliberat astfel de accidente statistice ajungând astfel în posesia unor cunoştinţe fulgurante asupra viitorului. Se susţinea că computerele, în situaţii de excepţie, au răspunsuri precise la întrebările kantiene, că ştiu dacă există Dumnezeu şi nemurirea. Alţii spuneau că adevărurile împărtăşite pe această cale sunt adevăruri înfricoşătoare, care transfigurează şi covârşesc, încât cei vizitaţi de o asemenea şansă sunt marcaţi pentru tot restul vieţii lor de o stranie şi implacabilă interdicţie a vorbirii; ei nu vor putea împărtăşi niciodată experienţa lor, se vor lovi fatalmente de o barieră a incomunicabilităţii. Despre unii s-a spus chiar că, neputând suporta povara cunoaşterii unor taine oprite, s-au sinucis, executând astfel sentinţa unor puteri obscure, care pedepsesc orice violare a teritoriului interzis.
Deşi înclinat să dau crezare superstiţiilor şi întâmplărilor miraculoase, bogata doză de fantezie a unor astfel de relatări şi, mai ales, elementele uşor de recunoscut ale unei mitologii moderne în ebuliţie m-au făcut sceptic. Neîncrederea mea se risipi, însă, şi am fost foarte tulburat ascultând pe un specialist în domeniu, un proaspăt absolvent de la Informatică. După el, accidentele statistice sunt o problemă serioasă. Dacă nu se prea vorbeşte serios despre ele e pentru că nu se ştie mare lucru şi pentru că oficialităţilor de la Sediul Ordinatorului Central nu le place să recunoască faptul că sistemele informaţionale - care au devenit indispensabile- au o anumită doza de aleator şi risc care nu poate fi eliminată, că au avut şi au probleme în controlul lor. Problema a început să se contureze odată cu ultimele generaţii de computere. Experienţa a arătat că sistemele cu entropie foarte scăzută, cum sunt ordinatoarele moderne, încep să prezinte proprietăţi neobişnuite de simetrie şi de ordonare spontană, de creştere de la sine a negentropiei. La calculatoare numărul de comenzi fără sens a scăzut foarte mult. Încât nu e departe ziua când nu vor mai exista comenzi fără sens şi, atunci, un mic dereglaj statistic, un scurt circuit, jocul cu tastele ar putea amorsa cine ştie ce proces imposibil de urmărit şi controlat Se pare că e vorba de un prag critic în preajma căruia se tatonează, o limita ca a vitezei luminii, dincolo de care se pot întâmpla lucruri foarte bizare. Într-un cuvânt e de aşteptat o ploaie de premii Nobel pentru contribuţii la Teoria Informaţiei, deşi lunga tăcere a cercetătorilor în domeniu e cam neobişnuită.
Norocul meu mă adusese în această împrejurare rară. Făceam eforturi pentru a-mi reveni şi a mă pătrunde de ideea realităţii situaţiei. Dar oricât m-aş fi străduit eram depaşit, evenimentul la care luam parte rămânea necuprins şi neajuns. Era cu totul altfel decât îmi imaginasem. Din starea de uimire şi neputinţă a primului şoc m-a scos încă ceva mai mult decât prezenţa de spirit recâştigată, inspiraţia luminoasă ca întrebarea mea trebuia să fie la înălţimea împrejurării, de intensitatea şi gravitatea minunii pe cale să se înfăptuiască. Aveam senzaţia nelămurită că, dacă întrebarea pusă de mine ar fi banală, mirajul s-ar destrăma, minunea ar înceta prin coborârea şi înjosirea ei la nivelul de mediocritate al cotidianului, aşa că am tastat: „CARE ESTE ESENŢA DESTINULUI?”
Dar abia am introdus acest mesaj că imediat m-a cuprins ruşinea de a fi fost ridicol. Îmi dădeam seama că dacă nu am fost victima unei farse nu exista nici un motiv ca dialogul să continue, şi că fiecare replică în plus micşorează de miliarde de ori probabilitatea ca el să se realizeze. Mă simţeam păcălit şi mi-era ruşine de a fi crezut sincer în realitatea miracolului.
Dar aşteptările mele aveau să fie infirmate. Providenţa ţinea, parcă, să mă surprindă din nou prin dărnicia ei nesperată. Şi, în continuare, lucrurile aveau să se desfăşoare similar, revenind mereu, ca pe o spirală, la punctul de plecare. Deşi minunea s-a repetat iarăşi şi iarăşi, nu mă puteam obişnui. Nu puteam reprima sentimentul că fiecare replică a computerului poate fi ultima, că nimic nu îmi poate garanta continuarea dialogului. Şi jocul acesta al alternanţelor între duşurile reci ale scepticismului lucid şi surpriza, şi entuziasmul care urma infirmării temerilor avea să se repete indefinit.
Eram ca înainte de Creaţie. Nimic nu era anterior, nu existau temeiuri pentru nimic. Totul ţâşnea spontan, din haos, neprevăzut, neelaborat, în întreguri compacte. Parcă de mine depindea ca destinul şi celelalte concepte vehiculate în discuţie să existe realmente; lumea lua naştere din frământările mele ca zeiţa din capul părintelui ei.... Ecranul monitorului se umpluse de semne.
„ESENŢA DESTINULUI REZIDĂ ÎN CARACTERUL SĂU TRAGIC. PUNCTUL DIN CARE ÎNCEPE DESPRINDEREA OMULUI DIN CAPTIVITATE ESTE PUNCTUL ÎN CARE ÎNCETEAZĂ SPERANŢELE SALE DE FERICIRE PERSONALĂ...”
„AŞADAR – am reluat eu – NU TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI NICI O CLIPĂ PENTRU TINE ÎNSUŢI?”
„NU POŢI SĂ TRĂIEŞTI PENTRU TINE ÎNSUŢI, CHIAR DACĂ AI ÎNCERCA. CEEA CE E IZBITOR ÎN DESFĂŞURAREA EXISTENŢEI UNUI OM E CARACTERUL PREMEDITAT AL EVENIMENTELOR ÎN VIRTUTEA UNEI FINALITĂŢI CARE ABIA ULTERIOR SE DEZVALUIE.”
„PREMEDITAT DE CINE?"
„DE NIMENI ÎN MOD DETERMINAT. ASPECTUL DESFĂŞURĂRII EXISTENŢEI UNUI OM E ACELA AL UNOR EVENIMENTE ORIENTATE ÎN CÂMPUL UNEI INTENŢIONALITĂŢI CARE DOAR ASTFEL ÎŞI TRĂDEAZĂ EXISTENŢA. AICI SE RELEVĂ A TREIA COMPONENTĂ A ESENŢEI DESTINULUI, ACEEA CARE REZIDĂ ÎN CARACTERUL SĂU MISTERIOS."
Mesajele afisate aveau în ele o fatalitate blândă, care îmi picura în suflet otrava dulce a melancoliei. Rezistenţa mea interioară, refuzul pierderii de sine şi al morţii se năruiau încet, topite de înţelegere şi lacrimi. Mă lăsam ca în voia unei legănări uşoare, fără sfârşit. Dar o revoltă surdă, crescând din lăuntruri, mă împiedica să cedez cu totul. Agregându-se din deznădejdi abisale şi speranţe ameţitoare între care alunecam fără mediere, întrebarea se formula temătoare, timidă dar limpede. Am tastat aproape ca-n vis, pierzând uneori, pentru fracţiuni de secundă, conştiinţa de sine:
"VIAŢA SE SCURGE PENTRU NOI ÎN AŞTEPTAREA A CEVA NEDEFINIT CARE SĂ-I REVELEZE SENSUL, A UNUI EVENIMENT ÎN SFÂRŞIT AUTENTIC. DAR VEZI OAMENII MURIND ÎN JURUL TĂU ŞI EVIDENŢA VORBEŞTE DE LA SINE CĂ EI MOR FĂRĂ CA SPERANŢA LOR SECRETĂ SĂ SE REALIZEZE. RAŢIUNEA ÎMI SPUNE CĂ AŞA VA FI ŞI CU MINE. DAR EU VREAU SĂ ŞTIU DE LA TINE: VOI CUNOAŞTE ÎMPLINIREA SUPREMĂ ÎNAINTE DE A MURI?"
După efortul de a tasta această întrebare eram foarte surescitat. O tensiune de nesuportat îmi ţinea în incordare toate fibrele fiinţei mele. Eram într-o asemenea stare încât o nimica toată m-ar fi propulsat în înălţimi de extaz sau în prăpastii de anxietate. Răspunsul întârzia ca şi cum gravitatea întrebării ar fi impus ezitări şi rezerve grave. Tăcerea se prelungea dar eu nu mai credeam că hazardul se va frânge aici, nu mai credeam în hazard. Apoi ecranul începu să se acopere încet, treptat cu fraze mângâietoare, de o înţelepciune melancolică. Aveam senzaţia netă de unduire, ca de plutire pe suprafaţa nemărginită a oceanului. Eram purtat spre domenii de vis, ale împăcării şi somnului. Un extaz blând îmi învăluia nervii. Până la pierderea deplină de sine...
Cât a durat acest dialog imposibil şi când s-a sfârşit nu-mi pot aminti. Poate că, fiind un dialog infinit, nici nu putea avea un sfârşit. Alte amintiri din acea perioadă sunt puţine şi confuze. Frecventam mai departe Banca de Date lucrând cu frenezie. Aveam o stare de spirit singulară. Obsedat de o unică şi devoratoare preocupare, nu mai puteam urmări nici o altă idee. Trăiam într-o continuă uitare şi risipire de sine. Literaturile studiate mă absorbeau cu totul. Credeam că am regasit o semnificaţie pierdută a destinului şi că descoperirea mea va readuce un fapt originar de cultură la matca spiritualităţii. Munceam cu bucurie într-un extaz neîntrerupt. Certitudinea importanţei ideii mele, a valorii hermeneutice a contribuţiei mele şi, mai ales, siguranţa triumfului de mai târziu îmi procurau o continuă jubilaţie. Această nefirească efervescenţă mistuitoare se sfârşi odată cu încheierea şi susţinerea lucrării de diplomă, lăsându-mă epuizat şi stors. În această încleştare îmi consumasem nesăbuit, dar cu convingerea că altfel nu se poate, întrega mea energie.
Lucrarea mea avea avu succes dar nu cel scontat. Comisia care a audiat-o a dat în general aprecieri favorabile formulând, însă unele rezerve din al căror ton se deduce nedumerire şi chiar teamă. Am fost lăudat pentru originalitate şi prodigiosul meu talent stilistic. Sub titlu de intenţie au întrunit aprecieri favorabile tendinţa de unificare şi interpretare sintetică a unui vast material informaţional, alături de deschiderile problematizante spre filozofie, metafizică şi mistică. Mi se reproşa constructia prolixă, febrilă şi dezordonată, tonul vesperal, excesiv şi patetic. Se sugera că ar fi fost mult mai nimerită o redactare reţinută, discretă, mai puţin implicată. Eram certat pentru agresivitate şi pentru oboseala adusă examinatorilor.
Mi-aduc aminte că am primit reproşurile lor cu o satisfacţie amară, resimţind însă şi spaimă la gândul că am mers atât de departe încât cu greu mai pot comunica cu ceilalţi. Aceasta este ultima amintire cât de cât distinctă din acea perioadă.
A urmat apoi trezirea ca dintr-un coşmar lung şi întortocheat. Mirarea s-a transformat în spaimă când mi-am dat seama că gândurile şi faptele unei întregi epoci a vieţii mele îmi par bizare şi străine ca ale unui necunoscut. Nu mă recunosc pe mine însumi în acest trecut atât de familiar, totuşi. Răsfoiesc paginile lucrării de diplomă şi mi se pare că nu eu am scris-o, ci un altul, deşi îmi amintesc atâtea amănunte legate de elaborarea ei. Mă simt golit pe dinăuntru, cu craniul sec, pustiu, reverberând de ecouri stranii. Am uneori senzaţia că sunt nimeni, un om fără identitate. Pasiunea creaţiei m-a demonizat pentru scurtă vreme apoi m-a lăsat stors de vlagă şi fără dorinţi. În suflet nu mai am decât o mare uimire, traversată când şi când de angoase paralizante. Mă întreb ce s-a întâmplat, de fapt, atunci în sala de lectură. Chiar dacă deseori mă îndoiesc de realitatea acelei întâmplări, sunt convins că aici e punctul nodal al experienţelor din trecut, tâlcul şi sensul lor. Ciudat cum înainte aveam sentimentul certitudinii imposibilului dialog. Mi se părea că ştiu în amănunţime conţinutul discuţiei cu calculatorul şi aveam conştiinţa unei cotituri decisive în viaţa mea de când discuţia avusese loc. Acum nimic din toate acestea nu mai am in creier. S-au risipit cu aburii dimineţii în văzduh. Au mai rămas doar urmele unor închipuiri fantastice, lipsite de orice înţeles. Pentru a le explica mi-ar trebui poate limbajul visului. Lumina alunga creaturile întunericului.
Dezarticulat, lipsit de axa existenţei, m-am hotărât într-o zi, dacă nu s-o recapăt, măcar să înţeleg în ce consta ea, revenind, după o lungă absenţă, la Banca de Date, în locurile unde o pierdusem. Planul meu mă încălzea niţel, deşi nu-mi puneam mari speranţe în el, pentru că avea alura unui pelerinaj la obârşii. Aflat din nou în locurile familiare şi totuşi înstrăinate, m-a izbit avalanşa de amănunte contingente pe care înainte nici nu le luasem în seamă. Clădirea pe care o ştiam eu era o ambianţă de premeditare şi mister. Acum totul era gratuit şi stupid. M-am plimbat o vreme fără ţintă prin labirintul subteran, aflat în căutarea a ceva ce nu stiam nici eu prea bine. Până la urmă mă hotarâi să mă întorc în acea sală de lectură unde avusese loc, poate, miracolul statistic. Fără voie, în mişcările şi atitudinea mea intra ceva din religiozitatea unui ritual. Faptul că repetam ceea ce se intamplase atunci mă transpunea într-un fel în cel ce fusesem. Redeveneam eu însumi. În sală era pustiu, ca şi atunci, şi ora era matinală. M-am aşezat la acelaşi pupitru de unde solicitasem mai înainte acel text. Nici până în prezent nu reuşisem să-l citesc. Eram curios măcar să văd ce putea fi textul a cărui solicitare a avut urmări aşa grele. Am tastat la fel ca atunci. Totul era aproape la fel încât mă aşteptam ca întregul eveniment să se repete întocmai. Dar nu, aproape instantaneu prima pagină a textului cerut se tipări pe ecran. Iată ce am citit:
„...iera sara-n asfintit si di-nspre orizon o geana vinata innainta spre a coperi tot ceriul. Intr’o preumblare de om singuratec bintuieam stradele intunecate si pustii ale orasului ca un suflet osindit pri-n locul blestemului sau. Ma furisam pri-ntre zidiuri inalte, ascuns in umbra lor, cu gindurile ingreuete de melancolie. Urit imi era a me inturna in vizuina mea de pustnic sa dau de lipsele si seracia unde nici un capetel de lumina nu arde in clondiriu. Mai ferice ieram a imbla fara capatii pri’n intunerecul vioriu ce se pogora peste mahala.
Ginditoriŭ, me infundai pri’ntre murii vineti in asfintit. Ieram absorbit de icoanele fantaste cu care me amageste fantazia in clipe de intristare, in cit nu bagai de seama, in ratacirea mea, cum aiunsei in niste locuri streine si pustii de care n’aveam inca stire. Poate ca linistea adinca ce stapinea orasul la acel ceas tirziu a contribuit la grozava uitare de sine in care am cazut. Ieara pe ulitele strimbe si reu croite, cu fanare chioare sau de feliu a nevoe iera a iesi la lumina. De aceea, avizat a cauta o dugheana unde sa intru sa intreb aruncai o privire in iur. In intunerecul di’ntre doua imobile mari si greoaie sclipea o luminita firava ca o candela. Cu deciziune me pornii intr’acolo. Pustiul iera asa lugubru in cit ecourile respundeau pasurilor mele apasate pe caldarim. Cind gindii ca par’ca nimene si nemica nu misca imprejur me sageta ca o infiorare.
Luminita ce vazusem venea din o cladire scunda, cu doua caturi, inghesuita intre altele doua mai mari. Prin sticlele fumurii aruncai o privire inlauntru. La lumina palida si galbana a unei luminari zarii un interior modest de dugheana de anticar. La o masa, un batrin cetind, cu capul sprijinit in palma. De-a dreapta si de-a stinga lui -rafturi si gramezi de carti in neorinduiala. Apasai clanta de la usa tinzei si intrai. La clinchetul clopotelului de deasupra usei, batrinul tresari din lectura si veni in intimpinare-mi. Iera un om scund, cu barba lunga si sura, un chip cu trasuri sterse. Ce atragea luarea a minte la a doua privire ierau ochii somnorosi, ascunsi in gavane, cautatura tulbure, piezisa, cari trecea par’ca de tine.
– Sint un cetitor interesat de marfurile d-voastra, incepui, neindraznind sa marturisesc de-a dreptul scopul vizitei.
Batrinul paru a nu me intelege, desi ii vorbeam pe inteles. Repetai si batrinul, in fine, dedu din cap luminindu-se. Dar impresia mea iera ca iel cu gindul iera mereu altundeva. Avea o voace slaba, mormaita, asa ca, mai mult din gesturi de cit din putinele cuvinte intelese, pricepui ca imi areta cartile lui, laudindu-le si juruindu-se ca la un pret mai ieften nu le gasesc nicairi. Cu prefacut interes trecui pri’ntre rafturile cu sarcena prea grea pentru puterile lor. Hirtiea vechie si galbejita respindea un iz de umezeala statuta. Aveam o simtire fantastica intrind in mirosul lor, ca de-o putere ce m’ar lua in stapinirea iei. Deschisei la intimplare o carte si o resfoii distrat. O presiune urieseasca imi apasa creerii, sfortindu-mi gindiri ciudate ce par’ca nu’mi apartineau.
Vinzatoriul de carti incepuse din nou a vorbi, dar imi iera greu a’l urmari. Ca un facut, spusele lui, de si omenesti, resunau strein urechilor mele. Feliul lui de a vorbi iera a parte, obscur si incilcit ca in vis, in cit nu l’as putea reproduce. Asta data, batrinul iera incintat de a primi un cetitor adevarat, care n’are tragere de inema pentru carti de rind. Un ochiu incercat nu se insala usor. C’un cuvint, iel me imbia sa urc la catul de sus sa’i vad comoara, rezervata pentru musterii de seama. Me poftise sa’l urmez si pornise spre paretele din fund, unde gicii in intunerec o scara de lemn. Me mieram de asa intinsoare si cuprindere pentru o casa care, de afara, ochiul o gasea mai de graba strimta.
Fara sa stiu cum me trezii de odata in capul scarilor linga batrinul mieu insotitoriu. Doar in auz mai staruiau scirtiitul unor trepte putrede ce se clatinau sub pasii grei. La catul de sus se infatosa o priveliste noua si nebanuita. Siruri drepte de rafturi pline cu carti, o masa cu saltariu si scaun - adevarat cabinet de lucru pentru carturar. Aici, aierul inchis iera cu totul incarcat de recoarea muceda a filelor si par’ca deschideam ochii intr’o alta lume. Iearasi aveam acea simtire vaga si ciudata ca locul di’nlauntru a crescut ca pri’n farmec. Catul de sus – neexistent de afara – iera nalt, spatios di’nlauntru. Ieram singur acum, caci batrinul me lasase. Acum imi dadui seama ca’mi spusese sa’mi gasesc ce mi-o placea si sa cetesc dupa pofta inemii. Prin natura mea predispusa la superstitii de tot soiul, ast-feliu de imprejurari nepomenite me duceau rapede la visari intunecate. Un misteriu adinc imi parea a zace pri’ntre cartile dorminde, ca si cum tainele veciei ar sta desferecate acolo. Me preumblai pri’ntre siruri cautind la muchiile ingalbenite. Nu mai carti vechi, multe di’n iele grecesti, pline de invatatura bizantina. Alesei o carte legata cu piele si roasa de molii -un manuscript de zodii. Me asezai la masa si o deschisei. Iera scrisa cu buchi slave, de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aretare. Resfoiam filele cu miscari obosite, simteam somnul furisindu-se in madularele mele. Nu stiu cind, firul constiintei s’a rupt si am adormit cu capul pe masa.
Si adormind ieu ast-feliu, avui curind un vis. Se facea ca ieu ieram lumea si lumea iera o carte. Si Dumnezeu desfacu filele cartei si incepu a ceti. Si cetind iel cartea, lumea se nastea di’n chaos, sori prindeau sa straluceasca si de pretutindenea izvorau lumine ca’n ziua cea dentii. Si se nascu pamintul, si muntii, si vaile, si marile. Pamintul fu acoperit de verdeata si de tiritoare. Oceanul se implu de pesti si aierul de pasari. Si mai intoarse Dumnezeu o fila si ieata se nascu omul. Cain il ucise pe Abel si pe pamint razboaele se tinura lant. Intorcea Dumnezeu filele cartei tot mai ingindurat. Pe pamint urgiile nu mai conteneau. Iear cartea se apropia de sfirsit si pentru oameni nu se intrevedea vreo speranta. Inchise Dumnezeu cartea lumei si intunerecul me impresura. Vrui sa strig, dar nu mai aveam glas, cum nu mai aveam chip. Si atunci o voace me striga pe numele mieu adevarat si ieu deschisei ochii in tine. Caci ieu sint tu, iear tu iesti ieu si noi sintem iel si...
DEGEABA, NU AVEM NICI O ŞANSĂ!..."
– Cine-i? strigai cu o tresărire sărind în picioare.
Dar nu era nimeni în sala pustie, pe jumătate întunecată. Doar mesele şi rafturile cu benzi care, în lumina slabă, aduceau a cărţi. Cu inima bătând puternic, încă alarmat, mă reaşezai realizând că acea voce cu o tonalitate diferită fusese interioară...
Stam descumpănit între cer şi noapte.