Justiție / Justicia

La justicia (del latín iustitĭa, que, a su vez; viene de ius —derecho— y significa en su acepción propia «lo justo») tiene varias acepciones en el Diccionario de la lengua española.​ Nació de la necesidad de mantener la armonía entre los integrantes. Es el conjunto de pautas y criterios que establecen un marco adecuado para las relaciones entre personas e instituciones, autorizando, prohibiendo y permitiendo acciones específicas en la interacción de estos.

Índice

1 Etimología

2 Concepto

3 Desde el punto de vista filosófico

4 Sentido propio y metafórico de la justicia

5 Concepto de justicia en el derecho romano

6 Concepto en la versión griega de los Setenta

7 Concepto desde el punto de vista cristiano

7.1 Etimología bíblica

7.2 La justicia en el Antiguo Testamento

7.3 La justicia en el Nuevo Testamento

8 Conceptos posteriores de la justicia

9 Justicia como virtud

10 Teorización sobre la justicia

10.1 John Rawls

11 Teorías y definiciones acerca de la justicia

12 Justicia distributiva

13 Justicia y derecho

14 Representación de la justicia

15 Véase también

16 Referencias

17 Bibliografía

18 Enlaces externos

Etimología

Aparte de la que se ha dado en la entrada del artículo, al no estar de acuerdo ciertos autores con esta raíz etimológica se ponen de manifiesto las diferentes opiniones al respecto: Por un lado, la raíz se vincula con otros nombres de significado y origen religioso como son: iurare, iovis o júpiter, o iuramentum, razón por la cual los romanos creyeran que el derecho y la justicia eran un regalo de la divinidad. Sin embargo, los romanos distinguían perfectamente entre el ámbito jurídico —ius— y el religioso o moral —fas—. Otros autores se decantan por derivar de la raíz sánscrita yoh, como procedente de una deidad o de algo sagrado; otros estiman que deriva, también de la raíz sáncrita yu que se relaciona con un «vínculo obligatorio».​

Este conjunto de criterios o reglas tiene un fundamento cultural y, en la mayoría de sociedades modernas, un fundamento formal, que intervienen dentro del mismo concepto y que son explicados de la siguiente manera:​

El fundamento cultural se basa en un consenso amplio en los individuos de una sociedad sobre lo bueno y lo malo y otros aspectos prácticos de cómo deben organizarse las relaciones entre personas. Se supone que en toda sociedad humana, la mayoría de sus miembros tienen una concepción de lo justo y se considera una virtud social el actuar de acuerdo con esa concepción.

El fundamento formal es el codificado formalmente en varias disposiciones escritas, que son aplicadas por jueces y personas especialmente designadas, que tratan de ser imparciales con respecto a los miembros e instituciones de la sociedad y los conflictos que aparezcan en sus relaciones.

Concepto

El concepto de justicia puede explicitarse desde diversos puntos de vista: el ético, moral, como virtud, filosófico, religioso, del derecho y varios más. Algunos de ellos se exponen a continuación.

Desde el punto de vista filosófico

Corresponde a la Filosofía moral y a la Ética el estudio de la justicia desde el punto de vista filosófico. En ellas se define como justicia la virtud cardinal que reside en la voluntad mediante la cual, la persona está inclinada a dar a cada uno lo suyo, ya sea de manera individual, como sociedad o como grupos de personas, miembros de la sociedad.​ Para comprender mejor esta definición es necesario hacer algunas aclaraciones:

La justicia es una virtud y «lo propio de toda virtud y hábito es ser una disposición que inclina de un modo firme y permanente a sus actos».

La justicia, como se indicó, es una virtud cardinal, una virtud principal, ya que sobre ella gira la vida moral de la persona.​

Es una virtud que reside en la voluntad, es decir, en el «apetito racional» como indica Santo Tomás de Aquino; no es justo quien «conoce» lo que es recto sino quien obra rectamente.​ Por tal razón, la justicia está en una facultad apetitiva y al no poder radicar en el apetito sensible, reside en el apetito racional, es decir, en la voluntad.​

Es una virtud en la que, al inclinar a dar a cada uno lo suyo, predomina la objetividad.

(4.132 bytes)

Sentido propio y metafórico de la justicia

El sentido propio de la justicia exige que haya un débito exigible, que existan personas distintas ya que se puede ser justo o injusto respecto a otro, que debe ser una persona distinta e independiente al que practica la justicia, o la injusticia y, finalmente, que haya igualdad entre ambas personas. Por lo tanto, las relaciones de justicia entre unos y otros son siempre bilaterales.7​

Concepto de justicia en el derecho romano

El término justicia viene de iustitia. El jurista Ulpiano la definió así:

Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi; «La justicia es la constante y perpetua voluntad de dar (conceder) a cada uno su derecho». Los preceptos o mandatos del derecho son: honeste vivere, alterum non laedere et suum quique tribuere... («vivir honestamente, no hacer daño a nadie y dar a cada uno lo que le corresponde»).

La palabra justicia designó, originalmente, la conformidad de un acto con el derecho positivo, no con un ideal supremo y abstracto de lo justo. A dicho concepto objetivo corresponde, en los individuos, una especial actividad inspirada en el deseo de obrar siempre conforme a derecho; desde este punto de vista, Ulpiano definió la justicia, según el texto transcrito. Se cree que el jurista se inspiró en la filosofía griega de pitagóricos y estoicos. Resulta, así que la iustitia es una voluntad que implica el reconocimiento de lo que se estima justo y bueno (aequum et bonum).

Al observar el adecuarse a la ley en las acciones humanas, los principios jurídicos se concentran de manera constante y perpetua. De tal modo, la justicia pierde su contenido abstracto, de valor ideal y estático, transformándose en una práctica concreta, dinámica y firme que permanentemente ha de dirigir las conductas.8​

Concepto en la versión griega de los Setenta

El término «justicia» en la versión de los Setenta tiene la misma significación primaria que en el texto hebreo si bien está influida por la mentalidad griega ya que los términos helénicos que se usan: dikē y dikaiosýnē, se refieren a la virtud de la justicia puramente humano ya que ordena la convivencia en los ámbitos jurídicos y morales entre las personas.9​ Sin embargo se ha producido el efecto inverso: existen voces griegas —dikē, dikaiosýnē, krísis, kríma y varios más— para representar en ellos unos conceptos religiosos del Antiguo Testamento que, en principio venían expresados en hebreo como sedek, mišpāt, sedāqāh, etc. El motivo de este cambio de acepciones es, simplemente, el que el parecido entre los términos sea mayor o menor. Para la mejor comprensión de los vocablos griegos que expresan conceptos religiosos, se deben interpretar según sus significados hebreos.

Concepto desde el punto de vista cristiano

La palabra «justicia» aparece más de doscientas veces en cualquier traducción de la Biblia. Sin embargo, la palabra justicia tiene unos significados y una gama de matices de lo que pueda tener en español u otras lenguas modernas. En ella supera el ámbito moral o del derecho ya que profundiza el ámbito más profundo de lo religioso: la relación entre Dios y el hombre y entre los hombres entre sí precisamente por su dimensión religiosa. El concepto de justicia tiene cada vez mayor amplitud y trascendencia. Este es el valor profundo de la justicia en el momento de la Alianza de Dios con los hombres. Este primer significado de «la justicia» está en el entorno de la fidelidad, de la sinceridad, de la conformidad del cumplimiento de la Alianza de Dios con los hombres.11​

Etimología bíblica

En las lenguas semíticas, la raíz trilítera ص د ق (Ṣ-D-Q) se usa para expresar la palabra justicia si bien los estudiosos tienen diversas opiniones del significado de esta raíz. 

El primero es «fiel, justo»; según la segunda opinión puede significar «dureza, solidez, conformidad con la norma»; según la tercera es «vencer». En lo que sí están de acuerdo los etimologistas es que ninguna de ellas puede considerarse más o menos válida que las otras dos.12​ La justicia en el Antiguo Testamento

En todo el Antiguo testamento, sobre todo en el texto hebreo original, hay unas referencias constantes a este término que es «la acción de Dios que quiere salvar al hombre» al que se le revelará poco a poco los designios salvíficos de que Dios había establecido con el pueblo elegido, con el pueblo de Israel, especialmente ratificados en el momento de la Alianza en el Monte Sinaí donde quedaron concretados los lazos vinculantes: las promesas de Dios y los compromisos del pueblo.12 Dios ofrece el compromiso de la salvación al pueblo y este asume la fidelidad al pacto. La justicia de Dios es salvación y benevolencia y en el hombre, su fidelidad personal. La justicia veterotestamentaria conlleva unas exigencias , muy conocidas, entre los hombres y en la sociedad que están recogidas y especificadas en los Diez Mandamientos.

(4.897 bytes)

La justicia que conlleva la Alianza no es una mera relación jurídica sino la que emana de la relación del don gratuito de Dios para con los hombres que es el don de la salvación.13​

La justicia en el Nuevo Testamento

El concepto fundamental de la justicia en el Antiguo Testamento, después trasmitida al Nuevo Testamento, no sufrió modificación alguna ni por los escritos extracanónicos del judaísmo ni por la influencia helenística. A partir de la revelación en toda su plenitud hecha por Jesucristo, también adquiere el concepto religioso de la justicia una dimensión mucho más profunda que en el Antiguo Testamento.

Conceptos posteriores de la justicia

La justicia se ocupa en sí del apropiado ordenamiento de las cosas y personas dentro de una sociedad. Como concepto ha sido objeto de reflexión filosófica, legal y teológica y de debate a través de la historia. Un número de cuestiones importantes acerca de la justicia han sido ferozmente debatidas a través de la historia occidental: ¿Qué es justicia? ¿Qué demanda de los individuos y sociedades? ¿Cuál es la distribución apropiada de riqueza y recursos en la sociedad?: ¿igualdad, meritocracia, de acuerdo al estatus, o alguna otra posibilidad? Hay muchas respuestas posibles a estas preguntas de diversas perspectivas en el espectro político y filosófico.

De acuerdo a muchas teorías de justicia, es de suma importancia: John Rawls, en particular, clama que «La justicia es la primera virtud de las instituciones sociales, así como la verdad es a los sistemas del pensamiento».14​ La justicia puede ser pensada como distinta y más fundamental que la benevolencia, la caridad, misericordia, generosidad o la compasión. La justicia ha sido tradicionalmente asociada con conceptos de fe, reencarnación o divina providencia, es decir, con una vida de acuerdo al plan cósmico. La asociación de justicia con la equidad ha sido histórica y culturalmente rara y tal vez es una innovación moderna.15​

Un estudio en la UCLA en el 2008 ha indicado que las reacciones a la igualdad están «cableadas» en el cerebro y que, «la igualdad está activando la misma parte del cerebro que responde a la comida en las ratas... Esto es congruente con la noción de que el ser tratados de manera igualitaria satisface una necesidad básica».16​ Una investigación conducida durante el 2003 en Emory University, Georgia, que involucra a monos capuchinos demostró que otros animales cooperativos también poseen tal sentido y que «la aversión a la inequidad tal vez no sea únicamente humana».17​ indicando que las ideas sobre igualdad y justicia puedan ser instintivas en naturaleza y en la sociedad.

En el lenguaje común, el término justicia arrastra consigo la intuición de que «las personas deben recibir el trato que se merecen» y, en este sentido, conserva aún todo su vigor la definición de Ulpiano: «Dar a cada uno lo suyo». Desde el punto de vista individual, según Aranguren, la virtud de la justicia es el hábito consistente en la voluntad de dar a cada uno lo suyo.

La justicia puede ser la base para restablecer la convivencia. Esta, se rige por el principio de la compensación y la reparación a los ojos de la comunidad. De igual manera, se plantea que la denuncia de las violaciones y la búsqueda de justicia han contribuido a ampliar el espacio de dichos grupos. Restablecer los mecanismos de justicia no solo resulta fundamental para dar cara a las violaciones de los derechos humanos, si no que también funge como una forma de prevención y de ayudar a enfrentar los conflictos del presente, que la estela de la guerra deja como herencia.18​

Justicia como virtud

Igualmente la justicia ha sido entendida como virtud humana, puede ser definida como el arte de hacer lo justo y de «dar a cada uno lo suyo» (en latín: suum quique tribuere contenido en el Ars Iuris), básicamente esto nos dice que la justicia es la virtud de cumplir y respetar el derecho, es el exigir sus derechos, es otorgar los derechos a un individuo. Para diversos autores la justicia no consiste en dar o repartir cosas a la humanidad,[cita requerida] sino el saber decidir a quien le pertenece esa cosa por derecho. La justicia es ética, equidad y honradez.[cita requerida] Es la voluntad constante de dar a cada uno lo que es suyo. Es aquel sentimiento de rectitud que gobierna la conducta y hace acatar debidamente todos los derechos de los demás.

Todas las virtudes están comprendidas en la justicia. En definitiva, la verdadera justicia es el arte de dar lo justo o hacer dar lo justo a un individuo, basándose en los principios del arte del derecho, sin tener ningún tipo de discriminación o preferencia hacia ninguna persona; de lo contrario se estaría dando una justicia falsa y ello no sería «dar a cada uno lo suyo», sino «dar a él lo que le toque», dependiendo de su clase social o raza, etc

(4.824 bytes)

Teorización sobre la justicia

La justicia no es el dar o repartir cosas a la humanidad, sino el saber decidir a quien le pertenece esa cosa por derecho. La justicia es ética, equidad y honestidad. Es la voluntad constante de dar a cada uno lo que le corresponde. Es aquel referente de rectitud que gobierna la conducta y nos constriñe a respetar los derechos de los demás.

La justicia es para mí aquello cuya protección puede florecer la ciencia y junto con la ciencia, la verdad y la sinceridad. Es la justicia de la libertad, la justicia de la paz, la justicia de la democracia, la justicia de la tolerancia.

Hans Kelsen

Otro nivel de análisis lo constituye el hecho de entender la justicia como valor y fin del derecho (más que como virtud subjetiva) al que podemos conceptuar juntamente con Norberto Bobbio como «aquel conjunto de valores, bienes o intereses para cuya protección o incremento los hombres recurren a esa técnica de convivencia a la que llamamos derecho». Ahora bien en cuanto al bien jurídico tutelado por el derecho, o sea, el conjunto de condiciones protegidas por las normas jurídicas, se puede considerar desde una perspectiva absoluta iusnaturalista dentro de la cual todo derecho es justo y si no es justo no es derecho. Pero desde una óptica iuspositivista el derecho es condición (sine qua non) de la justicia y a la vez, esta es una medida de valoración del derecho, por lo que podemos decir que un derecho positivo determinado puede ser «justo o injusto» de acuerdo con un ideal subjetivo de justicia.

Todas las virtudes están comprendidas en la justicia. En definitiva, la verdadera justicia es el arte de dar a cada uno lo suyo, o bien, hacer a un individuo dar lo suyo a otro, ello con base en los principios de la ciencia del derecho, lo cual debe hacerse sin discriminar ni mostrar preferencia alguna por nadie, ya que todas las personas deben ser tratadas por igual para, poder estar en condiciones de aplicar la justicia a plenitud.

John Rawls

Al referirse a Kant, Rawls afirma que este ha sostenido que una persona actúa autónomamente cuando los principios de su acción son elegidos por ella como la expresión más adecuada posible de su naturaleza de ser racional libre e igual. Los principios básicos con los cuales actúa no son adoptados a causa de su posición social o de sus dotes naturales, o en función del particular tipo de sociedad en la cual vive, o de aquello que él quiere tener. Actuar sobre la base de estos principios significaría actuar de manera heterónoma. El velo de ignorancia priva a la persona, en la posición originaria, de los conocimientos que la pondrían en condiciones de elegir principios heterónomos. Las partes llegan juntas a su elección, en cuanto personas racionales libres e iguales, conociendo solamente aquellas circunstancias que hacen surgir la necesidad de principios de justicia.

Teorías y definiciones acerca de la justicia

Entre otras muchas teorías sobre la justicia, destacamos la de los filósofos:

Platón: la justicia como armonía social. En su libro República, Platón propone para la organización de su ciudad ideal, a través del diálogo de Sócrates, que los gobernantes de esta ciudad se transformen en los individuos más justos y sabios, o sea en filósofos, o bien, que los individuos más justos y sabios de la comunidad, es decir, los filósofos, se transformen en sus gobernantes.

Aristóteles: la justicia como igualdad proporcional: Dar a cada uno lo que es suyo, o lo que le corresponde. Dice que lo que le corresponde a cada ciudadano tiene que estar en proporción con su contribución a la sociedad, sus necesidades y sus méritos personales.

Tomás de Aquino: la ley natural. Dice que los ciudadanos han de tener los derechos naturales, que son los que Dios les da. Estos derechos fueron llamados posteriormente derechos humanos.

Para los utilitaristas las instituciones públicas se componen de una forma justa cuando consiguen maximizar la utilidad agregada (en el sentido de felicidad). Según esta teoría, lo justo es lo que beneficia al mayor número de personas a la vez.

Ulpiano: justicia es la constante y perpetua voluntad de darle a cada quien lo que le corresponde.

John Rawls: define la justicia como equidad, que consiste básicamente en el principio de igual libertad, el principio de justa igualdad de oportunidades y el principio de diferencia.

Cicerón: «La justicia es un hábito del alma, que observado en el interés común otorga a cada cual su dignidad».

Contemporáneamente han surgido teorías de la justicia de nivel meta, en el sentido de que intentan la armonización o convivencia de diferentes teorías de la justicia. Ejemplo de este tipo de enfoques es el de Gabriel Stilman en «Justicia de justicias», donde se sostiene que «un sistema justo será el que realice y sintetice democráticamente las concepciones particulares de la justicia de aquellos a quienes afecta».

(4.879 bytes)

Justicia distributiva

Un aspecto interesante de la organización de las sociedades es cómo se detentan los recursos disponibles, los bienes producidos y la riqueza disponible. En principio, en la mayoría de sociedades se han manejado dos conceptos parcialmente incompatibles sobre qué es una distribución justa de los bienes y la riqueza:

La justicia según la necesidad, sostiene aquellos que tienen mayores necesidades de un bien deben poseer asignaciones mayores.

La justicia según el mérito, sostiene que aquellos que más contribuyen a la producción de bienes y riqueza deben tener también una mayor proporción de los mismos.

Justicia y derecho

La justicia es uno de los principios generales del derecho: a ella recurre el legislador cuando quiere establecer un estatuto jurídico programático y también el juez al tener que dar solución a las controversias jurídicas que carecen de un estatuto jurídico que les den solución; se dice que dichos actores en su correspondiente orden jurídico o político actúan con justicia cuando nacen para proteger y satisfacer los derechos básicos de los individuos, fundamentando su autoridad en el ejercicio de sus obligaciones en los mismos derechos.19​

Otro nivel de análisis es entender la justicia como valor y fin del derecho (más que como virtud subjetiva) al que podemos conceptuar juntamente con Norberto Bobbio como «aquel conjunto de valores, bienes o intereses para cuya protección o incremento los hombres recurren a esa técnica de convivencia a la que llamamos derecho». Ahora bien en cuanto el «ideal de justicia» o sea, ese conjunto de condiciones protegidas por el derecho se puede considerar desde una perspectiva absoluta iusnaturalista dentro de lo cual todo derecho es justo y si no es justo es derecho. Pero desde una perspectiva iuspositivista el derecho es condición de la justicia y a la vez esta es una medida de valoración del derecho, por lo que podemos decir que un derecho positivo determinado es justo o es injusto de acuerdo a un ideal de justicia subjetivo. El Digesto, uno de los componentes de la obra de recopilación del derecho romano realizada por Justiniano (el Corpus Iuris Civilis), comienza así (D.1.1.1):

(...) ius a iustitia (...) ius est ars boni et aequi

- El derecho es justicia, el derecho es el arte de lo bueno y lo equitativo.

Representación de la justicia

La justicia se representa con una mujer que lleva los ojos vendados, una balanza en una mano y una espada en la otra. Los ojos vendados pretenden destacar que la justicia no mira a los hombres, sino los hechos, es decir, que la justicia es igual para todos los hombres. La balanza representa el juicio que determinará colocando a cada lado de la balanza los argumentos y pruebas. La espada expresa que la justicia castigará con mano dura a los culpables.

Véase también

Portal:Derecho. Contenido relacionado con Derecho.

Dama de la Justicia

Dice

Ética

Filosofía moral

Filosofía social

Justicia social

Teorías de la justicia

Lawfare

(3.003 bytes)

Dreptatea (din latinescul iustitĭa, care, la rândul ei, vine de la ius —drept— și înseamnă în sensul său propriu „lucru corect”) are mai multe înțelesuri în Dicționarul limbii spaniole. Sa născut din necesitatea menținerii armoniei. intre membri. Este ansamblul de orientări și criterii care stabilesc un cadru adecvat pentru relațiile dintre oameni și instituții, autorizând, interzicând și permițând acțiuni specifice în interacțiunea acestora.

Index

1 Etimologie

2 Concept

3 Din punct de vedere filozofic

4 Simț propriu și metaforic al dreptății

5 Conceptul de dreptate în dreptul roman

6 Concept în versiunea greacă a celor Șaptezeci

7 Concept din punct de vedere creștin

7.1 Etimologie biblică

7.2 Dreptatea în Vechiul Testament

7.3 Dreptatea în Noul Testament

8 Concepte ulterioare despre justiție

9 Dreptatea ca virtute

10 Teoretice despre dreptate

10.1 John Rawls

11 Teorii și definiții despre justiție

12 Dreptatea distributivă

13 Justiție și drept

14 Reprezentarea justiției

15 Vezi de asemenea

16 Referințe

17 Bibliografie

18 Legături externe

Etimologie

În afară de cel care a fost dat în intrarea articolului, atunci când anumiți autori nu sunt de acord cu această rădăcină etimologică, se dezvăluie diferitele opinii în această privință: Pe de o parte, rădăcina este legată de alte nume de sens și origine religioasă precum: iurare, iovis sau jupiter, sau iuramentum, motiv pentru care romanii credeau că legea și dreptatea sunt un dar de la divinitate. 

Cu toate acestea, romanii au făcut o distincție perfectă între sfera juridică —ius— și cea religioasă sau morală —fas—. Alți autori aleg să derive din rădăcina sanscrită yoh, ca provenind de la o zeitate sau ceva sacru; alții consideră că derivă, tot din rădăcina sacritică yu, care are legătură cu o „legatură obligatorie”.

Acest set de criterii sau reguli are un fundament cultural și, în majoritatea societăților moderne, un fundament formal, care intervin în cadrul aceluiași concept și care se explică astfel:

Fundamentul cultural se bazează pe un consens larg între indivizii dintr-o societate despre bine și rău și alte aspecte practice ale modului în care ar trebui organizate relațiile dintre oameni. Se presupune că în fiecare societate umană, majoritatea membrilor săi au o concepție a corectitudinii și este considerată o virtute socială să acționeze în conformitate cu această concepție.

Fundamentul formal este cel codificat formal în diferite prevederi scrise, care sunt aplicate de judecători și persoane special desemnate, care încearcă să fie imparțiale față de membrii și instituțiile societății și de conflictele care apar în relațiile lor

Concept

Conceptul de dreptate poate fi explicit din diferite puncte de vedere: etic, moral, ca virtute, filozofic, religios, juridic și multe altele. 

Unele dintre ele sunt enumerate mai jos.

Din punct de vedere filozofic

Studiul dreptății din punct de vedere filozofic corespunde Filosofiei și Eticii Morale. În ele, dreptatea este definită ca fiind virtutea cardinală care rezidă în voința prin care persoana este înclinată să-și dea fiecăruia pe ale sale, fie individual, fie ca societate, fie ca grupuri de oameni, membri ai societății. definiție este necesar să facem câteva precizări:

Dreptatea este o virtute și „caracteristica oricărei virtuți și obiceiuri este de a fi o dispoziție care se înclină într-un mod ferm și permanent către actele sale”.

Dreptatea, după cum sa indicat, este o virtute cardinală, o virtute principală, deoarece viața morală a persoanei se învârte în jurul ei.

Este o virtute care rezidă în voință, adică în „apetitul rațional”, așa cum indică Sfântul Toma de Aquino; Nu doar cine „știe” ce este drept, ci cine acționează corect. Din acest motiv, dreptatea se află într-o facultate apetitivă și întrucât nu poate fi înrădăcinată în apetitul senzitiv, ea rezidă în apetitul rațional, adică în voință. . .

Este o virtute în care, înclinând să-și dea fiecăruia a lui, predomină obiectivitatea.

(3.956 bytes)

Simț propriu și metaforic al dreptății

Simțul propriu al dreptății necesită să existe un debit plătibil, să existe oameni diferiți deoarece poate fi corect sau nedrept față de altul, care trebuie să fie o persoană diferită și independentă de cel care practică dreptatea, sau nedreptatea și, în sfârșit, , că există egalitate între ambele persoane. Prin urmare, relaţiile de justiţie dintre unul şi celălalt sunt întotdeauna bilaterale.7

Conceptul de justiție în dreptul roman

Termenul de dreptate provine de la iustitia. Juristul Ulpiano a definit-o astfel:

Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi; „Dreptatea este voința constantă și perpetuă de a acorda fiecăruia dreptul său.” Preceptele sau mandatele legii sunt: ​​honeste vivere, alterum non laedere et suum quique tribuere ... („trăiește cinstit, nu face rău și dă fiecăruia ceea ce se cuvine”).

Cuvântul dreptate a desemnat inițial conformitatea unui act cu dreptul pozitiv, nu cu un ideal suprem și abstract al justiției. Acestui concept obiectiv îi corespunde, la indivizi, o activitate deosebită inspirată de dorința de a acționa întotdeauna în conformitate cu legea; Din acest punct de vedere, Ulpiano a definit dreptatea, conform textului transcris. 

Se crede că juristul a fost inspirat de filosofia greacă a pitagoreenilor și stoicilor. Rezultă, astfel, că iustitia este o voință care presupune recunoașterea a ceea ce este considerat drept și bun (aequum et bonum).

Prin respectarea legii în acțiunile umane, principiile juridice sunt concentrate constant și perpetuu. 

În acest fel, justiția își pierde conținutul abstract, de valoare ideală și statică, transformându-se într-o practică concretă, dinamică și fermă care trebuie să dirijeze permanent conduita.8

Concept în versiunea greacă a celor Șaptezeci

Termenul „dreptate” în versiunea celor Șaptezeci are același sens primar ca în textul ebraic, deși este influențat de mentalitatea greacă, deoarece termenii eleni care sunt folosiți: dikē și dikaiosýnē, se referă la virtutea dreptății pur umană, deoarece ordonează coexistența în sfera juridică și morală între oameni.9 

Cu toate acestea, s-a produs efectul invers: există voci grecești —dikē, dikaiosýnē, krísis, kríma și multe altele— pentru a reprezenta în ele concepte religioase ale Vechiului Testament care, în principiu, au fost exprimate în ebraică ca sedek, mišpāt, sedāqāh etc. Motivul acestei schimbări a sensului este pur și simplu că asemănarea dintre termeni este mai mare sau mai mică. Pentru cea mai bună înțelegere a cuvintelor grecești care exprimă concepte religioase, ele ar trebui interpretate conform semnificațiilor lor ebraice.

Concept din punct de vedere creștin

Cuvântul „dreptate” apare de peste două sute de ori în orice traducere a Bibliei. 

Cu toate acestea, cuvântul dreptate are unele semnificații și o serie de nuanțe decât ar putea avea în spaniolă sau în alte limbi moderne. 

În ea, depășește tărâmul moral sau juridic, în timp ce pătrunde în tărâmul cel mai profund al religiei: relația dintre Dumnezeu și om și dintre oameni și unii cu alții tocmai datorită dimensiunii sale religioase. 

Conceptul de justiție crește în amploare și semnificație. 

Aceasta este valoarea profundă a dreptății în timpul Legământului lui Dumnezeu cu oamenii. 

Acest prim sens al „dreptății” se află în mediul fidelității, al sincerității, al conformității împlinirii Legământului lui Dumnezeu cu oamenii.11

Etimologie biblică

În limbile semitice, rădăcina triliteă ص د ق (Ṣ-D-Q) este folosită pentru a exprima cuvântul dreptate, deși oamenii de știință au opinii diferite cu privire la semnificația acestei rădăcini. Primul este „credincios, drept”; după a doua opinie poate însemna „duritate, soliditate, conformitate cu norma”; conform celui de-al treilea este „win”. Ceea ce sunt de acord etimologii este că niciunul dintre ei nu poate fi considerat mai mult sau mai puțin valid decât ceilalți doi.12 Justiția în Vechiul Testament

De-a lungul Vechiului Testament, în special în textul original ebraic, există referiri constante la acest termen care este „acțiunea lui Dumnezeu care vrea să-l mântuiască pe om” căruia planurile mântuitoare pe care Dumnezeu le stabilise vor fi descoperite încetul cu încetul odată cu cei aleși. poporului, cu poporul lui Israel, ratificat mai ales la vremea Legământului de pe Muntele Sinai unde s-au făcut legăturile obligatorii: promisiunile lui Dumnezeu și angajamentele poporului.12 Dumnezeu oferă poporului angajamentul mântuirii și aceasta presupune fidelitatea faţă de pact. Dreptatea lui Dumnezeu este mântuirea și bunăvoința și în om, fidelitatea lui personală. Justiția Vechiului Testament presupune niște cerințe, binecunoscute, în rândul oamenilor și în societate care sunt adunate și precizate în Cele Zece Porunci.

(4.778 bytes)

Dreptatea pe care o presupune Legământul nu este o simplă relație juridică, ci cea care emană din relația de dar gratuit al lui Dumnezeu față de oameni, care este darul mântuirii.13

Dreptatea în Noul Testament

Conceptul fundamental de dreptate din Vechiul Testament, transmis ulterior Noului Testament, nu a suferit nicio modificare nici prin scrierile extracanonice ale iudaismului, nici prin influenta elenistica. Din revelația în toată plinătatea ei făcută de Iisus Hristos, conceptul religios al dreptății capătă și o dimensiune mult mai profundă decât în ​​Vechiul Testament.

Concepte ulterioare despre justiție

Justiția însăși se ocupă de ordonarea corectă a lucrurilor și a oamenilor în cadrul unei societăți. Ca concept, a fost subiect de reflecție și dezbatere filosofică, juridică și teologică de-a lungul istoriei. O serie de întrebări importante despre justiție au fost aprig dezbătute de-a lungul istoriei occidentale: Ce este justiția? Ce le cere indivizilor și societăților? Care este distribuția adecvată a bogăției și resurselor în societate: egalitate, meritocrație, în funcție de statut sau altă posibilitate? Există multe răspunsuri posibile la aceste întrebări din diferite perspective ale spectrului politic și filosofic.

Potrivit multor teorii ale justiției, aceasta este de cea mai mare importanță: John Rawls, în special, susține că „Justiția este prima virtute a instituțiilor sociale, la fel cum adevărul este pentru sistemele de gândire.” 14 Justiția poate fi gândită ca fiind diferită și diferită. mai fundamental decât bunăvoința, caritatea, mila, generozitatea sau compasiunea. Dreptatea a fost asociată în mod tradițional cu concepte de credință, reîncarnare sau providență divină, adică cu o viață conform planului cosmic. Asocierea dreptății cu echitatea a fost rară din punct de vedere istoric și cultural și este poate o inovație modernă.15

Un studiu UCLA din 2008 a indicat că reacțiile la egalitate sunt „cablate” în creier și că „egalitatea activează aceeași parte a creierului care răspunde la mâncare la șobolani... Acest lucru este congruent cu ideea că a fi tratat în mod egal satisface o nevoie de bază.”16 Cercetările efectuate în 2003 la Universitatea Emory, Georgia, care au implicat maimuțe capucine, au arătat că și alte animale cooperante au un astfel de simț și că „aversiunea față de inechitate poate să nu fie exclusiv umană”17, indicând că ideile despre egalitate și dreptate. poate fi instinctiv în natură și în societate.

În limbajul obișnuit, termenul de dreptate poartă cu sine intuiția că „oamenii ar trebui să primească tratamentul pe care îl merită” și, în acest sens, definiția lui Ulpiano își păstrează încă toată forța: „Dă-i fiecăruia al lui”. Din punct de vedere individual, potrivit lui Aranguren, virtutea dreptății este obișnuința constând în voința de a da fiecăruia pe a lui.

Justiția poate sta la baza restabilirii conviețuirii. Aceasta este guvernată de principiul despăgubirii și reparației în ochii comunității. În mod similar, se susține că raportarea încălcărilor și căutarea justiției au contribuit la lărgirea spațiului acestor grupuri. Restabilirea mecanismelor de justiție nu este doar esențială pentru a face față încălcărilor drepturilor omului, ci servește și ca formă de prevenire și pentru a ajuta la confruntarea conflictelor din prezent, pe care urma războiului le lasă moștenire18.

Dreptatea ca virtute

La fel, dreptatea a fost înțeleasă ca o virtute umană, ea poate fi definită ca arta de a face ceea ce trebuie și de a „a da fiecăruia a lui” (în latină: suum quique tribuere cuprinsă în Ars Iuris), practic aceasta ne spune că Justiția este virtutea îndeplinirii și respectării dreptului, este a cere drepturile lor, este a acorda drepturi unui individ. Pentru diverși autori, dreptatea nu constă în a da sau a distribui lucruri omenirii, ci a ști să decidă cine deține acel lucru de drept. Dreptatea este etică, corectitudine și onestitate.[Citare necesară] Este voința constantă de a oferi fiecăruia ceea ce este al lui. Este acel sentiment de neprihănire care guvernează conduita și impune în mod corespunzător toate drepturile celorlalți.

Toate virtuțile sunt incluse în justiție. În ultimă instanță, adevărata dreptate este arta de a da ceea ce este corect sau de a face un individ să fie corect, pe baza principiilor artei dreptului, fără a avea niciun fel de discriminare sau preferință față de nicio persoană; altfel ar fi a da o falsă dreptate și asta nu ar fi „a-i da fiecăruia pe ale lui”, ci „a-i da tot ce primește”, în funcție de clasa socială sau de rasă etc.

(4.572 bytes)

Teoretizarea despre justiție

Justiția nu înseamnă să dai sau să distribui lucruri omenirii, ci să știi să decizi cui îi aparține acel lucru de drept. Dreptatea este etică, corectitudine și onestitate. Este voința constantă de a da fiecăruia cuvenitul. Este referentul dreptății care guvernează comportamentul și ne constrânge să respectăm drepturile altora.

Dreptatea este pentru mine aceea a cărei știință de protecție poate înflori și împreună cu știința, adevărul și sinceritatea. Este justiția libertății, justiția păcii, justiția democrației, justiția toleranței.

Hans Kelsen

Un alt nivel de analiză îl constituie faptul de a înțelege justiția ca valoare și scop al legii (mai degrabă decât ca virtute subiectivă) pe care o putem conceptualiza împreună cu Norberto Bobbio ca „acel ansamblu de valori, bunuri sau interese pentru a cărui protecție sau potenționare bărbați recurg la acea tehnică de conviețuire pe care o numim drept”. Acum, în ceea ce privește bunul juridic ocrotit de lege, adică ansamblul condițiilor ocrotite de normele juridice, acesta poate fi considerat dintr-o perspectivă de drept natural absolut în care orice drept este echitabil și dacă nu este corect nu este drept. Dar din punct de vedere iuspozitivist, legea este o condiție (sine qua non) a justiției și, în același timp, aceasta este o măsură de evaluare a dreptului, deci putem spune că un anumit drept pozitiv poate fi „echitabil sau nedrept” conform unui ideal subiectiv de dreptate.

Toate virtuțile sunt incluse în justiție. În cele din urmă, adevărata dreptate este arta de a-i oferi fiecăruia pe a lui sau de a-l face pe un individ să-l dea altuia, pe baza principiilor științei dreptului, care trebuie făcută fără discriminare sau arăta vreo preferință pentru oricine. , întrucât toți oamenii trebuie tratați în mod egal pentru a fi în măsură să aplice pe deplin justiția.

John se răzvrătește

Referindu-se la Kant, Rawls afirmă că a susținut că o persoană acționează autonom atunci când principiile acțiunii sale sunt alese de el ca expresie cea mai adecvată posibilă a naturii sale de ființă rațională liberă și egală. Principiile de bază cu care acționează nu sunt adoptate din cauza poziției sale sociale sau a dotărilor naturale, sau în funcție de tipul particular de societate în care trăiește sau de ceea ce își dorește să aibă. 

A acționa pe baza acestor principii ar însemna a acționa heteronom. Voalul ignoranței privează persoana, în poziția inițială, de cunoștințele care l-ar pune în situația de a alege principii heteronome. 

Părțile ajung împreună la alegerea lor, ca persoane raționale libere și egale, cunoscând doar acele împrejurări care dau naștere necesității principiilor justiției.

Teorii și definiții despre justiție

Printre multe alte teorii despre dreptate, o subliniem pe cea a filozofilor:

Platon: dreptatea ca armonie socială. În cartea sa Republica, Platon propune pentru organizarea orașului său ideal, prin dialogul lui Socrate, ca conducătorii acestui oraș să devină cei mai drepți și mai înțelepți indivizi, adică filozofi, sau ca cei mai drepți indivizi drepți și înțelepți dintre comunitatea, adică filozofii, devin conducătorii ei.

Aristotel: dreptatea ca egalitate proporțională: Dați fiecăruia ceea ce este al lui, sau ceea ce îi corespunde. Se spune că ceea ce îi corespunde fiecărui cetățean trebuie să fie proporțional cu contribuția acestuia la societate, cu nevoile și cu meritele personale.

Toma d'Aquino: legea naturală. El spune că cetățenii trebuie să aibă drepturi naturale, care sunt ceea ce le dă Dumnezeu. Aceste drepturi au fost numite ulterior drepturi ale omului.

Pentru utilitari, instituțiile publice sunt compuse într-un mod corect atunci când reușesc să maximizeze utilitatea agregată (în sensul fericirii). Conform acestei teorii, corectitudinea este ceea ce aduce beneficii celui mai mare număr de oameni în același timp.

Ulpiano: dreptatea este voința constantă și perpetuă de a oferi fiecăruia ceea ce se cuvine.

John Rawls: definește dreptatea drept corectitudine, care constă în principiu din principiul libertății egale, principiul egalității corecte de șanse și principiul diferenței.

Cicero: „Dreptatea este un obicei al sufletului, care, respectat în interesul comun, dă fiecăruia demnitatea lui”.

În același timp, au apărut teorii ale justiției la nivel meta, în sensul că încearcă armonizarea sau coexistența diferitelor teorii ale justiției. Un exemplu de acest tip de abordare este cel al lui Gabriel Stilman din „Justice Justice”, unde se susține că „un sistem just va fi cel care realizează și sintetizează în mod democratic concepțiile particulare despre justiție ale celor pe care îi afectează”.

(4.666 bytes)

Justitie distributiva

Un aspect interesant al organizării societăților este modul în care sunt deținute resursele disponibile, bunurile produse și bogăția disponibilă. În principiu, în majoritatea societăților au fost tratate două concepte parțial incompatibile cu privire la ceea ce este o distribuție echitabilă a bunurilor și a bogăției:

Dreptatea în funcție de nevoi, susține că cei care au nevoi mai mari pentru un bun ar trebui să aibă alocații mai mari.

Justiția după merit, susține că cei care contribuie cel mai mult la producția de bunuri și bogăție trebuie să aibă și o proporție mai mare din ele.

Dreptatea si legea

Justiția este unul dintre principiile generale ale dreptului: este folosită de legiuitor atunci când dorește să-și stabilească un statut juridic programatic și, de asemenea, de judecător atunci când trebuie să soluționeze litigii juridice care nu au un statut juridic pentru a le soluționa; Se spune că acești actori din ordinea lor juridică sau politică corespunzătoare acționează cu dreptate atunci când sunt născuți pentru a proteja și satisface drepturile fundamentale ale indivizilor, întemeindu-și autoritatea în exercitarea obligațiilor lor pe aceleași drepturi.19 

Un alt nivel de analiză este să înțelegem dreptatea ca valoare și scop al dreptului (mai degrabă decât ca o virtute subiectivă) pe care îl putem conceptualiza împreună cu Norberto Bobbio ca „acel ansamblu de valori, bunuri sau interese pentru a cărui protecție sau sporire oamenii recurg la acea tehnică a conviețuirii care numim drept”. Acum, ca „ideal al dreptății”, adică acel set de condiții protejate de lege poate fi considerat dintr-o perspectivă a dreptului natural absolut în care toată legea este corectă și dacă nu este corectă, este lege. 

Dar din perspectiva iuspozitivistă, legea este o condiție a justiției și, în același timp, aceasta este o măsură de apreciere a legii, deci putem spune că un drept pozitiv dat este corect sau inechitabil conform unui ideal de justiție subiectivă. 

Rezumatul, una dintre componentele compilației lui Iustinian de drept roman (Corpus Juris Civilis), începe astfel (D.1.1.1):

(...) ius a iustitia (...) ius est ars boni et aequi

- Legea este dreptate, legea este arta a ceea ce este bun și echitabil.

Reprezentarea justitiei

Dreptatea este reprezentată de o femeie legată la ochi, o balanță într-o mână și o sabie în cealaltă. Legăturile la ochi au scopul de a sublinia că dreptatea nu se uită la oameni, ci la fapte, adică că dreptatea este aceeași pentru toți oamenii. 

Baremul reprezintă judecata pe care o vei determina plasând argumente și dovezi pe fiecare parte a scalei. Sabia exprimă că justiția îi va pedepsi pe vinovați cu o mână grea.

Vezi si

Portalul: Drept. Conținut legat de Drept.

Doamnă a dreptății

El spune

Etică

Filosofie morală

Filosofia socială

Justiție socială

Teorii ale justiției

Dreptul

(2.885 bytes)

Justitia (din latinescul iustitĭa, care, la rândul ei, vine de la ius —drept— și înseamnă în sensul său propriu „lucru just”) are mai multe înțelesuri în Dicționarul limbii spaniole. S-a născut din necesitatea menținerii armoniei. intre componentii societatii. ansamblul de orientări și criterii care stabilesc un cadru adecvat pentru relațiile dintre oameni și instituții, autorizând, interzicând și permițând acțiuni specifice în interacțiunea acestora.

Index

1 Etimologie

2 Concept

3 Din punct de vedere filozofic

4 Simț propriu și metaforic al dreptății

5 Conceptul de dreptate în dreptul roman

6 Concept în versiunea greacă a celor Șaptezeci

7 Concept din punct de vedere creștin

7.1 Etimologie biblică

7.2 Dreptatea în Vechiul Testament

7.3 Dreptatea în Noul Testament

8 Concepte ulterioare despre justiție

9 Dreptatea ca virtute

10 Teoretice despre dreptate

10.1 John Rawls

11 Teorii și definiții despre justiție

12 Dreptatea distributivă

13 Justiție și drept

14 Reprezentarea justiției

15 Vezi de asemenea

16 Referințe

17 Bibliografie

18 Legături externe

Etimologie

În afară de cel care a fost dat în intrarea articolului, atunci când anumiți autori nu sunt de acord cu această rădăcină etimologică, se dezvăluie diferitele opinii în această privință: Pe de o parte, rădăcina este legată de alte nume de sens și origine religioasă precum: iurare, iovis sau jupiter, sau iuramentum, motiv pentru care romanii credeau că legea și dreptatea sunt un dar de la divinitate. 

Cu toate acestea, romanii au făcut o distincție perfectă între sfera juridică —ius— și cea religioasă sau morală —fas—. Alți autori aleg să derive din rădăcina sanscrită yoh, ca provenind de la o zeitate sau ceva sacru; alții consideră că derivă, tot din rădăcina sacritică yu, care are legătură cu o „legatură obligatorie”.

Acest set de criterii sau reguli are un fundament cultural și, în majoritatea societăților moderne, un fundament formal, care intervin în cadrul aceluiași concept și care se explică astfel:

Fundamentul cultural se bazează pe un consens larg între indivizii dintr-o societate despre bine și rău și alte aspecte practice ale modului în care ar trebui organizate relațiile dintre oameni. Se presupune că în fiecare societate umană, majoritatea membrilor săi au o concepție a corectitudinii și este considerată o virtute socială să acționeze în conformitate cu această concepție.

Fundamentul formal este cel codificat formal în diferite prevederi scrise, care sunt aplicate de judecători și persoane special desemnate, care încearcă să fie imparțiale față de membrii și instituțiile societății și de conflictele care apar în relațiile lor

Concept

Conceptul de dreptate poate fi explicit din diferite puncte de vedere: etic, moral, ca virtute, filozofic, religios, juridic și multe altele. 

Unele dintre ele sunt enumerate mai jos.

Din punct de vedere filozofic

Studiul dreptății din punct de vedere filozofic corespunde Filosofiei și Eticii Morale. În ele, dreptatea este definită ca fiind virtutea cardinală care rezidă în voința prin care persoana este înclinată să-și dea fiecăruia pe ale sale, fie individual, fie ca societate, fie ca grupuri de oameni, membri ai societății. definiție este necesar să facem câteva precizări:

Dreptatea este o virtute și „caracteristica oricărei virtuți și obiceiuri este de a fi o dispoziție care se înclină într-un mod ferm și permanent către actele sale”.

Dreptatea, după cum sa indicat, este o virtute cardinală, o virtute principală, deoarece viața morală a persoanei se învârte în jurul ei.

Este o virtute care rezidă în voință, adică în „apetitul rațional”, așa cum indică Sfântul Toma de Aquino; Nu doar cine „știe” ce este drept, ci cine acționează corect. Din acest motiv, dreptatea se află într-o facultate apetitivă și întrucât nu poate fi înrădăcinată în apetitul senzitiv, ea rezidă în apetitul rațional, adică în voință. . .

Este o virtute în care, înclinând să-și dea fiecăruia a lui, predomină obiectivitatea.

Simț propriu și metaforic al dreptății

Simțul propriu al dreptății necesită să existe un debit plătibil, să existe oameni diferiți deoarece poate fi corect sau nedrept față de altul, care trebuie să fie o persoană diferită și independentă de cel care practică dreptatea, sau nedreptatea și, în sfârșit, , că există egalitate între ambele persoane. Prin urmare, relaţiile de justiţie dintre unul şi celălalt sunt întotdeauna bilaterale.7

Conceptul de justiție în dreptul roman

Termenul de dreptate provine de la iustitia. Juristul Ulpiano a definit-o astfel:

Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi; „Dreptatea este voința constantă și perpetuă de a acorda fiecăruia dreptul său.” Preceptele sau mandatele legii sunt: ​​honeste vivere, alterum non laedere et suum quique tribuere ... („trăiește cinstit, nu face rău și dă fiecăruia ceea ce se cuvine”).

Cuvântul dreptate a desemnat inițial conformitatea unui act cu dreptul pozitiv, nu cu un ideal suprem și abstract al justiției. Acestui concept obiectiv îi corespunde, la indivizi, o activitate deosebită inspirată de dorința de a acționa întotdeauna în conformitate cu legea; Din acest punct de vedere, Ulpiano a definit dreptatea, conform textului transcris. 

Se crede că juristul a fost inspirat de filosofia greacă a pitagoreenilor și stoicilor. Rezultă, astfel, că iustitia este o voință care presupune recunoașterea a ceea ce este considerat drept și bun (aequum et bonum).

Prin respectarea legii în acțiunile umane, principiile juridice sunt concentrate constant și perpetuu. 

În acest fel, justiția își pierde conținutul abstract, de valoare ideală și statică, transformându-se într-o practică concretă, dinamică și fermă care trebuie să dirijeze permanent conduita.8

Concept în versiunea greacă a celor Șaptezeci

Termenul „dreptate” în versiunea celor Șaptezeci are același sens primar ca în textul ebraic, deși este influențat de mentalitatea greacă, deoarece termenii eleni care sunt folosiți: dikē și dikaiosýnē, se referă la virtutea dreptății pur umană, deoarece ordonează coexistența în sfera juridică și morală între oameni.9 

Cu toate acestea, s-a produs efectul invers: există voci grecești —dikē, dikaiosýnē, krísis, kríma și multe altele— pentru a reprezenta în ele concepte religioase ale Vechiului Testament care, în principiu, au fost exprimate în ebraică ca sedek, mišpāt, sedāqāh etc. Motivul acestei schimbări a sensului este pur și simplu că asemănarea dintre termeni este mai mare sau mai mică. Pentru cea mai bună înțelegere a cuvintelor grecești care exprimă concepte religioase, ele ar trebui interpretate conform semnificațiilor lor ebraice.

Concept din punct de vedere creștin

Cuvântul „dreptate” apare de peste două sute de ori în orice traducere a Bibliei. 

Cu toate acestea, cuvântul dreptate are unele semnificații și o serie de nuanțe decât ar putea avea în spaniolă sau în alte limbi moderne. 

În ea, depășește tărâmul moral sau juridic, în timp ce pătrunde în tărâmul cel mai profund al religiei: relația dintre Dumnezeu și om și dintre oameni și unii cu alții tocmai datorită dimensiunii sale religioase. 

Conceptul de justiție crește în amploare și semnificație. 

Aceasta este valoarea profundă a dreptății în timpul Legământului lui Dumnezeu cu oamenii. 

Acest prim sens al „dreptății” se află în mediul fidelității, al sincerității, al conformității împlinirii Legământului lui Dumnezeu cu oamenii.11

Etimologie biblică

În limbile semitice, rădăcina triliteă ص د ق (Ṣ-D-Q) este folosită pentru a exprima cuvântul dreptate, deși oamenii de știință au opinii diferite cu privire la semnificația acestei rădăcini. Primul este „credincios, drept”; după a doua opinie poate însemna „duritate, soliditate, conformitate cu norma”; conform celui de-al treilea este „win”. Ceea ce sunt de acord etimologii este că niciunul dintre ei nu poate fi considerat mai mult sau mai puțin valid decât ceilalți doi.12 Justiția în Vechiul Testament

De-a lungul Vechiului Testament, în special în textul original ebraic, există referiri constante la acest termen care este „acțiunea lui Dumnezeu care vrea să-l mântuiască pe om” căruia planurile mântuitoare pe care Dumnezeu le stabilise vor fi descoperite încetul cu încetul odată cu cei aleși. poporului, cu poporul lui Israel, ratificat mai ales la vremea Legământului de pe Muntele Sinai unde s-au făcut legăturile obligatorii: promisiunile lui Dumnezeu și angajamentele poporului.12 Dumnezeu oferă poporului angajamentul mântuirii și aceasta presupune fidelitatea faţă de pact. Dreptatea lui Dumnezeu este mântuirea și bunăvoința și în om, fidelitatea lui personală. Justiția Vechiului Testament presupune niște cerințe, binecunoscute, în rândul oamenilor și în societate care sunt adunate și precizate în Cele Zece Porunci.

(4.778 bytes)

Dreptatea pe care o presupune Legământul nu este o simplă relație juridică, ci cea care emană din relația de dar gratuit al lui Dumnezeu față de oameni, care este darul mântuirii.13

Dreptatea în Noul Testament

Conceptul fundamental de dreptate din Vechiul Testament, transmis ulterior Noului Testament, nu a suferit nicio modificare nici prin scrierile extracanonice ale iudaismului, nici prin influenta elenistica. Din revelația în toată plinătatea ei făcută de Iisus Hristos, conceptul religios al dreptății capătă și o dimensiune mult mai profundă decât în ​​Vechiul Testament.

Concepte ulterioare despre justiție

Justiția însăși se ocupă de ordonarea corectă a lucrurilor și a oamenilor în cadrul unei societăți. Ca concept, a fost subiect de reflecție și dezbatere filosofică, juridică și teologică de-a lungul istoriei. O serie de întrebări importante despre justiție au fost aprig dezbătute de-a lungul istoriei occidentale: Ce este justiția? Ce le cere indivizilor și societăților? Care este distribuția adecvată a bogăției și resurselor în societate: egalitate, meritocrație, în funcție de statut sau altă posibilitate? Există multe răspunsuri posibile la aceste întrebări din diferite perspective ale spectrului politic și filosofic.

Potrivit multor teorii ale justiției, aceasta este de cea mai mare importanță: John Rawls, în special, susține că „Justiția este prima virtute a instituțiilor sociale, la fel cum adevărul este pentru sistemele de gândire.” 14 Justiția poate fi gândită ca fiind diferită și diferită. mai fundamental decât bunăvoința, caritatea, mila, generozitatea sau compasiunea. Dreptatea a fost asociată în mod tradițional cu concepte de credință, reîncarnare sau providență divină, adică cu o viață conform planului cosmic. Asocierea dreptății cu echitatea a fost rară din punct de vedere istoric și cultural și este poate o inovație modernă.15

Un studiu UCLA din 2008 a indicat că reacțiile la egalitate sunt „cablate” în creier și că „egalitatea activează aceeași parte a creierului care răspunde la mâncare la șobolani... Acest lucru este congruent cu ideea că a fi tratat în mod egal satisface o nevoie de bază.”16 Cercetările efectuate în 2003 la Universitatea Emory, Georgia, care au implicat maimuțe capucine, au arătat că și alte animale cooperante au un astfel de simț și că „aversiunea față de inechitate poate să nu fie exclusiv umană”17, indicând că ideile despre egalitate și dreptate. poate fi instinctiv în natură și în societate.

În limbajul obișnuit, termenul de dreptate poartă cu sine intuiția că „oamenii ar trebui să primească tratamentul pe care îl merită” și, în acest sens, definiția lui Ulpiano își păstrează încă toată forța: „Dă-i fiecăruia al lui”. Din punct de vedere individual, potrivit lui Aranguren, virtutea dreptății este obișnuința constând în voința de a da fiecăruia pe a lui.

Justiția poate sta la baza restabilirii conviețuirii. Aceasta este guvernată de principiul despăgubirii și reparației în ochii comunității. În mod similar, se susține că raportarea încălcărilor și căutarea justiției au contribuit la lărgirea spațiului acestor grupuri. Restabilirea mecanismelor de justiție nu este doar esențială pentru a face față încălcărilor drepturilor omului, ci servește și ca formă de prevenire și pentru a ajuta la confruntarea conflictelor din prezent, pe care urma războiului le lasă moștenire18.

Dreptatea ca virtute

La fel, dreptatea a fost înțeleasă ca o virtute umană, ea poate fi definită ca arta de a face ceea ce trebuie și de a „a da fiecăruia a lui” (în latină: suum quique tribuere cuprinsă în Ars Iuris), practic aceasta ne spune că Justiția este virtutea îndeplinirii și respectării dreptului, este a cere drepturile lor, este a acorda drepturi unui individ. Pentru diverși autori, dreptatea nu constă în a da sau a distribui lucruri omenirii, ci a ști să decidă cine deține acel lucru de drept. Dreptatea este etică, corectitudine și onestitate.[Citare necesară] Este voința constantă de a oferi fiecăruia ceea ce este al lui. Este acel sentiment de neprihănire care guvernează conduita și impune în mod corespunzător toate drepturile celorlalți.

Toate virtuțile sunt incluse în justiție. În ultimă instanță, adevărata dreptate este arta de a da ceea ce este corect sau de a face un individ să fie corect, pe baza principiilor artei dreptului, fără a avea niciun fel de discriminare sau preferință față de nicio persoană; altfel ar fi a da o falsă dreptate și asta nu ar fi „a-i da fiecăruia pe ale lui”, ci „a-i da tot ce primește”, în funcție de clasa socială sau de rasă etc.

Teoretizarea despre justiție

Justiția nu înseamnă să dai sau să distribui lucruri omenirii, ci să știi să decizi cui îi aparține acel lucru de drept. Dreptatea este etică, corectitudine și onestitate. Este voința constantă de a da fiecăruia cuvenitul. Este referentul dreptății care guvernează comportamentul și ne constrânge să respectăm drepturile altora.

Dreptatea este pentru mine aceea a cărei știință de protecție poate înflori și împreună cu știința, adevărul și sinceritatea. Este justiția libertății, justiția păcii, justiția democrației, justiția toleranței.

Hans Kelsen

Un alt nivel de analiză îl constituie faptul de a înțelege justiția ca valoare și scop al legii (mai degrabă decât ca virtute subiectivă) pe care o putem conceptualiza împreună cu Norberto Bobbio ca „acel ansamblu de valori, bunuri sau interese pentru a cărui protecție sau potenționare bărbați recurg la acea tehnică de conviețuire pe care o numim drept”. Acum, în ceea ce privește bunul juridic ocrotit de lege, adică ansamblul condițiilor ocrotite de normele juridice, acesta poate fi considerat dintr-o perspectivă de drept natural absolut în care orice drept este echitabil și dacă nu este corect nu este drept. Dar din punct de vedere iuspozitivist, legea este o condiție (sine qua non) a justiției și, în același timp, aceasta este o măsură de evaluare a dreptului, deci putem spune că un anumit drept pozitiv poate fi „echitabil sau nedrept” conform unui ideal subiectiv de dreptate.

Toate virtuțile sunt incluse în justiție. În cele din urmă, adevărata dreptate este arta de a-i oferi fiecăruia pe a lui sau de a-l face pe un individ să-l dea altuia, pe baza principiilor științei dreptului, care trebuie făcută fără discriminare sau arăta vreo preferință pentru oricine. , întrucât toți oamenii trebuie tratați în mod egal pentru a fi în măsură să aplice pe deplin justiția.

John se răzvrătește

Referindu-se la Kant, Rawls afirmă că a susținut că o persoană acționează autonom atunci când principiile acțiunii sale sunt alese de el ca expresie cea mai adecvată posibilă a naturii sale de ființă rațională liberă și egală. Principiile de bază cu care acționează nu sunt adoptate din cauza poziției sale sociale sau a dotărilor naturale, sau în funcție de tipul particular de societate în care trăiește sau de ceea ce își dorește să aibă. 

A acționa pe baza acestor principii ar însemna a acționa heteronom. Voalul ignoranței privează persoana, în poziția inițială, de cunoștințele care l-ar pune în situația de a alege principii heteronome. 

Părțile ajung împreună la alegerea lor, ca persoane raționale libere și egale, cunoscând doar acele împrejurări care dau naștere necesității principiilor justiției.

Teorii și definiții despre justiție

Printre multe alte teorii despre dreptate, o subliniem pe cea a filozofilor:

Platon: dreptatea ca armonie socială. În cartea sa Republica, Platon propune pentru organizarea orașului său ideal, prin dialogul lui Socrate, ca conducătorii acestui oraș să devină cei mai drepți și mai înțelepți indivizi, adică filozofi, sau ca cei mai drepți indivizi drepți și înțelepți dintre comunitatea, adică filozofii, devin conducătorii ei.

Aristotel: dreptatea ca egalitate proporțională: Dați fiecăruia ceea ce este al lui, sau ceea ce îi corespunde. Se spune că ceea ce îi corespunde fiecărui cetățean trebuie să fie proporțional cu contribuția acestuia la societate, cu nevoile și cu meritele personale.

Toma d'Aquino: legea naturală. El spune că cetățenii trebuie să aibă drepturi naturale, care sunt ceea ce le dă Dumnezeu. Aceste drepturi au fost numite ulterior drepturi ale omului.

Pentru utilitari, instituțiile publice sunt compuse într-un mod corect atunci când reușesc să maximizeze utilitatea agregată (în sensul fericirii). Conform acestei teorii, corectitudinea este ceea ce aduce beneficii celui mai mare număr de oameni în același timp.

Ulpiano: dreptatea este voința constantă și perpetuă de a oferi fiecăruia ceea ce se cuvine.

John Rawls: definește dreptatea drept corectitudine, care constă în principiu din principiul libertății egale, principiul egalității corecte de șanse și principiul diferenței.

Cicero: „Dreptatea este un obicei al sufletului, care, respectat în interesul comun, dă fiecăruia demnitatea lui”.

În același timp, au apărut teorii ale justiției la nivel meta, în sensul că încearcă armonizarea sau coexistența diferitelor teorii ale justiției. Un exemplu de acest tip de abordare este cel al lui Gabriel Stilman din „Justice Justice”, unde se susține că „un sistem just va fi cel care realizează și sintetizează în mod democratic concepțiile particulare despre justiție ale celor pe care îi afectează”.

(4.666 bytes)

Justitie distributiva

Un aspect interesant al organizării societăților este modul în care sunt deținute resursele disponibile, bunurile produse și bogăția disponibilă. În principiu, în majoritatea societăților au fost tratate două concepte parțial incompatibile cu privire la ceea ce este o distribuție echitabilă a bunurilor și a bogăției:

Dreptatea în funcție de nevoi, susține că cei care au nevoi mai mari pentru un bun ar trebui să aibă alocații mai mari.

Justiția după merit, susține că cei care contribuie cel mai mult la producția de bunuri și bogăție trebuie să aibă și o proporție mai mare din ele.

Dreptatea si legea

Justiția este unul dintre principiile generale ale dreptului: este folosită de legiuitor atunci când dorește să-și stabilească un statut juridic programatic și, de asemenea, de judecător atunci când trebuie să soluționeze litigii juridice care nu au un statut juridic pentru a le soluționa; Se spune că acești actori din ordinea lor juridică sau politică corespunzătoare acționează cu dreptate atunci când sunt născuți pentru a proteja și satisface drepturile fundamentale ale indivizilor, întemeindu-și autoritatea în exercitarea obligațiilor lor pe aceleași drepturi.19 

Un alt nivel de analiză este să înțelegem dreptatea ca valoare și scop al dreptului (mai degrabă decât ca o virtute subiectivă) pe care îl putem conceptualiza împreună cu Norberto Bobbio ca „acel ansamblu de valori, bunuri sau interese pentru a cărui protecție sau sporire oamenii recurg la acea tehnică a conviețuirii care numim drept”. Acum, ca „ideal al dreptății”, adică acel set de condiții protejate de lege poate fi considerat dintr-o perspectivă a dreptului natural absolut în care toată legea este corectă și dacă nu este corectă, este lege. 

Dar din perspectiva iuspozitivistă, legea este o condiție a justiției și, în același timp, aceasta este o măsură de apreciere a legii, deci putem spune că un drept pozitiv dat este corect sau inechitabil conform unui ideal de justiție subiectivă. 

Rezumatul, una dintre componentele compilației lui Iustinian de drept roman (Corpus Juris Civilis), începe astfel (D.1.1.1):

(...) ius a iustitia (...) ius est ars boni et aequi

- Legea este dreptate, legea este arta a ceea ce este bun și echitabil.

Reprezentarea justitiei

Dreptatea este reprezentată de o femeie legată la ochi, o balanță într-o mână și o sabie în cealaltă. Legăturile la ochi au scopul de a sublinia că dreptatea nu se uită la oameni, ci la fapte, adică că dreptatea este aceeași pentru toți oamenii. 

Baremul reprezintă judecata pe care o vei determina plasând argumente și dovezi pe fiecare parte a scalei. Sabia exprimă că justiția îi va pedepsi pe vinovați cu o mână grea.

Vezi si

Portalul: Drept. Conținut legat de Drept.

Doamnă a dreptății

El spune

Etică

Filosofie morală

Filosofia socială

Justiție socială

Teorii ale justiției

Dreptul

(2.885 bytes)

La justicia (del latín iustitĭa', que, a su vez; viene de ius —derecho— y significa en su acepción propia «lo justo») tiene varias acepciones en el Diccionario de la lengua española.1​ Nació de la necesidad de mantener la armonía y resolver los conflictos entre los integrantes de una sociedad. Es el conjunto de pautas y criterios que establecen un marco adecuado para las relaciones entre personas e instituciones, autorizando, prohibiendo y permitiendo acciones específicas en la interacción de estos. 

Etimología

Aparte de la que se ha dado en la entrada del artículo, al no estar de acuerdo ciertos autores con esta raíz etimológica se ponen de manifiesto las diferentes opiniones al respecto: Por un lado, la raíz se vincula con otros nombres de significado como son: iurare, o iuramentum. Sin embargo, los romanos distinguían perfectamente entre el ámbito jurídico —ius— y el religioso o moral —fas—. La primera de estas formas, ius, derivaría del proto-indoeuropeo *h₂yew- y estaría emparentada con la raíz sánscrita yoh, como procedente de una deidad o de algo sagrado; otros estiman que deriva también de la raíz sáncrita yu, que se relaciona con un «vínculo obligatorio».2​

Este conjunto de criterios o reglas tienen un fundamento cultural y, en la mayoría de las sociedades modernas, un fundamento formal, que intervienen dentro del mismo concepto y que se explican de la siguiente manera:3​

• El fundamento cultural se basa en un consenso amplio en los individuos de una sociedad sobre lo bueno y lo malo y otros aspectos prácticos de cómo deben organizarse las relaciones entre personas. Se supone que en toda sociedad humana, la mayoría de sus miembros tienen una concepción de lo justo y se considera una virtud social el actuar de acuerdo con esa concepción.

• El fundamento formal es el codificado en varias disposiciones escritas, aplicadas por jueces y personas especialmente designadas, que tratan de ser imparciales con respecto a los miembros e instituciones de la sociedad y los conflictos que aparezcan en sus relaciones.

Concepto

El concepto de justicia puede explicitarse desde diversos puntos de vista: el ético, moral, como virtud, filosófico, religioso, del derecho y varios más. Algunos de ellos se exponen a continuación.

Desde el punto de vista filosófico

Corresponde a la filosofía moral y a la ética el estudio de la justicia desde el punto de vista filosófico. En ellas se define como justicia la virtud cardinal que reside en la voluntad mediante la cual, la persona está inclinada a dar a cada uno lo suyo, ya sea de manera individual, como sociedad o como grupos de personas, miembros de la sociedad.4​ Para comprender mejor esta definición es necesario hacer algunas aclaraciones:

• La justicia es una virtud y «lo propio de toda virtud y hábito es ser una disposición que inclina de un modo firme y permanente a sus actos».5​

• La justicia, como se indicó, es una virtud cardinal, una virtud principal, ya que sobre ella gira la vida moral de la persona.4​

• Es una virtud que reside en la voluntad, es decir, en el «apetito racional» como indica Santo Tomás de Aquino; no es justo quien «conoce» lo que es recto sino quien obra rectamente.6​ Por tal razón, la justicia está en una facultad apetitiva y al no poder radicar en el apetito sensible, reside en el apetito racional, es decir, en la voluntad.5​

• Es una virtud en la que, al inclinar a dar a cada uno lo suyo, predomina la objetividad.2

Justiția (din latinescul iustitĭa', care, la rândul său, provine de la ius - drept - și înseamnă în propriul sens „ceea ce este drept”) are mai multe semnificații în Dicționarul limbii spaniole.​ S-a născut din necesitatea să menţină armonia şi să rezolve conflictele dintre membrii unei societăţi. Este ansamblul de orientări și criterii care stabilesc un cadru adecvat pentru relațiile dintre oameni și instituții, autorizând, interzicând și permițând acțiuni specifice în interacțiunea acestora.

Etimologie

În afară de cea dată în intrarea articolului, întrucât anumiți autori nu sunt de acord cu această rădăcină etimologică, sunt evidente opiniile diferite în materie: Pe de o parte, rădăcina este legată de alte nume de sens precum: iurare. , sau iuramentum. Cu toate acestea, romanii au făcut deosebirea perfectă între sfera juridică - ius - și sfera religioasă sau morală - fas -. Prima dintre aceste forme, ius, ar deriva din proto-indo-europeanul *h₂yew- și ar fi legată de rădăcina sanscrită yoh, ca provenind de la o zeitate sau ceva sacru; Alții cred că derivă și din rădăcina sanscrită yu, care are legătură cu o „legătură obligatorie”.2​

Acest set de criterii sau reguli au un fundament cultural și, în majoritatea societăților moderne, un fundament formal, care intervin în cadrul aceluiași concept și se explică astfel:

• Fundamentul cultural se bazează pe un consens larg între indivizii dintr-o societate despre bine și rău și despre alte aspecte practice ale modului în care ar trebui organizate relațiile dintre oameni. Se presupune că în fiecare societate umană, majoritatea membrilor săi au o concepție despre ceea ce este drept și este considerat o virtute socială să acționeze în conformitate cu această concepție.

• Fundamentul formal este cel codificat în diverse prevederi scrise, aplicate de judecători și persoane special desemnate, care încearcă să fie imparțiale față de membrii și instituțiile societății și de conflictele care apar în relațiile lor.

Concept

Conceptul de dreptate poate fi explicat din diverse puncte de vedere: etic, moral, ca virtute, filozofic, religios, juridic și multe altele. Unele dintre ele sunt prezentate mai jos.

Din punct de vedere filozofic

Filosofia morală și etica corespund studiului dreptății din punct de vedere filozofic. În ele, dreptatea este definită ca virtutea cardinală care rezidă în voința prin care persoana este înclinată să dea fiecărei persoane ceea ce este al lui, fie individual, ca societate sau ca grupuri de oameni, membri ai societății.4 Pentru a înțelege mai bine această definiție este necesar să facem câteva precizări:

• Dreptatea este o virtute și „caracteristica oricărei virtuți și obiceiuri este de a fi o dispoziție care se înclină într-un mod ferm și permanent către acțiunile sale.”5

• Dreptatea, după cum sa indicat, este o virtute cardinală, o virtute principală, deoarece viața morală a persoanei se învârte în jurul ei.4​

• Este o virtute care rezidă în voință, adică în „apetitul rațional”, așa cum indică Sfântul Toma de Aquino; Nu doar cine „știe” ce este drept, ci mai degrabă cine acționează corect.6 Din acest motiv, dreptatea se află într-o facultate apetitivă și, întrucât nu poate fi înrădăcinată în apetitul sensibil, ea rezidă în apetitul rațional, adică în testamentul.5​

• Este o virtute în care, înclinând să-i dea fiecărei persoane al lui, predomină obiectivitatea.

Dreptatea (în greacă δικαιοσύνη, transliterat: dikaiosýne, în latină iustitia) este principiul moral și juridic care cere ca fiecare să primească ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile.

Conceptul de dreptate se bazează pe numeroase domenii și multe puncte de vedere și perspective diferite, inclusiv conceptele de corectitudine morală bazate pe etică, raționalitate, lege, religie și echitate. Adesea dezbaterea generală despre înfăptuirea dreptății este împărțită în domeniul dreptății sociale, așa cum se găsește în filosofie, teologie și religie, și în domeniul dreptății în sistemul judiciar, care se referă la studiul și aplicarea legii.

Ca și în majoritatea disciplinelor bazate pe filozofie, conceptul de dreptate diferă în fiecare cultură. Teoriile timpurii au fost expuse de filosofii greci vechi Platon, în lucrarea sa Republica, și Aristotel, în Etica Nicomahică. De-a lungul istoriei au fost stabilite diferite teorii. Susținătorii teoriei divine spun că dreptatea pleacă de la Dumnezeu. În secolul al XVII-lea teoreticieni precum John Locke au susținut drepturile naturale ca derivate ale justiției