Numele planetelor

Constelațiile sunt neschimbate de mii de ani. Stelele se mișcă rapid în spațiu dar pentru că sunt departe de noi rămân în același loc și în aceeași poziție una față de cealaltă.

Cerul este imuabil pentru că noi trăim puțin la scara cosmică.

Însă câteva stele se mișcau pe cer și au atras atenția celor din vechime. Din cauză că se mișcau pe cer, acești aștri păreau că au o voința proprie și în plus, păreau indiferenți și imuni la schimbările de pe Pământ (dezastre naturale, boli sau schimbări politice). Astfel observatorii cerului le-au considerat zei, pe o altă scară a existenței. Începuse perioada divinizării stelelor mișcătoare.

Existau cinci stele mișcătoare plus doi aștri evidenți: unul aduce lumina (Soarele) iar altul prezintă faze care se schimbă de la noapte la noapte (Luna).

Stelele mișcătoare au fost observate de majoritatea popoarelor antice și au primit nume diferite, în funcție de aspectul sau viteza lor.

Planetele la greci și romani

Folosim în prezent termenul de „planetă” pentru stelele care se mișcă pe cer. Termenul înseamnă „rătăcitoare” și vine din limba greacă unde „planetos” înseamnă „rătăcitoare” (πλανήτης). În antichitate se cunoșteau șapte planete: Soarele, Luna, Venus, Mercur, Marte, Jupiter și Saturn, acestea fiind numele romanizate. Grecii le-au denumit după zeii lor iar romanii le-au schimbat numele în zeul corespondent din mitologia lor.

Cel mai vechi nume de planetă menționat este „Esophoros”, steaua serii. Se referă la Venus și apare în opera lui Homer. După anul 430 î.e.n se folosesc următoarele nume pentru cele cinci planete (în afară de Soare și Lună): steaua lui Kronos, steaua lui Zeus, steaua lui Ares, steaua Afroditei, steaua lui Hermes. Platon le folosește în Epinomis, punându-le pe seama „barbarilor” din Egipt și Siria care au făcut observații astronomice. Acest lucru însemnă că grecii au schimbat numele babiloniene ale planetelor, „metodă” folosită și de romani. În amandouă cazurile o civilizație a schimbat numele zeităților „barbare” cu cele ale zeităților acutale.

În prezent se consideră babilonienii au fost primii care au dat nume planetelor.

Dar grecii au dat și alte nume planetelor, în funcție de impresia lăsată observatorilor:

• Mercur era Stilbon – steaua lucitoare;
• Venus se numea Phosphorus – vestitorul dimineții;
• Marte era Pyroeis – steaua de foc sau steaua învăpăiată;
• Jupiter era Phaeton – steaua luminoasă;
• Saturn se numea Phainon – steaua strălucitoare.

Un lucru e sigur: numele planetelor se potrivesc cu aspectul lor, cel puțin la babilonieni, greci și romani. Mercur este cea mai rapidă planetă și poartă numele mesagerului zeilor. Venus este cea mai strălucitoare iar lumina ei albă și calmă îndeamnă la frumusețe. Nu degeaba poartă numele zeiței frumuseții sau a iubirii. Culoarea roșiatică a planetei Marte te face să te gândești la sânge sau o flacără roșie, Ares și Marte fiind zeii războiului. Jupiter are o strălucire mare și constantă și se mișcă încet pe cer. Parcă veghează asupra noastra de acolo de sus, o activitate potrivită celui mai puternic zeu, Zeus sau Jupiter. Saturn nu are o strălucire mare dar se deplasează încet pe cer, revenind în aceeași regiune la fiecare 29,5 ani. Simbolizează trecerea grea a timpului.

Descoperirea a încă două planete (în 1781 și 1846) a însemnat adăugare altor două nume. S-au ales Uranus, tatăl lui Saturn, și Neptun, zeul roman al mărilor.

La greci, Soarele și Luna poartă numele a doi frați, Helios și Selene. Este greu de stabilit când astrul zilei a primit nume și de ce. La fel și în cazul astrului nopții. Mai mult ca sigur că zeii au primit numele lor…

Bibliografie: