Eva Heyman, o Anne Frank a României

Eva Heyman, o Anne Frank a României

Eva Heyman a fost o fată de 13 ani din Oradea, victimă a Holocaustului.  În anul 1944, evreii din Nord-Vestul Transilvaniei au fost închişi în ghetouri, apoi deportaţi în lagărele de exterminare din Polonia. Eva era o fată de 13 ani din Oradea. Părinţii ei au divorţat când ea avea o vârstă fragedă, lăsând-o în îngrijirea bunicilor ei materni şi a guvernantei sale austriece. Tatăl Evei, Bela Heyman, a fost arhitect. Mama ei, Agnes, s-a recăsătorit cu un  scriitor ungur evreu şi s-a mutat la Budapesta. În iunie 1944, Eva a fost deportată cu trenul la Auschwitz, unde a murit la 17 octombrie 1944. Avea doar 13 ani.

Eva Heyman și Anne Frank au fost două fete asemănătoare din mai multe puncte de vedere. Eva Heyman şi Anne Frank au fost  două adolescente evreice care au păstrat fiecare câte un jurnal în timp ce lumea se schimba în jurul lor ca urmare a ocupaţiei naziste. Ambele fete au început să scrie în jurnal la vârsta de 13 ani. Ambele au murit în lagăre de exterminare. Pentru Eva, evenimentele s-au succedat mult mai repede, iar  recunoaşterea mondială fiind mult mai redusă în cazul ei.

Eva a scris în jurnalul ei în  perioada 13 februarie-30 mai 1944. Ea a început să scrie chiar în ziua în care împlinea 13 ani. Jurnalul oferă detalii pătrunzătoare referitoare la ceea ce a însemnat să fii copil în perioada ocupației naziste, fiind o relatare impresionantă  a dezastrului iminent care avea să se abată asupra miilor de evrei din Oradea. Una dintre cele mai pătrunzătoare povestiri din jurnalul Evei descrie momentul în care bicicleta sa, pentru care economisise vreme îndelungată, a fost luată de jandarmi atunci când evreilor nu li s-a mai permis să deţină biciclete.

Realitatea vremii se oglindeşte în mod tragic în jurnalul Evei. După ce a aflat că prietena ei Marta a fost dusă în ghetou, ideea că va avea aceeaşi soartă începe să o obsedeze. Ea îşi aminteşte cu groază momentul în care a fost confiscată farmacia bunicului. Averile adunate de evrei erau confiscate, ei nu aveau voie să iasă din case decât dimineaţa, cu steaua galbenă cusută pe haine, şi numai pentru o oră. Pe 5 mai 1944, Eva şi familia ei erau duşi în ghetou. În această zi, Eva a notat în jurnal: "Micul meu jurnal, sunt prea mică să pot descrie ce-am simţit...".

Ultimele pagini din jurnal dezvăluie viaţa între zidurile celui mai mare ghetou din Ungaria. De altfel, ghetoul din Oradea fusese declarat de autorităţile maghiare „ghetoul-model” datorită terorii instalate aici. Situaţia se agrava rapid. Bărbaţii în uniforme intrau noaptea în camere, iar toţi evreii  trebuiau să stea drepţi. Mâncarea găsită asupra lor era confiscată. Eva nu-şi mai putea vizita tatăl natural, care locuia vizavi de ghetou. Vocea vânzătorului de îngheţată, de la care cumpăra şi ea odată, se auzea din spatele gardului ghetoului  şi-i trezea nostalgia. Bucătăreasa familiei, Mariska se furişa tot mai greu să le aducă de mâncare, iar zilele deveneau infernale. Mariska este cea care a scos jurnalul pe furiş din ghetoul din Oradea.

Pe tot parcursul jurnalului, mai ales în ultimele zile petrecute în ghetou, Eva repetă că nu vrea să moară. Întregul ei jurnal este străbătut  de ţipătul său sfâşietor: „Eu nu vreau să mor! Am trăit atât de puţin!”. Dar n-a fost să fie aşa. Eva a lăsat în urmă o cutremurătoare mărturie a dramei trăite de evreii din Oradea în anul 1944. Rândurile aşternute conturează portretul unei fiinţe pline de viaţă, sensibilă, cochetă şi iubită de apropiaţi.

Jurnalul ei, tipărit în limba română sub titlul „Am trăit atât de puţin”, a apărut abia la o jumătate de veac după ce a fost scris.  Editorul jurnalului în limba română din 1991 este Oliver Lustig, el însuşi un supraveţuitor al Holocaustului.  Astfel, fără să-şi propună, Eva a lăsat posterităţii una dintre cele mai valoroase surse documentare despre soarta evreilor din România. Ea este un simbol al confruntării unei populaţii marginalizată şi umilită de alţi oameni, iar jurnalul ei poate fi aşezat fără doar şi poate alături de cel al lui Anne Frank.

Acestea sunt ultimele cuvinte din jurnalul Evei:   “Deşi eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.”