Lacrimi rome

LACRIMI ROME

Acest material se referă la deportarea romilor din România în Transnistria în perioada 1942-1944. În vara anului 1940 România s-a prăbușit din cauza teritoriilor anexate de Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria adică Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, sudul Dobrogei şi Nord-Vestul Transilvaniei. România a intrat în război în iunie 1941 pentru a recupera teritoriile anexate de U.R.S.S. După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, evreii din aceste regiuni au fost deportați în Transnistria.  

Conducătorul de atunci al României, Ion Antonescu, a ordonat deportarea în Transnistria a unei părți a romilor din România pe data 31 mai 1942, ordin executat încă de a doua zi, 1 iunie 1942.  25 000 de romi au fost deportaţi în Transnistria. Dintre aceştia, 11 000 au murit. Numărul romilor exterminaţi, la nivel internaţional, în ceea ce este cunoscut drept Poraimos, sau genocidul romilor, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial variază între zeci de mii şi sute de mii, în funcţie de sursele consultate.

Romii propuşi pentru deportare au fost împărţiţi în două categorii: nomazi şi stabili. Nomazii au fost deportaţi primii în perioada iunie-august 1942. În septembrie 1942, a început şi deportarea romilor stabili. Romii s-au aşezat în partea de est a Transnistriei, în judeţe precum Golta şi Balta. Romii nu primeau destulă mâncare, nu primeau lemne pentru foc, astfel încât nici nu puteau găti. Ajutorul medical şi medicamentele lipseau. Iarna 1942-1943 a fost foarte grea. Cei mai mulţi romi au murit în această iarnă. Unii au încercat să fugă şi să se întoarcă în România. În geenral, fugarii au fost prinşi şi aduşi înapoi. Romii supraveţuitori din România s-au întors în primăvara şi vara anului 1944.

Deportarea romilor spre Transnistria şi șederea lor lor peste Bug se caracterizează prin foamea chinuitoare, frigul, lipsa hainelor, boli, mizerie, păduchii, moartea, câinii vagabonzi hrănindu-se cu resturi umane, execuţii sumare, abandonarea celor neputincioşi şi dispariţia solidarităţii. Transnistria sau „la Bug” cum spuneau ei, însemna pentru aceşti oameni, un teritoriu al morţii, foamei şi frigului, al neputinţei.

Jumătate din romii deportați în Transnistria - teritoriu aflat atunci în administrarea României - au fost copii. Deportările au fost motivate în primul rând social, dar au avut și un substrat rasial, de purificare etnică, spun specialiștii care au studiat persecuția romilor în timpul regimului Antonescu. Chiar dacă „Holocaustul romilor” - comemorat anual, la nivel internațional, în 2 august - nu a luat în România forma exterminărilor, deportarea pe teritoriul dintre Nistru și Bug a fost tot o formă de persecuție extremă.

Supraveţuitorii au dezvăluit  şocul  de a fi expulzaţi cu forţa din România pe un teritoriu necunoscut şi de a li se confisca toate bunurile la graniţă. Viaţa lor s-a schimbat radical odată ce au trecut graniţa către Transnistria. Iar moartea, care părea că nu lasă nici o scăpare, i-a învăluit. Unii deportaţi s-au întors acasă. Unii pun scăparea pe seama norocului, alţii cred că a fost voia lui Dumnezeu.

Români din toate categoriile sociale au protestat împotriva măsurilor lui Ion Antonescu. Regina Elena a intervenit pentru a opri deportarea romilor iar  Constantin I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, a adresat o scrisoare mareşalului Ion Antonescu, la 16 septembrie 1942, în care critica deportarea romilor în termeni foarte duri.

De ce trebuie să studiem Holocaustul romilor? Pentru că este datoria noastră faţă de această etnie şi faţă de adevărul istoric. Pentru că ne poate învăţa să apreciem diversitatea, să acceptăm valorile şi tradiţiile altor etnii.