Așa-zisul popor „evreu“ nu a existat

http://www.altermedia.info/romania/2015/01/05/bomboana-pe-coliva-jidanilor/#more-25989

Nu a existat un popor numit „evreu“. Cuvântul „evreu“ este o născocire lingvistică artificială, scoasă cu forcepsul, fără să corespundă unui popor numit „evreu“.

Arthur Koestler a avut mare succes cu ideea din titlul cărţii sale „Al treisprezecelea trib“! Ideea sa a fost considerată corectă sau măcar plauzibilă şi a fost preluată şi de alţii. Dar nu are nici un temei: (k)hazarii nu reprezintă cel de-al treisprezecelea trib, fie şi în forma aceasta de convertire la iudaism a unora de neam străin, turco-mongol, cum erau (k)hazarii.

Înainte de a merge mai departe, este necesar să facem câteva clarificări privind denumirea corectă a acestui trib, așa-zis „al treisprezecelea“! Unii autori mai preocupați de problema jidănească – precum Ivor Benson și Traian Golea, traducătorul în limba română al cărții sale, FACTORUL SIONIST. Influența iudaică asupra istoriei secolulul XX – au propus grafia corectă a tribului (k)hazar, și anume hazar, așa cum apare pe hărțile medievale, îndeosebi pe cele rusești. Lecțiunea și grafia khazar/khazari a apărut și a fost răspândită din cauza variantei literare franțuzești, deoarece litera „h“ nu are un fonem corespunzător în limba franceză și, pentru a face mai lizibilă lectura, autorii respectivi au introdus și litera „k“, așa cum fac de obicei cu numele străine și îndeosebi cu cele slave: de exemplu, Hrușciov este grafiat Khroushchev, în limba franceză, iar această grafie este preluată și în limba engleză, deși nu era nevoie: puteau să-l scrie mai simplu, Hrushchov.

Dar care fuseseră celelalte douăsprezece triburi anterioare ale iudeilor?! Fuseseră doar două: al lui Iuda şi al lui Benjamin/Beniamin/Veniamin, acesta din urmă rămânând, treptat, cu foarte puţini membri, până la dispariția sa din istorie; deci, cam 1,5 triburi de iudei.

În cartea lui Benjamin Freedmann, Faptele sunt fapte (Facts are Facts, the Truth about the Khazars), se găsesc numele celor 12 triburi. Nici urmă de „evrei“ printre ele. Povestea celor 12 triburi vine de la cei 12 băieţi ai lui Iacob, născuţi din cele două femei ale acestuia şi din cele două slujnice ale lor (Facerea, 29,32-35; 30, 1-25), pentru că deși Moise le adusese de la Iehova, înscris în Tablele Legii, DECALOGUL, cunoscut și prin sintagma Cele Zece Porunci – printre care figura și faimoasa poruncă a șaptea, „Să nu fii desfrânat!“ (Ieșirea, 20, 14), citată în folclor îndeobşte sub forma „Să nu preacurveşti!“, Iacob preacurvise la greu, căci fariseismul făcea parte din comportamentul de bază la iudei, „farisei“ fiind chiar o denumire sinonimă cu „iudei“. Deşi, dacă ar fi să facem hermeneutica formei româneşti a versetului, ar reieşi că, în fondul filosofiei (i)morale biblice iudaice, ar fi permisibil, totuşi, să „curveşti“, dar cu condiția să nu „preacurveşti“. Este vorba de:

– fii lui LEAH: RUBEON, SIMEON, LEVI, IUDA, ISACHAR şi ZEBULON (șase triburi);

– fii servitoarei lui LEAH, numită BILHAH: DAN şi NEFTALI (două triburi);

– fii lui Raşel: IOSIF şi BENJAMIN (două triburi);

– fii servitoarei lui Raşel, numită Zilpah: GAD şi AŞER (două triburi). Aceştia au fost la originea celor douăsprezece triburi, cărora le-au dat și denumirea „semințiilor“ luată după numele lor. După cum se vede, nici urmă de EVREI printre cele douăsprezece triburi! Cele mai cunoscute în istorie au fost triburile lui Iuda și Benjamin, iar, în scrierile lor, mai apare și tribul leviților, care s-au erijat mai mult în „înțelepții“ celorlalți, devenind un fel de comisari-instructori, care le-au stabilit preceptele și le-au scris cărțile. De acord că jidanii sunt urmaşii (k)hazarilor, poate chiar hazari pur-sânge, lucru care se poate discuta. În nici un caz nu cred că putem spune „jidani europenizaţi“, dacă europenizarea înseamnă altceva decât o chestiune de transport, ca, de exemplu, a magrebiano-africanilor în Franţa, care se cred francezi, pentru că sunt născuţi în Franţa. Una este să te naşti într-o ţară, alta să aparţii genetic unui grup sau popor, mai mic sau mai mare, oricare ţi-ar fi locul naşterii. Hazaro-jidovii nu au putut fi europenizaţi din punct de vedere genetic, pentru că aşa ceva nu este posibil, la limită, decât după cel puţin 42 de generaţii metisate, după chiar învăţătura iudaică, de exemplu.

Acum câțiva ani presa din România a difuzat știrea cum că, pentru a beneficia de o primă barosană și alte înlesniri acordate nou-născuților și, implicit, mamelor respective, o tânără țigancă s-a dus, în ultima lună de sarcină, să-și descarce progenitura în Spania. Dar „consilierii“ ei pe probleme pecuniar-demografice nu erau prea buni cunoscători ai legislaţiei iberice în materie: ca să fi beneficiat de facilităţile despre care auzise, incomplet, în şatra ei, ar fi trebuit să fi locuit în Spania cel puţin doi ani! Ca atare, ţiganca nu a luat nici un sfanţ pentru puradelul ei. Totuși, puradelul a căpătat pașaport și cetățenie spaniolă! Da, dar ţigănuşul ei este „spaniol“? Ce drepturi are el ca proaspăt „cetăţean spaniol“, devenit astfel prin naştere? Păi, cum zicea olteanul când a fost prins fără bilet în tren, „nu prea are“. Asemenea incongruenţe legislative sunt speculate cu viclenie de către cei interesaţi, cum au devenit țiganii-europenizați, adică migranți-itineranți în diferite țări pentru a înșfăca diverse alocații sociale. Un alt exemplu de astfel de viclenie l-a semnalat dr. Gheorghe Funar, când a alertat asupra faptului că Ungaria profită de sărăcia în care au fost aduşi deliberat românii şi le acordă bătrânilor români pensii în schimbul acceptrii de către aceştia a cetăţeniei maghiare. Şi deja s-au bulucit mulţi să profite de asemenea facilităţi, la fel ca ţiganca care s-a dus repede în Spania să umfle mangoţii cînd îşi varsă acolo gunoiul etnic. În acest mod perfid Ungaria urmărește să-și mărească populația „maghiară“ în Transilvania spre a arăta, cu proxima ocazie, Uniunii Europene că Moghioria deține un mare procentaj de „cetățeni maghiari“ cu dublă cetățenie în România, motiv pentru care va cere ocuparea Transilvaniei cu argumentul că la Trianon i s-ar fi făcut o mare nedreptate! Dar, evident, cei mai mari speculanţi în materie de asemenea procedee malefice sunt tot jidanii. Nicolae Iorga avertiza, cu ironia sa voltaire-iană, în interpelarea PROBLEMA EVREIASCĂ din Parlament din 11 februarie 1910, exact asupra intenţiei perfide de a deveni „români“ a jidanilor care pretindeau drepturi echivalente cu ale românilor pe motiv că s-au născut în România:

„Foaia evreiască intitulată România vorbeşte despre chestia socialistă, despre afacerea Racovschi (…). D-lor, iată ce zice foaia România:

«Cu prilejul afacerii Racovschi, cercurile oficiale și naționaliste au descoperit un raport între mișcare socialistă și Evrei. Studenții naționaliști, foarte probabil nu fără îndemnul Guvernului, în orice caz de acord cu acesta, au strigat că mișcarea în favoarea lui Racovschi este înscenată de Evrei. Fapt cert este că, dacă Evreii au fost deocamdată străini mișcării, simpatia lor nu i-a lipsit. Socialismul în țară nu mai este o cantitate neglijabilă și partidul nou, care este pe drum de a se forma, constituie de acum o putere însemnată, de la care Evreii pot aștepta liberarea lor din jugul în care gem».

Acesta în luna lui Novembre, și acela care scrie aici prevede că, după o discuție între socialiști, dintre care unii vedeau enormitatea părăsirii punctului de vedere național românesc pentru a trece prin umanitarism și a ajunge la punctul de vedere național evreiesc – extraordinar pentru un Român rătăcit –, că, va să zică, după acesta, se va ajunge la declarația marelui partid social-democrat român că el înțelege ca Evreii să nu mai fie străini, ci să se bucure de drepturile tuturor celor care s-au născut în România.

Prin urmare, d-lor, după teoria dumnealor, cine vrea să fie Român, nu are decît să se fi născut în România, și, deci, pentru aceasta nu ar avea Evreii din Bucovina sau din Rusia decît să-și trimeată pe stimatele lor consoarte în anumite momente-n România pentru a o înzestra cu un număr de cetățeni născuți aici. (Mare ilaritate.)

Și, d-lor, articolul continuă: «Partidul social-democrat este la noi singurul care se gîndește la emanciparea celor cîteva mii de evrei».

Dacă ai zice 350.000, – tot cîteva mii! Vedeți, o cantitate neglijabilă!“

Ironia din acest ultim rând se referă la faptul că, atunci, în 1910, în România Mică jidanii pretindeau că sunt doar circa 350.000, dar Nicolae Iorga, chiar la începutul acestei interpelări parlamentare, subliniind dezinformarea practicată, relevase că, în realitate, e vorba de peste 500.000 de jidani! După circa un sfert de secol, pe vremea Guvernului Goga – care, la fel ca Petru Șchiopul, încercase să-i expulzeze pe jidanii intrați ilegal în țară și, la fel ca în 1910, stârnise un scandal în „Ioropa“ cu acuze de antismitism la adresa României –, jidanii ajunseseră la circa 2,5 milioane de indivizi, fiind, cum a reamintit, recent, Gabriel Constantinescu, în raportul de un jidan la șapte români: adică cel mai mare din Europa, la mare distanţă de proporţia din celelalte state, chiar de situaţia din Rusia, unde erau cei mai mulţi jidani. Mistificarea jidănească pe această temă este la fel de virulentă și acum, când Aurel Vainer pretinde că ar mai fi doar 8.000 de jidani (tot atâţia erau şi în 1989!), deși s-a ajuns tot la circa 2,5 milioane de jidani.

Chestiunea jidănească este extrem de complexă, iar prin simplificarea ei expeditivă și abuzivă – așa cum unii spun „evrei români“, „rabinul şef al României“ şi alte asemenea expresii idioate – ne batem singuri cuie în tălpile de care vom avea nevoie pentru a cerceta şi lămuri problema și, eventual, pentru a le da un șut unde trebuie jidanilor prețioși – ca Elie Wiesel, Radu Ioanid, Victor Neuman, Alexandru Florian, Marco Maximilian Katz, Jean Ancel, Horia-Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Vladimir Tismăneanu ș.a. –, care vor să ne impună opiniile lor, tot așa cum, în antichitate, preoţii leviți le impuneau iudeenilor riturile cultului iudaic, normele de comportament, ideologia rasistă, politica teroristă etc., reluată, acum, de conducerea Israelului, pe baza, cum acuza Roger Garaudy, a „interpretării tribale a textelor biblice“! Din punct de vedere genetic, sau etno-rasial dacă vrem, toată lumea admite despre hazari că sunt de origine turco-mongolă, preluând, de altfel, opiniile lui Abraham Poliak și Arthur Koestler.

Care este originea cuvântului „evreu“?

În celebra sa carte CONTROVESA SIONULUI, Douglas Reed face o expunere savantă și documentată a originii cuvântului „evreu“ și a modului cum leviții au confecționat – modificându-le, „adaptându-le“, adică falsificându-le continuu – cărțile Vechiului Testament, pe care, ulterior, creștinii ortodocși au luat aceste falsuri ca fiind „autentice“, iar Împăratul Constantin cel Mare chiar a stabilit, personal, ca orice imperator care poate să-şi impună opinia în mod absolut, lista cărților care să constituie conținutul Bibliei. Iată de ce, acum, culmea!, Jaroslav Pelikan relevă cu stupefacţie: „Cea mai mare parte a doctrinei creştine s-a dezvoltat în sînul unei Biserici care nu avea cunoştinţă de textul original al Bibliei ebraice“ (s.n., V.I.Z.). Aşadar, Biserica Catolică (căci despre ea este vorba, întrucât termenul „catolic“ are, aici, sensul de „universal“, adică forma de mişcare a Bisericii, care fusese universală până la schisma ei oficială din 1054, între Catolicism şi Ortodoxie!) îşi dezvoltase doctrina ortodoxă – aici termenul „ortodox“ este folosit de J. Pelikan cu sensul etimologic de „dreapta credinţă“ – luând ca adevărate falsurile iudeene confecţionate de preoţii leviţi, „ajustându-le“, de fiecare dată, după bunul lor plac. Acest paradox – Ortodoxia, adică „dreapta credinţă“, bazată pe niște falsuri – rămâne abscons, adică nu este conștientizat de către creștini, deoarece sunt ignoranți în materie de exegeză biblică, iar acesta este unul dintre motivele pentru care jidanii țin sub obroc Manuscrisele de la Marea Moartă, spre a nu se afla adevărul privind textele bibllice! Și pe aceste falsuri biblice se sprijină ideea pe cât de notorie pe atât de idioată a „iudeo-creştinismului“, adică a sorgintei iudaice – nu iudeene – a Creştinismului! Termenul „iudaic“ a fost introdus abia în secolul întâi d.H., de către Flavius Josephus în celebra sa carte, Antichităţi iudaice. Deşi, de la apariţia sa, Creştinismul s-a aflat într-un perpetuu război axiologic cu Iudaismul. Caracterul paradoxal al acestui război este dat de faptul că aproape toţi papii au cochetat cu Iudaismul – în timp ce enoriaşii catolici îi persecutau pe iudei pentru deicid –, iar papa Ioan Paul al II-lea, faimosul Karol Joseph Woytilla, chiar a ajuns până acolo încât i-a numit pe iudeii actuali – în realitate, pe jidani, pe moștenitorii fariseilor biblici – „fraţii noştri mai mari“! Mai mult, le-a cerut iertare jidanilor pentru persecuţiile comise de Biserica Catolică în decursul secolelor, îndeosebi în vremea Inchiziţiei! Din păcate, însă, acum Inchiziţia a încăput, şi ea, pe mâna jidanilor, care au întors-o contra creştinilor – mai exact spus, contra ortodocşilor, căci catolicii – sub „îndemnul“ cucernic al papilor, adică, de fapt, sub comanda autoritară a papilor, întrucât „papa de la Roma“ este expresia emblematică a monarhului absolut – sunt protejaţi de către această nouă lnchiziţie. Explicaţia rezidă în aceea că, aşa cum releva Douglas Reed, şi inclusiv, acum, Kevin MacDonald, Biserica catolică (la fel ca şi alte organizaţii oficiale) este infestată cu jidani „convertiţi“ la catolicism cu scopul deliberat de a se insinua și a submina Creştinismul. Conflictului bimilenar dintre Creştinism şi Jidănism i se potriveşte caracterizarea leninistă a luptei de clasă, cum că „se ascute zi de zi, ceas de ceas şi în proporție de masă!“ În fond, sub specie conceptuală, Creştinismul şi Jidănismul sunt două clase politice drapate în ideologie religioasă, dar, în subteran, conduse de elite politice: pe de o parte, Jidănismul – sub forma şi titulatura actuală de Sionism – este condus de Cahal, guvernul unic şi autoritar din umbră al Sionismului sub cele două forme de mişcare ale sale, Socialismul şi Capitalismul, care converg, acum, în Mondialism (Globalism) şi, pe de altă parte, Creştinismul, care se mişcă sub două forme mari, Catolicismul şi Ortodoxismul, în continuă dezbinare şi dispersare: Catolicismul, condus de papa de la Roma, este mai abil, fiindcă este disimulat sub diverse secte/culte conservatoare şi neoprotestante – unele foarte agresive, ca mormonii şi „Martorii lui Iehova“, autonumiţi şi „studenţi în Biblie“ –, dar toate de sorginte jidănească, foarte bine mascate şi, de aceea, foarte penetrante.

Voi expune, în continuare, în rezumat, primele capitole din CONTROVESA SIONULUI [1]. Uneori, pentru mai multă clarificare (sper eu), am intervenit cu unele comentarii, introduse între paranteze drepte şi indicate, de cele mai multe ori, cu precizarea: „– n.n., V.I.Z.“

*

Douglas Reed a fost corespondentul principal al ziarului britanic Times în Berlin, Viena şi în celelalte capitale din centrul Europei între 1924 şi 1938, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate evenimentele politice şi militare europene în aceşti ani şi i-a permis să stabilească contacte şi să obţină informaţii veridice și importante. În 1938 şi-a dat demisia în semn de protest pentru că reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate şi falsificate – intervenea „Poliția Gândirii“ anticipată de George Orwell; astăzi tot ceea ce se publică în marea presă a tuturor ţărilor este o imensă minciună şi dezinformare, aşa cum dovedeşte autorul în această carte, care constituie încununarea operei vieții sale. A continuat să scrie cu mult succes dezvăluind adevărul despre toate tranzacţiile militare şi politice ale secolului, până când cărţile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte manuscrisele şi i-a fost tăiat accesul la demnitarii şi oamenii politici ai zilei. Ruina carierei şi vieții lui publice i-a dat, însă, răgazul şi singurătatea necesare studiului intens care a produs cartea pe care o rezumăm, printr-un fragment, aici.

Cartea – redactată între 1949-1952 şi rescrisă în 1956 – a rămas nepublicată timp de 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât şi autorul au fost intens boicotaţi de cei care deţin forţele de opresiune civilă şi intelectuală şi deţin monopolul tipografic în lumea „liberă“. Retras cu resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internaţională continua să evolueze pe liniile descrise de el şi cum Uniunea Sovietică, aparent adversara Israelului, pe ascuns unelteşte cu acesta împotriva ţărilor atacate de Israel (1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă şi Statele Unite; a trăit să vadă cum numai „evreii“ din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva genocidului şi măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata izraeliană: toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită realizată de Douglas Reed.

*

Poporul antic nomad „habiru“ a migrat în diverse zone din arealul Orientului Apropiat. De la această denumire a apărut, probabil în primele secole de creștinism, prin corupere fonetică și grafică a filierei „habiru“→…→„hebreu“, forma literară a cuvântului, hebraeus/hebraei în limba latină, hébreu/hébreux în limba franceză, în limba engleză hebrew, cu varianta românească literară „evreu/evrei“, iar cea folclorică ovreu/ovrei; forma „evreu“ a fost impusă, artificial și interesat de propagandiștii jidani-așchenazi, pentru a fi și ei considerați „evrei“, pe motivul că termenul „jidan“ ar fi peiorativ, tot așa cum țiganii s-au fudulit și ei și vor să li se zică „romi“. Din cauza interșanjabilității fonemelor „b“ și „v“ (care dau și dublete, de ex., borbotine/vorvotine, voroave/vorbe etc.), în limba română avem și cele două variante: limba „ebraică“/„evreiască“ și „evreu“ în loc de „ebreu“, tot așa cum cuvintele Benjamin și Bethleem au și variantele literare Beniamin, Veniamin și, respectiv, folclorice, Vitlaim. Chiar ideologul principal al sionismului, Teodor Herzl, avea numele iniţial, de jidan, nu de „european“, Binyamin Ze’ev Herzl. Oricum, termenul „habiru“ înseamnă chiar „nomad“, deci nici el nu desemna un „popor“, ci doar grupuri de triburi care migrau de acolo-acolo, „ca țiganu’ cu cortul“ – cum zice românul –, numite, deci, generic, „nomazii“. Iar , „nomazii“, adică „habiru“, nu înseamnă „evrei“, ci nomazi!

1. Cum a început tărășenia

Totul a început în 458 î.Hr., când un mic trib palestinian din Imperiul Persan despărţit de izraeliți, şi anume tribul iudaic (descendent din Iuda, unul dintre fiii adulterinului-acceptat Iacob – spre deosebire de un François Mitterrand, care era un adulterin-mascat, sau de un Luigi Berlusconi, care este un adulterin-scandalos), a instaurat teoria supremaţiei unei seminţii alese pentru a jefui şi stăpâni toate popoarele lumii, care-i sunt prin lege inferioare. Distrugerea civilizaţiei care a înflorit în Europa şi-n Vest în ultimii 2.000 de ani este cauzată de acţiunea acestei teorii, după cum o arată faptele, documentele şi datele istorice care pot fi verificate. În treacăt, amintesc, în acest sens, demonstrația făcută de Ilariu Dobridor, în cartea sa ignorată, DECĂDEREA DOGMELOR [2].

Iudaismul era reacţionar încă de la apariţia sa acum 2.500 de ani, căci existau, deja, religii ca budismul şi confucianismul, care propovăduiau pacea şi existenta unui Dumnezeu unic pentru toţi oamenii cu milă şi toleranţă pentru toţi. În Egipt, Cărţile Morţilor, care datează de acum 4.600 de ani, descriu pe Dumnezeul unic şi atemporal care a creat cerul şi pământul şi pe om, în timp ce iudaismul este politeist, cum dovedesc menţiunile despre „ceilalţi Dumnezei“ din Ieşirea (în anumite traduceri se folosește denumirea de Exodul, dar aici preferăm denumirile din edițiile românești ale Bibliei, girate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române). O sectă care a devenit stăpânitoare în tribul iudaic a preluat ideea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, dar i-a atribuit rolul de a distruge şi asupri pe toţi oamenii în favoarea iudeilor.

Căci acest Iehova a ales un neam, fals numit „al lui Israel“, fiind redus doar la tribul iudaic, şi-i dă acestui neam ales putere absolută de a ucide, despuia, jefui, înrobi şi asupri pe toate celelalte seminții, ca o răsplată pentru că acest trib îl recunoaște drept Dumnezeu dintre toți ceilalţi Dumnezei: aceasta este „Legea“. Dacă iudeii nu se supun Legii, atunci Iehova îi împrăştie printre celelalte seminţii, ceea ce constituie „robia“ lor; iar drept pedeapsă pentru celelalte seminţii pentru că şi-au îndeplinit rolul destinat lor de Iehova, acesta le va da pe mâna iudeilor ca să le masacreze şi să le despoaie. Aceasta este înțelegerea dintre Iehova şi „fiii lui Israel“ în Vechiul Testament. În realitate, „fiii lui Israel“ habar n-au avut niciodată de această înţelegere redactată de leviţii iudei în jurul anului 458 î.Hr.

Înainte de această dată n-a existat nimic scris şi religia consta doar din folclor oral. Fragmentele care au supravieţuit din acel folclor arată că izraeliții nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigașă ca a lui Iehova. Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon al Babiloniei, care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe Munte cu Tablele Legii cunoscute drept „Cele Zece Porunci“, care seamănă mult cu coduri mai vechi ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Izraeliții din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu a căror religie şi religia lor avea multe asemănări. Numele lor şi numele lui Moise au fost, însă, preluat de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii omeniri într-o doctrină de segregare, ură de rasă, masacre în numele religiei şi răzbunare împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare; Moise întâi vine şi dă Cele Zece Porunci de cinste, bunătate şi respect pentru aproapele, ca, apoi, povestea lui să continue cu genocid şi masacrare pe scară mare a oamenilor nevinovaţi pe care-i întâlneau iudeii în migraţiunile lor. Iehova întâi zice: „Să nu ucizi!“, iar, apoi, ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate, cruțând doar fecioarele pentru a le lua sclave.

Rescriind legendele şi transformându-le într-un program politic şi militar care acționează şi astăzi, leviţii au inventat multe episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că n-au avut loc, ca, de exemplu, robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate poveștile legate de Egipt. Învăţaţii rabini sunt de acord că Moise nu a existat niciodată şi că profeţiile lui Isaia, de exemplu, au fost compuse în diverse etape de timp de diverse persoane. Spre deosebire de cititorii Bibliei, care se cred creştini, erudiţii talmudişti, ca, de exemplu, marele istoric sionist dr. Josef Kastein, nu cred în realitatea poveştilor dinVechiul Testament; dar cred în politica seminţiei alese pentru a stăpâni, asupri şi jefui pe celelalte popoare. Dr. Josef Kastein spune clar că Vechiul Testament este un program politic scris la vremea sa în scopul acţiunii politico-militare, care este în continuare revizuit şi rescris de către înțelepții Sionului pentru a face faţă realităţilor istorice contemporane.

1. Sfârșitul Israelului

Robia egipteană din Geneza/Facerea şi Exodul/Ieşirea este, deci, o legendă, căci nomazii „Habiru“ (hebreii), despre care vorbesc rapoartele miniştrilor faraonilor cu mii de ani în urmă, au pătruns în Canaan şi s-au amestecat cu populaţia locală cu mult înainte de timpurile legendarului Moise. În nord erau mai numeroși „Habiru“ din triburile lui Yisrael, vag înrudite, uneori aliate, alteori în duşmănie; în sud era un trib mic al lui Iuda, tribul iudaic, care, căzând sub dominaţia leviţilor, a dat naştere religiei iudaice, rasismului iudaic şi – târziu în istorie – termenului de „evreu“, interșanjabil cu cel de iudeu. ÎnEnciclopedia Iudaică se spune despre acest trib că „cel mai probabil nu era un trib israelit“ [3]. Dar, în timp ce izraeliții au acceptat să trăiască împreună cu celelalte popoare şi s-au contopit cu ele, tribul iudaic a preluat legende izraelite şi le-a rescris şi transformat în cel mai crâncen program politico-militar de distrugere a altor popoare. Izraeliţii au respins acest program politico-militar cu circa 950 de ani î.Hr., acum aproape trei mii de ani. Rescriind legendele izraeliților, leviţii care au pus bazele iudaismului au lăsat, însă, intacte unele pasaje despre „poporul ales“, care, văzute din afară de către neinițiați, par misterioase, ca, de exemplu, pasajul în care socrul are legături sexuale cu nora în Facerea 38; dar motivele scribilor şi leviților care au rescris Vechiul Testament şi care rescriu tot timpul doctrina iudaică nu pot fi totdeauna înţelese de cei din afară.

În Vechiul Testament se povesteşte cum tribul iudaic condus de clasa stăpânitoare a leviţilor (la care s-a asociat şi un trib minuscul, al lui Beniamin) a căutat o alianţă cu izraeliții, care erau mult mai numeroşi, ceea ce s-a realizat printr-un rege ales (nu ereditar), şi anume Saul.

Cu el a început istoria cuceririlor sângeroase, a masacrelor şi distrugerilor care marchează cariera iudeilor în istoria antică. Saul s-ar părea că n-a ucis absolut toate victimele şi unii au scăpat cu viaţă din drumul iudeilor; de aceea Iehova l-a pedepsit, l-a înlocuit cu David şi, în cele din urmă, Saul s-a sinucis. E probabil că toată istoria asta este inventată, căci a fost scrisă cu secole mai târziu; dar ceea ce este real şi ilustrativ este insistența lui Iehova ca agresorii, cuceritorii să fie fără milă, ucigaşi şi călăi neîndurători, să masacreze mulţimile, căci de aceea au fost aleşi. Cum izraeliții nu l-au acceptat pe David ca rege, izraeliții s-au despărţit, dar au fost cuceriţi cu forţa armelor şi stăpâniţi de fiul lui David şi a unei hitite, Solomon, care n-a prea păstrat nici el puritatea seminţiei, căci a avut un harem cu multe femei din alte triburi, printre care o egipteancă. Prin 937 î.Ch. izraeliții s-au despărţit de iudei şi dispar, astfel, din istoria Israelului şi a Sionului. Căci din seminţia lui David trebuie să se nască un Mesia iudaic, care să-i instaureze definitiv pe iudei ca şefi supremi şi stăpâni peste toate popoarele lumii şi peste aurul şi bogăţiile lor. Josef Kastein scrie că segregaţia rasială crâncenă practicată de iudaici a început după moartea lui Solomon şi dispariţia izraeliților. Această segregaţie este opera leviţilor împotriva cărora au perorat profeţii „ebraici“ secole de-a rândul, demascând sălbaticul crez tribal al leviţilor iudei, aşa cum l-a criticat şi Iisus Hristos cu şapte-opt sute de ani după ei.

Profeţii erau în special revoltaţi de nesfârşitele sacrificii de oameni şi animale aduse lui Iehova pe care le cere legea iudaică scrisă de leviţi, unde Iehova spune: „Primul născut din om sau animal trebuie să fie ucis pe altarul meu“ (Ieşirea 34,19) şi de accentul pe care-l pun leviţii pe ritualuri sângeroase şi pe stropirea cu sânge proaspăt din victima caldă încă (Ieşirea 29 etc.). Amos arată că lui Dumnezeu nu-i plac sacrificiile, sângele vărsat şi litaniile leviţilor (Amos 5, 22 etc.), în pasaje pe care, din motive obscure, leviţii care au scris Vechiul Testament nu le-au eliminat, ci le-au transcris alături de sângeroasele lor incitări la omor, tot aşa cum n-au eliminat nici povestea despre naşterea lui Solomon, fiul legăturii adultere dintre regele David şi soția căpitanului său credincios, pe care David l-a ucis în mod mişelesc după ce l-a încornorat. Pe timpul lui Miheia încă se mai ucideau copiii pe altarele lui Iehova (Miheia 6, 7). Şi el şi ceilalţi profeţi din Vechiul Testament cereau triburilor israelite să nu urmeze cruzimea şi sălbăticia leviţilor. De aceea, după două secole, leviţii s-au concentrat în special în tribul lui Iuda, care a rămas pe loc plătind doar tribut când asirienii au cucerit triburile izraelite în 721 î.Hr. Şi le-au dus în captivitate. După cucerirea asiriană, izraeliții dispar ca popor istoric, contopindu-se cu restul populaţiei asiriene, care, de-a lungul secolelor, a migrat probabil spre Vest şi s-a răspândit prin Europa. Istoricii Sionului relatează cu satisfacţie dispariţia celor zece triburi izraelite care au refuzat să se înregimenteze în armata destinată să verse oceane de sânge nevinovat în marşul ei triumfător către supremaţie asupra tuturor: dr. Josef Kastein arată că dispariţia izraeliților n-a pricinuit nici un regret. În realitate, izraeliții n-au dispărut cu desăvârşire de pe faţa pământului, ci au fost doar „pronunţaţi ca fiind inexistenţi“ de către principiile sionismului militant şi nu mai participă în „controversa Sionului“. Astfel, Talmudul spune explicit: „Cele zece triburi [ale lui Israel] nu participă în lumea ce va să vină (The ten tribes have no share in the world to come)“ [4]. Marele rabin al iudeilor din Imperiului Britanic, J. H. Hertz, a declarat în 1918: „Iudeii de azi sunt descendenţii triburilor lui Iuda şi Benjamin şi un anumit număr din descendenţii tribului lui Levi“ (The people known at prezent as Jew are descendants of the tribes of Judah and Benjamin with certain number of descendans of the tribe of Levi [5]), arătând, astfel, clar că el îi exclude pe izraeliți dintre „iudei“. Bineînţeles că „iudeii“ de azi nu descind deloc din tribul lui Iuda, după cum ştiu şi ei foarte bine; dar aici e vorba de apartenenţa politică, nu de genealogie. Deci, statul Israel n-are nici un drept la numele de „Israel“, pe care îl folosește doar din motive politice legate de obsesia Vechiului Testament etalată de către slujitorii sionismului, care-şi imaginează că îndeplinesc promisiunea făcută lui „Israel“ de către Iehova. Singurul nume cu oarecare justificare istorică al statului Israel ar fi fost „ţara lui Iuda“.

1. Leviţii şi legea

În secolul care a urmat victoriei asiriene, leviţii tribului lui Iuda au început să scrie Vechiul Testament, începând, în 621 î.H., cu cartea a cincea, Deuteronomul, pe care au citit-o poporului în Templul din Ierusalim. Aşa s-a născut „Legea mozaică“ pe care Moise, dacă ar fi existat, n-ar fi avut de unde s-o cunoască. Toţi erudiţii rabini sunt de acord asupra faptului că, deşi textele îi sunt atribuite lui Moise şi, uneori, lui Iehova, ele au fost în realitate scrise şi rescrise de leviţi după bunul lor plac.

Cartea Deuteronomul stă la baza textului Tora, care la rândul său stă la baza Talmudului, de unde derivă nesfârşita serie de comentarii şi comentarii-la-comentarii care, în întregimea lor, constituie „Legea iudaică“. „Deuteronomul“ înseamnă „cea de-a doua lege“, a leviţilor, şi a fost scrisă înaintea primelor două cărţi, ale Facerii şi Ieşirii; celelalte două cărţi din Vechiul Testament care aparţin la Tora, Leviticul şiNumerii, au fost scrise şi mai târziu, deşi toate patru au pretenţia că sunt o naraţiune cronologică. Rescriind „Legea“, leviţii au produs în Deuteronomul o lege total opusă Celor Zece Porunci, pe care legenda zice că le-a primit Moise. Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale“ (dr. Joseph Kastein). Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi modifica textul legii la bunul lor plac printr-o poruncă a lui Iehova, pe care ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Tora secretă numai lui: de a nu scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor inițiați, „căci“, zice Talmudul (citat de dr. Funk), „Iehova a prevăzut că într-o zi goyimii vor citi Tora şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu va fi aşa, căci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă orală“.

Nu se poate stabili cât de aproape este textul cărţii a cincea din Vechiul Testament de textul original citit în Templul din Ierusalim, căci leviţii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus şi publicat, după care nu le-a mai fost posibil să schimbe prea mult; probabil că ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu conţine textul integral, dar conţine destule. În timp ce Cele Zece Porunci ziceau să nu ucizi, să nu furi etc., „cea de-a doua lege“ (Deuteronomul) porunceşte în mod expres să asasinezi, să ucizi, să distrugi cu desăvârşire popoarele învecinate, să le iei averea, să-i transformi în robi, să n-ai milă, să nu cruţi pe nimeni. Iehova este singurul Dumnezeu care răsplăteşte pe credincioşii săi cu o singură condiţie: credincioşii să nu se abată deloc de la „lege şi judecăţi“, care lege consta în primul rând din obligaţia de a ucide şi anihila pe ceilalţi oameni. Iehova cere intoleranţa. Stăpânirea lumii prin masacrare şi teroare este primul lucru pe care-l cere „legea“ pe care Moise ar fi lăsat-o pe patul de moarte (Deuteronomul, 2). Această carte a cincea din Vechiul Testament conţine istorii despre cum a fost aplicată „legea“ şi cum au fost distruse triburi şi sate, de către pioşii credincioşi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este „ucide“, în variantele sale: „distruge cu desăvârşire“, „masacrează“. Cititorul de azi al Vechiului Testament nu dă atenţie acestor cuvinte. Dar ele zugrăvesc o realitate care a avut loc în 1948, de exemplu, când populaţia palestiniană paşnică a satului Deir Yasin a fost masacrată cu toată cruzimea prescrisă de „lege“ şi n-a fost lăsat în viaţă nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7, 2. Trupele britanice care au venit după masacru la faţa locului au găsit cadavrele femeilor şi copiilor căsăpiţi de către comandourile izraeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, aşa cum cere „legea“. Palestinienii, văzând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel şi cum Naţiunile Unite şi puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lăsându-şi pământul şi avutul în mâna cotropitorilor – exact aşa cum indicăDeuteronomul 7, 1; 20, 16; etc. Căci în parlamentările lor cu puterile occidentale, sioniștii zic „Biblia este mandatul nostru“ (slogan etalat de dr. Chaim Weizmann, creatorul statului Israel, repetat de Ben Gurion – supranumit „marele expulzator“ –, repetat de Golda Meir, repetat de Moshe Dayan ș.a.); şi cartea cincea aVechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva palestinienilor.

Să ne amintim că Roger Garaudy, îndeosebi în Miturile politice fondatoare ale politicii izraeliene denunță exact această politică rasistă și teroristă practicată acum de statul Israel, citând și acuzațiile aduse respectivei „politici a napalmului“ formulate de rabinul Menuhin, tatăl violonistului Yehudi Menuhin.

În continuare, în Deuteronomul Iehova porunceşte prin legea sa să fie distruse toate celelalte religii (7, 5), ceea ce se aplică în mod special creştinismului. Aici se subsumează distrugerea bisericilor, deschiderea muzeului anti-creştin, canonizarea lui Iuda Iscariotul şi toată ofensiva anticreştină a guvernului bolşevic imediat ce a preluat puterea [în 1917, precum și toată ofensiva anticreştină a Uniunii Europene, exprimată îndeosebi prin măsurile de apărare a poponarilor]. Tot în virtutea acestei „legi“ au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13, 5); şi tot aici se prescrie denunţul practicat împotriva membrilor familiei (Deuteronomul 13, 6), aşa cum îl cer autorităţile comuniste [vezi, de exemplu, cazul lui Pavlik Morozov]. În privinţa cinstei în afaceri, ea este stipulată în raportul cu coreligionarii, dar este interzisă în relaţiile cu ceilalţi (Deuteronomul 23, 19-20). Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o listă de blesteme care vor cădea asupra celor care nu respectă „legea“, în eficacitatea cărora se mai crede şi astăzi în cercurile talmudice, unde se invocă blestemele împotriva celor proscrişi. Dar aceste blesteme se vor întoarce împotriva duşmanilor, dacă credincioşii vor reveni la sentimente mai bune şi vor executa „legea“. Astfel, rolul „goyimilor“ indicat de „lege“ este ca să servească drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva iudeilor care nu urmează întocmai „legea“, când împotriva lor înşişi pentru că au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28, 64-66; 30, 7). Astfel se explică veşnicele plângeri şi acuze actuale că jidanii sunt persecutaţi peste tot de către toate naţiunile din lume, indiferent cât de prosperi şi de privilegiaţi sunt în sânul acestor naţiuni: „legea“ le cere aceasta. Iehova înDeuteronomul îi pedepseşte pe iudei împrăştiindu-i printre ceilalţi oameni, ceea ce, în sine, constituie opresiune din partea celorlalţi oameni prin simplul fapt că există; apoi, „persecutorii“, adică ceilalţi oameni, trebuie pedepsiţi ca persecutori şi distruşi. Faptul că tribul lui Iuda trăieşte în sânul altor naţiuni este o normă promulgată de Iehova şi, în acelaşi timp, un act de persecuţie din partea celorlalte naţiuni. Astfel, dacă într-un accident mor cinci evrei alături de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de persecuţie antisemită!

La Conciliul din Trent, o mână de prelaţi au hotărât că Vechiul Testament trebuie considerat ca parte dinScriptură egală cu Noul Testament – lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atenţie şi cu înțelegere Vechiul Testament. Căci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva „legii“ din Deuteronomul şi, ca atare, cele două Testamente sunt diametral opuse. La vreo 20 de ani după ce leviţii au publicat „legea“ în Ierusalim, la aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni, care l-au dus în robie în Babilon.

1. Se făuresc „lanţuri“

În timpul exilului babilonian, leviţii iudei au scris cele patru cărţi ale Vechiului Testament care precedDeuteronomul şi au născocit prima robie, cea egipteană, descrisă în legenda lui Moise. Aceste cinci cărţi constituie „Tora“, care înseamnă „lege“; dar nu conţin toată „legea“; căci legea este tot timpul elaborată şi rescrisă de talmudişti. Cum doar aceasta este lege, iar orice altă lege a statului în interiorul căruia trăieşte tribul lui Iuda constituie „persecuţie antisemită“? Robia babiloniană nu a cuprins marea masă a tribului lui Iuda, care se afla răspândită peste tot în jurul Mării Mediterane, practicând comerţ, ci doar câteva zeci de mii de persoane strâns legate de activitatea templului din Ierusalim, adică un nucleu iudaic. Marele istoric iudeu dr. Joseph Kastein spune că în „robia babiloniană“ iudeii „se bucurau de libertate deplină“, aveau libertate religioasă, de acţiune, de gândire, aveau toate privilegiile: puteau cumpăra proprietăţi unde doreau, puteau locui unde pofteau, puteau ocupa orice funcţii în stat şi în societate. Dar pentru a-şi păstra dominaţia asupra lor, leviţii au cerut dreptul de a construi pentru iudei cartiere închise locuite în mod exclusiv de ei – adică ghetouri. În aceste ghetouri doar legea Talmudului e lege şi ea prescrie cele mai mici amănunte ale vieţii zilnice. La obiecţiunea că Iehova nu i-a putut da lui Moise atâtea instrucțiuni amănunţite, se răspunde cu „legea orală“ pe care i-a dat-o Iehova lui Moise şi pe care n-o ştiu decât leviţii; dar nimeni nu face obiecţiuni, căci „legea“ prevede pedeapsa cu moartea pentru cei care fac obiecţiuni.

Distrugerea popoarelor printre care trăiește tribul lui Iuda este prima poruncă şi întoarcerea la Ierusalim este recompensa. În realitate, cei mai mulţi dintre cei care trăiau în diaspora n-aveau nici o dorinţă să-şi părăsească căminul. Dar pentru că întoarcerea este strâns legată de programul de distrugere şi de dominare a celorlalte naţiuni, trebuie realizată cu orice preţ. Căci leviţii insistă să aplice „legea“ în cele mai mici detalii; şi ei fac şi rescriu legea permanent. „Legea“ cere reîntoarcerea în Palestina, unde este plasată mitologia din primele două cărţi din Tora/Vechiul Testament, Facerea şi Ieşirea. Cititorul atent poate vedea cum tradiţia folclorică orală a început să fie înlocuită şi suplimentată în această mitologie din ce în ce mai mult cu texte rabinice mult mai recente. Astfel, examinând cele două istorii ale facerii lumii dinFacerea 1 şi Facerea 2, experţii sunt de părere că Facerea 2 conţine mai multe interpolări levitice târzii decât Facerea 1. Interpolările şi adăugirile leviţilor explică flagrantele contradicţii: la distanţă de doar câteva pagini, câteva rânduri doar, Iehova porunceşte omului „să nu ucizi“, iar, apoi, îi porunceşte „să ucizi absolut pe toţi cei care-ţi cad în cale, să nu laşi pe nimeni în viaţă“; sau „să fii bun cu străinii“, ca, apoi, să îndemne la uciderea şi maltratarea străinilor. Pasajele umane provin din legendele mai vechi. Pasajele care prescriu programul politic de masacrare şi înrobire a tuturor celorlalte naţiuni sunt opera „înţelepților Sionului“, a cancelariei levitice permanent ocupată cu elaborarea „legii“. În primele două cărţi ale Vechiului Testament şi în unele pasaje ale profeţilor izraeliți sunt cele mai multe vestigii din religia originală. Oare de ce au permis leviţii să persiste aceste pasaje mai vechi, cu un Dumnezeu drept şi plin de milă pentru toţi oamenii, când ar fi putut să le elimine complet? Probabil că erau tradiţii orale prea bine cunoscute la vremea aceea de către membrii tribului pentru a putea fi eliminate total. Violenţa şi setea de sânge a leviţilor este mai evidentă în Deuteronomul, Leviticul şi Numerii. În Ieşirea apare pentru prima dată motivul: „Legea este pecetluită cu sânge“; de aici încolo vărsarea de sânge este tonul întregului Vechi Testament. Moise a consfinţit legea dată de Iehova iudeilor prin uciderea victimelor sacrificate şi stropind cu sângele victimelor pe dreptcredincioşi (Ieşirea 24, 7-8). Funcţia de legiuitor devine ereditară; Moise o dă fratelui lui Aaron şi urmaşilor acestuia pe veci de veci, stropindu-i cu sângele victimelor ucise (Ieşirea29, 11-12, 16, 20-21). Numai când sunt scăldaţi în sângele victimelor proaspăt ucise sunt preoţii lui Iehova sfinţiţi. Sângele victimelor nevinovate curge în fluvii pe tot parcursul Vechiului Testament. De ce oare trebuie preoţii să apară în faţa poporului totdeauna scăldaţi în sângele cald încă al victimelor?

Opinia lui Douglas Reed, bazată pe însuși textul Vechiului Testament, este că leviţii stăpâneau masa poporului prin teroare sângeroasă şi deţineau uciderea şi vărsarea de sânge ca apanajul lor suprem în faţa ochilor tuturor. Căci Iehova nu se mulţumește cu victime animale: Dumnezeul iudeilor cere victime umane, nu numai dintre celelalte naţiuni, dar chiar dintre iudei; Iehova cere să i se sacrifice pe altar primul născut al fiecărei femei şi al fiecărui animal: „Să-mi jertfeşti mie [pe altar] primul născut care iese din pântecul mamei dintre copiii lui Israel şi ai oamenilor şi ai animalelor; căci sunt ai mei“ (Ieşirea 13, 1,12). Obiceiul de a ucide primii copii pe altarul lui Iehova a persistat multă vreme: încă profetul Miheia (6,7) protestează împotriva acestui obicei. Ulterior leviţii i-au înlocuit cu victime animale pe copiii care trebuie sacrificați pe altarele lui Iehova; totuşi, sângele cald al victimelor cu care se împodobeau leviţii în faţa mulţimii avea puterea simbolică de a-i face stăpâni pe viaţa şi moartea tuturor. În comunităţile talmudice conservatoare, leviţii se stropesc cu sângele cald al victimelor şi în ziua de azi, după cum arată Congresul Rabinilor Reformişti din America de la Pittsburgh din 1855, care ar fi dorit să se întrerupă acest obicei. În secolul nostru, însă, rabinii reformişti au pierdut mult din influenţă şi cei talmudici conservatori au supremaţie. Indicaţiile pentru sacrificii sângeroase constituie cea mai mare parte din instrucţiunile minuţioase pe care le conţin Tora şi primele cinci cărţi din Vechiul Testament (Pentateuhul, pe care se bazează Tora). Dacă aceste sacrificii nu sunt riguros făcute, pedeapsa este moartea, aşa cum se vede din istoria viţelului de aur din Ieşirea 32: în timp ce Moise era plecat sus pe munte, Aaron a făcut la cererea poporului un viţel de aur pe care l-a pus pe altar; drept pedeapsă, Moise când s-a reîntors a dezlănţuit leviţii contra poporului, care au ucis un mare număr de oameni – „fiecare ucigând pe fratele, pe prietenul, pe vecinul său“ (Ieşirea, 32, 26-27). Părerea autorului este că viţelul de aur era un sacrificiu simbolic în locul viţeilor şi mieilor şi copiilor vii cu al căror sânge leviţii insistă că trebuie să-şi stropească veşmintele şi altarele. Orice încercare de a diminua autoritatea arbitrară a leviţilor se pedepseşte cu moartea: astfel, înNumerii, 16, 1-13, unii grupaţi în jurul lui Core s-au revoltat împotriva tiraniei, întrebându-l pe Moise „de aceea ne-ai adus aici în deşert, ca să fii stăpân peste noi?“ (16, 13) şi au fost pedepsiţi cu moartea de către Iehova, care a continuat să-i facă jocul politic al lui Moise şi al fratelui lui, Aaron, spune povestea, trimiţând o ciumă care a exterminat pe toţi partizanii lui Core (16, 41-50). Flagelul ciumei a încetat după ce 14.700 de oameni au fost ucişi, zice povestea şi numai la intervenţia lui Aaron; aşa de mult ţine Iehova să întărească stăpânirea ereditară a nomenclaturii „descendenţilor lui Aaron“. Tot aici îl vedem pe liderul suprem al poporului, Moise, ca membru în grupul „înţelepţilor Sionului“, „bătrânilor Israelului“ (Ieşirea,16, 25). Imediat după povestea care arată că dacă te revolţi împotriva tiraniei leviţilor pedeapsa este moartea, urmează lista privilegiilor lor.

Ultima carte din Tora, cartea a cincea din Vechiul Testament, a fost prezentată ca „un manuscris din străbuni“ descoperit de către leviţi. Cele două cărţi care-i preced, Leviticul şi Numerii, au pretenţia că conţin instrucţiunile pe care i le-a dat Iehova lui Moise şi acesta le-a transmis leviţilor. Prima şi cea mai importantă obligaţie este să practici ura de rasă şi ura religioasă. Dacă mai persistă unele fragmente şi resturi din tradiţiile folclorice pre-levitice care îndeamnă la iubire, toleranţă, cinste în relaţiile cu toţi ceilalţi oameni, ele sunt contracarate de legea levitică care spune clar: „copiii popoarelor de alt neam care locuiesc aici… sunt proprietatea voastră… ei vor fi robii voştri pe vecie… dar pe fraţii voştri izraeliți să nu-i înrobiţi cu străşnicie“ (Leviticul, 25 45). În Deuteronomul (22, 25-27), în caz de viol, cel care violează este pedepsit cu moartea, nu victima violului; în Leviticul (19, 20-22), dacă un bărbat violează o sclavă, victima nevinovată, sclava, este pedepsită cu biciuirea, iar bărbatului „i se iartă păcatul“ (22).

Numerii, a patra carte din Tora/Vechiul Testament a fost scrisă ultima şi conţine şi cea mai puternică expresie a crezului politic levitic. Aici leviţii s-au debarasat de privilegiul de a înjunghia pe altarul lui Iehova pe primul copil al fiecărei femei din trib, care nu le era de prea mare folos, după cum se vede din profeţi şi din toate poveştile despre răscoale ca aceea a lui Core. Ei pun în gura lui Iehova decizia de a accepta clasa leviţilor în loc de sacrificiul primului născut, ca substitut: şi pentru că erau 273 mai mulţi primi-născuți decât leviţi în momentul acela, excesul de primi-născuţi au fost răscumpărat cu bani de la moartea pe altar şi anume cu 100 de oboli de fiecare, bani pe care i-a luat Moise (Numeri, 3, 40-49). Leviţii au continuat să stăpânească în mod absolut prin teroare, chiar dacă nu mai înjunghiau pe altar fiecare prim-născut al fiecărei femei; aveau putere să otrăvească femeile acuzate de soţi geloşi (5, 12-31), într-o ceremonie de tipul celor practicate de vracii triburilor primitive din Africa.

O mare parte din populaţia Canaanului îl venerau pe Baal, în timp ce iudeii îl venerau pe Iehova, ceea ce micşora influenţa leviţilor. Aceştia au instaurat ura religioasă, instigând la masacrul şi genocidul tuturor celor care nu li se închinau lor şi zeului lor, Iehova. Astfel, conducătorii celor care nu se închinau lui Iehova au fost spânzuraţi (Numerii, 25, 4); şi credincioşii lui Baal au fost masacraţi (25, 5). La ura religioasă s-a adăugat imediat şi ura de rasă: madianiţii trebuie masacraţi pentru că sunt din alt trib: Fineas levitul a înjunghiat femeia madianită (cu multă plăcere relatează scribii: „în organele genitale“) pentru simplul fapt că era madianită. Imediat după acest act plăcut lui Iehova, mânia acestuia a încetat – dar nu înainte de a porunci neamului ales să masacreze populaţia madianită (Numerii, 26, 7-8,17). Ultima faptă pământească a lui Moise a fost să dirijeze masacrarea madianiţilor, pe care i-au ucis şi jefuit şi ale căror soţii şi copii i-au luat sclavi (31, 7-14). Când s-au întors încărcaţi de pradă, Moise i-a certat pentru că au cruțat femeile şi copiii şi a ordonat să fie ucişi dintre prizonieri toţi copiii de sex masculin şi toate femeile care nu mai sunt virgine, permițând să fie lăsate în viaţă fetiţele şi fetele virgine care să satisfacă poftele sexuale ale soldaţilor (31;17-18).

Astfel se încheie scrierea „legii“ de către o sectă puţin numeroasă de leviţi cu câteva mii de adepţi fanatici care a domnit în Babilon în ghetourile construite de ei sub oblăduirea tolerantului guvern babilonian. O sectă mică, dar a cărei activitate are urmări de proporţii universale; căci această sectă ațâță instinctele de agresiune şi jaf şi promite răsplată materială, promovând, astfel, ceea ce este mai universal în oameni şi mai uşor de a ațâța – în timp ce imboldul bunătăţii, generozităţii, toleranţei, este mult mai greu de inspirat şi mult mai puţin prezent în marile mase de oameni.

Spre deosebire de teologii care-şi zic creştini de după Conciliul din Trent, erudiţii iudei nu pretind că Tora este de autoritate divină. Dr. Joseph Kastein zice că este „opera unui compilator anonim“, care a produs „un fel de istorie pragmatică“, pusă în slujba unei lupte politice de a impune tirania unei secte, a leviţilor, prin ura religioasă, ura de rasă şi şovinism fanatic. Ultimii care s-au pronunţat împotriva acestei politici au fost profeţii Isaia şi Ieremia, care au predicat în epoca în care leviţii compilau primele cărţi din Vechiul Testament. Şi în textele lor leviţii au introdus interpolări care să le aducă „pe linie“. Falsificarea textelor este mai evidentă în cazul lui Isaia, unde interpolările (15 capitole) au fost făcute de cineva care a trăit în Babilon în „captivitate“ – câtă vreme Isaia a trăit cu 200 de ani înainte de acea captivitate. Dar scribul care a falsificat textul lui Isaia a omis să şteargă o propoziție care nu este deloc pe linie: „Am să te fac lumina pentru celelalte naţiuni“ (Isaia, 42; 6-7), text care deviază în mod evident de la tonul pe care îl regăsim în pasajele tipic levitice: „Şi copiii lor o să fie sfărâmaţi în faţa lor şi casele lor vor fi jefuite şi soțiile lor violate… toţi cei găsiți acolo vor fi ucişi“ (13; 15-16 etc.).

Cartea lui Ieremia începe cu interpolările leviţilor: „Te-am înălţat deasupra celorlalte naţiuni şi deasupra regatelor, ca să le smulgi din rădăcini şi să le dărâmi şi să le devastezi şi să le distrugi“ (1; 10). Dar şi în textul corupt de leviţi şi scribi mai răzbate, încă, protestul lui Ieremia împotriva leviţilor, împotriva incantaţiilor rituale („Nu vă încredeţi în minciuni, spunând: templul domnului, templul domnului, templul domnului…“), împotriva sacrificiilor şi masacrelor („Şi nu mai vărsaţi sânge nevinovat aici“), împotriva practicilor la care obliga „legea“ („Şi nu mai asupri pe cel de alt neam şi văduva şi orfanul“), împotriva absolvirii de orice crimă prin sacrificarea victimelor pe altarul lui Iehova („Voi aţi furat, aţi asasinat, aţi comis adulter, aţi jurat strâmb, … Şi, apoi, aţi venit aici… Şi-aţi spus, suntem absolviţi, căci am comis toate aceste abominaţii [de sacrificii de sânge] (7; 6-10)… căci eu nu le-am cerut strămoşilor voștri jertfe să ardă pe altar şi sacrificii“ (7; 22).

Douglas Reed consideră, citând textele biblice, că încă pe timpul lui Ieremia iudeii ardeau copiii pe altare. Ieremia spune: „Şi au ridicat altare în Tofet… să-şi ardă fiii şi fiicele, în foc; ceea ce eu [Dumnezeu] nu le-am poruncit şi nici nu mi-a stat gândul acesta în cuget“ (7; 31). Ieremia acuză aceste practici pline de ticăloşie şi cruzime şi prezice că iudeii vor avea de pătimit din cauza lor. Leviţii au folosit protestul lui Ieremia pervertindu-l total şi invocând un viitor ameninţător pentru iudei tocmai pentru că nu comit destule crime de felul celor pe care le condamna Ieremia. Interpelând leviţii, Ieremia zice: „Cum pretindeţi voi: noi suntem înţelepţi şi noi deţinem legea Domnului? Căci pana mincinoasă a scribilor a făurit minciuni“ (8; 8), într-un pasaj a cărui supravieţuire s-ar putea datora aroganţei şi cinismului leviţilor atotputernici şi batjocoritori.

După toate indiciile, Ieremia a fost ucis prin lapidare de către cei pe care-i critica. În timp ce alte religii propovăduiau iubire şi toleranţă, în timp ce Buddha, prințul Sidhatta Gautama, căuta să inducă binele şi iubirea, ca un protest împotriva brahmanismului crud şi a hinduismului a cărui împărțire tiranică în caste seamănă aşa de bine cu „legea“ iudaică, religia leviţilor i-a dus pe iudei înapoi la o religie a urii şi a distrugerii, la o religie tribală a masacrelor, a jafului şi a vărsării de sânge, cu care s-au întors iudeii din Babilon în 538 î.Hr.

1. Căderea Babilonului

Acest eveniment pare o anticipare a evenimentelor care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum, la începutul epocii postbelice, ca şi atunci, în 538 î. Hr., guvernele erau manipulate de aceleaşi forţe supuse „legii iudaice“. Scena de teatru este identică: pe de o parte, un potentat care i-a oprimat pe iudei: „Regele Belsatar“, ţarul Rusiei, Hitler; de partea cealaltă, ceilalți potentați, „eliberatorii“: Regele Cirus al Persiei, Balfour, președintele Truman. Între cei doi, profetul lui Iehova, Daniel în Babilon, dr. Chaim Weizmann în secolul XX. Deznodământul: Iehova îi distruge pe „păgâni“ şi iudeilor li se „restituie“ totul. Scriptura zice ca Belsatar a fost ucis în aceeași noapte în care Daniil i-a prezis răzbunarea lui Iehova. Iudeii care l-au asasinat pe ţarul Rusiei, pe soţia şi copii lui mici, au scris pe peretele camerei în care i-au masacrat două versuri despre Regele Belsatar cu sângele victimelor lor, deşi nici Regele Belsatar şi nici profetul Daniil n-au existat vreodată. Ceea ce există, însă, este sângeroasa „răzbunare“ iudaică; ofiţerii nazişti au fost spânzuraţi de sărbătoarea pocăinţei iudaice. Enciclopedia Iudaică (The Jewish Encyclopaedia) arată că n-a existat nici un Rege Belsatar vreodată în Babilon şi că Nabucodonosor n-a avut nici un fiu numit Belsatar; la fel, nici Daniil n-a existat şi Enciclopedia conchide simplu că „persoana care a compilat cartea profetului Daniil n-a avut date corecte pe care să se bazeze“. Acest inexistent profet Daniil este favoritul sioniştilor fervenţi de azi, căci el contracarează profeţii izraeliți anteriori cu „iubirea lor faţă de omenire“ şi aduce legea mozaică pe făgaşul vărsării de sânge.

Probabil că în războiul dintre persani şi babilonieni trupele se luptau pentru altceva, dar Vechiul Testament(şi istoria aşa cum e ea rescrisă astăzi) vorbeşte, aşa cum s-a întâmplat și în cele două războaie mondiale ale acestui secol, doar de răzbunarea lui Iehova și de triumful iudaic. Deși Iehova i-a făcut pe iudei captivi în Babilon ca să-i pedepsească pentru neascultare, tot Regele Belsatar și babilonienii sunt de vină și au trebuit să fie masacrați. La fel Regele Cirus, alt instrument al lui Iehova, va fi distrus la rândul său. Acest rege, care a fondat un imperiu ce-a cuprins tot vestul Asiei, era foarte tolerant și permitea toate libertățile supușilor săi, inclusiv cea religioasă și culturală.

Legenda robiei iudeilor în Babilonia este cel puțin 60 la sută mincinoasă. Cartea care povestește căderea Babilonului a fost scrisă cu secole mai în urmă şi atribuită unuia „Daniil“, despre care povestea zice că ocupa un loc de frunte la curtea regelui (Nabucodonosor), ale cărui vise le ştia interpreta (Daniil, 5). „Belsatar, fiul lui Nabucodonosor“, i-a insultat după moartea tatălui său pe leviți, folosind vasele de aur luate din Ierusalim la un banchet, ocazie cu care o mâna a scris „Mane, Tekel, Phares“ pe perete, cuvinte interpretate de Daniil drept o profeție că Mezii și Persii își vor împărți posesiunile Babiloniei. Drept urmare, regele l-a umplut pe Daniil de avere și onoruri făcându-l al treilea potentat al imperiului și a fost, apoi, asasinat în aceeași noapte, după care Regele Darius al mezilor a ocupat, zice povestea, regatul și l-a confirmat pe Daniil ca al treilea potentat în noul regim. Regele Cirus este singurul care a existat cu adevărat în tot basmul ăsta; și faptul că a dus câteva mii de iudei înapoi la Ierusalim – de bună voie sau cu forţa – este singurul fapt real din basmul profetului Daniil. Aici a avut botezul focului instrumentul politic de bază a leviţilor şi anume captarea potentaţilor, întâi infestând și, apoi, dirijând guvernele popoarelor. Sub călcâiul acestui supra-guvern, care a ajuns mondial în zilele noastre, guvernele statelor naționale și popoarele lor sunt manipulate să lupte în orice fel de război și să comită absolut orice fel de acte, în slujba scopurilor ascunse ale sectei dominante.

Regele Cirus a fost primul care s-a lăsat manipulat de leviți; fără sprijinul lui, aceștia n-ar fi putut face nimic. Istoricul iudeu Eduard Meyer zice: „Iudaismul s-a născut în numele regelui Persiei și în virtutea autorității imperiului său și, astfel, imperiul alchemenizilor are o importanță mai mare decât orice în istorie aproape, până în secolul nostru“. Primele cinci cărți din Vechiul Testament încă nu erau complet scrise când a cucerit Cirus Babilonul și iudeii nu știau încă de obligația lor de a practica ura de rasă, deși știau, deja, că sunt obligați să practice ura religioasă. În acel moment a început „controversa Sionului“, în momentul în care, în 458 î. Hr., leviții au terminat de scris cele cinci cărți ale „legii“ și le-au aplicat tribului iudaic sub patronajul Regelui Cirus. Atunci au pus ei bazele duşmăniei pe care iudeii trebuie s-o poarte întregii omeniri.

1. Oamenii au plâns

În 538 î.Hr., samaritenii i-au primit cu multă prietenie pe iudeii reîntorși la Ierusalim și s-au oferit să-i ajute la reconstruirea templului lui Iehova, distrus de babilonieni cu 58 de ani înainte, dar aceștia, instigați de leviți, i-au refuzat în mod insultător și reconstrucția templului a fost amânată cu 18 ani. Atunci a început dușmănia nejustificată a iudeilor contra samaritenilor, care-a durat 25 de secole și mai durează și azi, când mai există doar câteva zeci de samariteni în viață. „Legea“ aceasta a urii și vărsării de sânge nu era cunoscută nici unui popor din Asia Mica și nici iudeilor în totalitatea lor; leviții erau tocmai în curs de a o scrie în Babilon când iudeii au început persecutarea samaritenilor. Samaritenii, dintr-un trib israelit autentic, care se închinau și ei lui Iehova, nu erau sub stăpânirea leviților și aceștia se temeau că, tolerându-i, vor scăpa frâiele din mâini. Orice legătură cu adevărații izraeliți, cu samaritenii, a fost interzisă. Ierusalimul era o ruină, iudeii reîntorși acolo numărau cel mult 40.000, cam 10 la sută dintre toţi cei care s-au împrăştiat de bună voie prin lume, în căutare de locuri favorabile pentru comerț. Reîntoarcerea la Ierusalim a fost un triumf politic al sionismului, dar o reîntoarcere nefericită pentru popor, exact ca în 1903, 1929, 1953, când, în marea lor majoritate, evreii n-au dorit să se „reîntoarcă“ în „pământul făgăduinței“. Nici conducătorii lor cei mai mari nu doreau să trăiască în Ierusalim; ca și azi, când preferă să stea la New York, ei au preferat să stea în Babilon. S-a întâmplat și atunci, cum s-a întâmplat în 1946, cu „statul Israel“: doar o mână de suprazeloși erau dispuși să se ducă acolo și nefericiții care erau prea săraci ca să-și permită libertatea, au fost obligați să-i urmeze. Cei bogați, care au preferat să rămână în Babilon conduși de propriul lor prinț, exilarhul, au fost supuși la contribuție bănească pentru Ierusalim – exact ca evreii bogați din America astăzi. Profesorul Wellhausen arată clar că „națiunea nu s-a reîntors din exilul babilonian, doar o sectă religioasa s-a reîntors“. „Evreii“ erau definitiv împrăștiați prin lume. Dar „reîntoarcerea la Ierusalim“” avea valoare politică, deoarece demonstra validitatea „legii“, care prevede pentru iudei destinul de a distruge, masacra, înrobi, jefui și domina celelalte popoare.

Poporul de rând a văzut cum leviții au construit – cu ajutorul guvernului babilonian – ghetoul și sinagoga, unde erau strâns uniți ca un stat în stat în mâna leviților, care le citeau „legea“, pentru că Iehova nu era voie să fie adorat decât în templul lui din Ierusalim. Dr. Joseph Kastein, erudit sionist, descrie unitatea iudaică ca „acel regim sever și inexorabil impus de obligația de a asculta orbește regulamentul ritualului“, care era și este în mâna nucleului politic. Cum poate o sectă stăpânitoare să impună această ascultare orbească unor oameni împrăștiați prin toată lumea? Prin terorism și spaima de acte teroriste. Una dintre armele lor este frica de blestem și excomunicare; o probă din blestem o putem citi în Deuteronomul, iar frica de blestem este la fel de mare în ghetouri ca și a africanilor cărora le e teamă de blestemul vraciului, sau a negrilor americani cărora le e frică de voodoo. A te despărți de comunitate era o faptă care atrăgea pedeapsa severă. Talmudul-Tora este unica lege căreia i se supun habotnicii. Acea lege învestește clasa preoților leviți cu puteri justițiare depline. Litera „legii“ cere adesea pedeapsa cu moartea, iar în comunitățile iudaice ea a fost de multe ori aplicată.

Iudeii reîntorși din Babilon, săraci fiind, au început să trăiască în bună vecinătate și să se căsătorească cu localnicii, neștiind că n-au voie. Legendele Israelului vorbeau despre Solomon cu sutele lui de soții din toate neamurile și despre soția madianită a lui Moise. Dar scribii și leviții care rămăseseră în Babilon rescriau legendele izraeliţilor și-l făceau pe Moise conducătorul oștirii care avea să masacreze pe madianiții a căror unică crimă era că existau. Astfel, timp de vreo 80 de ani, iudeii s-au comportat normal. Până la vremea lui Iezechiel, descendent din familia marelui preot și arhitectul „legii mozaice“, când s-au terminat de scris cele cinci cărți ale legii; Iezechiel a fost patronul fundării politicii de intoleranță, ură de rasă, masacrare și distrugere în numele lui Dumnezeu. Cartea lui Iezechiel este cea mai importantă carte dinVechiul Testament, căci din ea au izvorât primele cinci cărți și un cititor atent găsește sursa urii și setei de sânge care caracterizează interpolările levitice. Astfel, cititorul care, dezgustat de blestemele dinDeuteronomul 28, are îndoieli cu privire la natura unui Dumnezeu care poate promulga astfel de orori, găsește răspunsul în Iezechiel, 20, 25-26: „De aceea le-am dat legi care nu erau bune și judecata care să nu-i lase să trăiască. Și am spurcat darurile lor, când mi-au sacrificat primii născuți, ca să le iert păcatele; căci ei trebuie să știe că eu sunt Domnul Dumnezeul lor“. Deci, zic leviții prin gura lui Iezechiel, indiferent dacă „legea“ pare bună sau rea, indiferent cât de crude, primitive, josnice și sângeroase sunt actele pe care le impune „legea“, Iehova le cere și ele trebuie executate.

Dumnezeul lui Ieremia zice: „Nu v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele“; Dumnezeul lui Iezechiel zice: „Ba da, v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele și o veți face, indiferent de ce părere aveți, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“. „Căci voi domni peste voi cu mână de fier, cu brațul tare, cu furie deplină, pe viața mea, zice Domnul Dumnezeu“ (Iezechiel, 20, 33; 20, 2). Iezechiel a fost martor ocular la transmutarea iudeilor în Babilon, astfel că există o parte veridică în scrierea lui. Partea mitică reflectă obsesiile demoniace ale acestui fondator al „legii“ iudaismului literal. Unele părți dinIezechiel, observă Douglas Reed, n-ar putea fi publicate dacă n-ar fi parte din Biblie, atâta sunt de ultragioase. „Domnul“ îi poruncește lui Iezechiel să mănânce excrement de om (Iezechiel, 4, 12); la protestele lui că el a mâncat toată viața kosher, după cum prescrie „legea“, îi dă voie să mănânce balegă de vită (4, 15). [Probabil de aici s-a inspirat, plagiind textul, Matatias Carp – sau, mai degrabă, Ilya Ehrenburg – când a scris în Cartea neagră că jidanii din lagărele din Transnistria mâncau fecale (d-l Coja scrie neacademic, dar frust, realist, deci științific: „mâncau căcat“) ca să supraviețuiască: se conformau îndemnului lui Iehova – n.n., V.I.Z.]. Apoi „Domnul“ îi arată lui Iezechiel cum iudeii îşi vor mânca proprii copii şi copiii îşi vor mânca părinţii; o treime dintre ei vor fi ucişi prin foamete şi ciumă; o treime vor fi ucişi de sabie; şi treimea care a rămas va fi împrăştiată în cele patru vânturi, fugind urmăriţi de frica de măcelărire (5, 10-12); şi toate astea pentru că nu au aplicat „legea“ întocmai. Capitol după capitol, verset după verset, cartea lui Iezechiel e plină de cele mai sângeroase, mai abominabile şi mai revoltătoare masacre pe care „Domnul“ le dezlănțuie împotriva „copiilor lui Israel“ (care nu mai aveau de mult nimic de-a face cu iudeii şi cu clasa lor conducătoare de leviţi, dar al căror nume este în mod impropriu folosit de 2.500 de ani până în prezent, chiar şi în numele statului Israel) (Iezechiel, 5, 6, 7, 8). În 8, 3-11, un scrib („unul încins cu călimara scribului“) primeşte ordinul lui „Iehova să însemne cu un T fruntea celor care vociferează şi se lamentează cu voce tare de păcate“; şi astfel toţi leviţii şi cei care strigă cu glas mare litaniile prescrise au fost însemnaţi; şi toţi ceilalţi au fost masacrați, cu mic cu mare. De atunci, poporul a învăţat că este bine să te aliniezi şi să strigi cu voce tare textul prescris – aşa cum generaţiile care au trăit sub comunism au învăţat prima regulă a supravieţuirii: să te aliniezi şi să scandezi lozincile oficiale. Dar dacă iudeii aplică „legea“ întocmai, îi zice Domnul lui Iezechiel, atunci el va întoarce acele nenorociri împotriva celorlalte popoare. Iehova îi spune lui Iezechiel: „Şi cheamă toate păsările şi toate animalele şi spune-le: veniţi, veniţi degrabă, adunaţi-vă de peste tot la victimele mele, pe care le ucid pentru voi, un mare masacru în munții Israelului; veniți să mâncaţi carne şi să beţi sânge. Veţi mânca carnea celor puternici, veţi bea sângele principilor acestui pământ,… veţi mânca carne grasă pe săturate şi veţi bea sânge până vă veţi îmbăta de sângele victimelor pe care eu le voi ucide pentru voi… zice Domnul Dumnezeu“ (Iezechiel, 39, 17-19). [Asemenea versete macabre l-au inspirat, în mod evident, inclusiv pe Wieslaw Kielar când, după trei decenii de la evenimente, şi-a confecţionat mizeria sa ANUS MUNDI(Wydawnitwo Literackie, Krakow, 1972), tipărită în româneşte, în aprilie 1984, sub titlul CINCI ANI LA AUSCHWITZ – n.n., V.I.Z.].

În timp ce scribii din şcoala fondată de Iezechiel în Babilon consemnau în scris „legea“ de mai sus, iudeii întorşi în Ierusalim trăiau normal ca toţi oamenii, căsătorindu-se cu cine le plăcea, rugându-se la cine li se părea potrivit, pentru ploaie, pentru recoltă bună, pentru turme prospere, uneori lui Iehova. Dar în 458 î.Hr. „legea“ era gata şi regele Persiei era gata să-i ajute pe leviţi s-o aplice. Atunci au reuşit leviţii să realizeze miracolul pe care se bazează puterea lor de atunci încoace: „lobby-ul“ lor a determinat un potentat de alt neam să-și pună armata și bugetul țării la dispoziția leviților, care să-și realizeze propriile lor scopuri politice cu aceste mijloace. Cărțile lui Ezra și Neemia povestesc cum emisarii leviților din Babilon au trimis pe un mare preot, Ezra, cu 1.500 de acoliți, cu soldați persani și cu aur persan, de la Babilon la Ierusalim, în numele regelui Artaxerxes – exact ca dr. Chaim Weizmann în 1917, care a sosit în Palestina cu armata britanică și cu aurul britanic; sau în 1947, susținut de guvernul și aurul american. Din punct de vedere legal Ezra era un trimis al regelui Persiei; după cum din punct de vedere legal, dr. Chaim Weizmann, un hazar născut în Rusia, era un emisar al guvernului britanic. Nu se știe cum l-au forţat leviții pe Artaxerxes să devină marioneta lor. Curioșii n-au decât să observe marionetele contemporane care ocupă pozițiile cele mai înalte în guvernele marilor puteri.

Ezra a adus cu sine din Babilon legea urii de rasă. N-a permis nimănui să facă parte din partidul lui care n-a dovedit puritate rasială, adică descendența din așa-zisul trib al lui Levi. Când a sosit la Ierusalim, zice dr. Kastein, „a văzut cu oroare și cu groază“ că iudeii aveau legături de rudenie cu alte populații, că „tolerau căsătoriile mixte și aveau relații pașnice cu populațiile învecinate bazate pe legături de familie“. Dr. Kastein, care cu multe secole mai târziu, a observat cu aceeași oroare și groază cum o parte din iudeii zilelor noastre au relații normale de bună vecinătate cu cei în mijlocul cărora trăiesc și prosperă, explică cum că iudeii din vremea aceea „își respectau tradiția așa cum o înțelegeau ei la vremea aceea“ și nu călcau în picioare cu bună știință nici o lege cunoscută de ei. Ezra a adus din Babilon „noua lege“, care a înlocuit tradiția mozaică de până atunci. Ca reprezentant al Regelui Persiei, i-a convocat pe iudei și le-a făcut cunoscut că nu se admit căsătorii mixte și a instituit o comisie de „mai mari“ care au început să dizolve căsătoriile mixte, să despartă familiile și să distrugă relațiile de bună vecinătate. De acum încolo „străinii“ nu mai erau tolerați. Dr. Kastein admite că „măsura lui Ezra era, fără îndoială, reacționară; conferă rangul și demnitatea de lege unui decret care la vremea aceea încă nu fusese inclus în Tora“, pe care leviții din Babilon încă nu o terminaseră de scris. Dr. Kastein scria aceste cuvinte pe vremea când Hitler declara la Berlin că nu se admit căsătoriile mixte. Decretul lui Hitler a fost declarat „infam“ de către sioniști și toate puterile Vestului s-au aliat ca să-l distrugă pe autorul lui. Dar legea identică promulgată de leviți cu 24 de secole înainte sioniștii n-o declară infamă și toate puterile occidentale o respectă și o susțin.

Atât în 458 î.Hr., cât și în 1917, popoarele vecine trupelor leviților au fost alarmate de acest val de ură și au atacat Ierusalimul care-i amenința cu distrugerea (vezi mai sus, Iezechiel) și i-au dărâmat zidul. Ezra însă, ca orice sionist din secolul nostru, se întorsese din Ierusalim și era din nou în locuința lui din diaspora, în Babilon; și cei din Ierusalim au început, iarăși, să aibă relații bune cu localnicii. După 13 ani, în 445 î.Hr., Neemia, ataşat tronului Persiei (așa cum astăzi „consilierul izraelian“ este tot timpul alături de primul ministru britanic sau președintele american), a venit din nou din Babilon la Ierusalim, cu armata persană și cu bani din tezaurul Persiei și a reconstruit zidurile Ierusalimului, care, astfel, a devenit primul ghetou adevărat. Ca să-și populeze ghetoul, Neemia a ordonat ca 10 la sută dintre iudei să se mute în Ierusalim. Au fost respinși „cu oroare“ (zice dr. Kastein) cei care n-au putut dovedi „puritatea rasei“ lor, descendența pură din tribul lui Iuda, Veniamin sau Levi. Decretul lui Hitler cu bunica ariană, care a scandalizat așa de rău lumea, era mult mai îngăduitor. În 444 î.Hr. Neemia l-a făcut pe Ezra să încorporeze în Tora interzicerea căsătoriilor mixte, ceea ce îi exclude, deci, pe David și Solomon din „neamul ales“; în Leviticul s-a introdus o nouă clauză, care-i pune în gura lui Iehova cuvintele „V-am separat total de toți străinii“ (13; 30). Capii clanurilor și familiilor au fost convocați și li s-a pus în vedere că nu mai este permisă căsătoria cu o femeie de alt neam sub pedeapsa cu moartea (Ezra, 2, 13-27). „Străinii“ nu mai aveau voie nici să intre în oraș. Cele două cărți ale lui Ezra (Ezra şi Neemia) sunt scrise de martori oculari, Neemia fiind chiar potentatul executor. „Și toți au plâns, când au auzit textele legii“, zice Neemia (Ezra, 2, 8-9). Plângând au intrat în ghetoul spiritual care-i ține strâns în clește de atunci încoace pe toți cei ce-și zic „iudei“, împinși cu forța armelor de sionistul fanatic Neemia cu ajutorul armatei persane.

După 12 ani Neemia s-a întors la Babilon și imediat regimul opresiv pe care-l instaurase a început să se dezintegreze și din nou au apărut căsătorii mixte și relații de bună vecinătate. Din nou „le-a dizolvat cu forța“ și a impus pedepse grele pentru ele. A cercetat atent dosarele de cadre și registrele nașterilor și a expulzat chiar și dintre membrii familiilor marelui preot Aaron dacă vedea că au sânge mixt. Apoi a epurat fără milă din comunitate pe toți cei care nu erau strict pe linie și-a cerut întregului popor să se lege din nou cu „contractul cel nou“ (legea leviților din Deuteronomul fusese „cea de-a doua lege“ mozaică). Fiecare bărbat din Ierusalim a trebuit să iscălească „contractul“ individual, sub ordinul leviților și forțat de soldații persani. Apoi, zice dr. Kastein, Neemia s-a întors la el acasă în Babilon, după ce „și-a îndeplinit misiunea de a-i izola“ pe iudei și le-a prescris și organizat viața în cele mai mici amănunte sub cel mai strict control.

Trecuseră 400 de ani de la despărțirea izraeliților de iudei și 300 de ani de la cucerirea Israelului de către asirieni. În acest interval casta leviților a reușit să pervertească tradiția mozaică, să consemneze în scris o lege a urii rasiale și religioase și să-i încătușeze pe iudei în lanțurile acestei legi într-o mică provincie a imperiului persan numită Iudeea. De atunci încoace, timp de peste 24 de secole, un grup de oameni, al căror sânge și a căror rasă s-au schimbat total, dar care au fost permanent încătușați spiritual în izolarea și în ura dictată de „legea“ lor, au parcurs istoria demonstrând paradoxul că deși lanțurile le-au fost făurite de leviți, forța unei armate străine i-a înlănțuit; de atunci până în prezent, banii și armatele celorlalte națiuni le-a menținut „legea“ și i-a ținut subjugați ei.

Perfidia levitică devenise perfectă. Din Dumnezeul Celor Zece Porunci – „Să nu furi, să nu ucizi“ etc. – n-a mai rămas nimic; Dumnezeul lui Iezechiel al cărui contract l-au semnat iudeii cu soldații persani în coastă la Ierusalim se lăuda cu faptul că credincioșii lui îi vor jertfi pe primul născut pe altar, ca semn că tot ce-i al lor aparține tribului. Această încarnare a celui mai primitiv spirit tribal, zice rabinul Solomon Goldman, sionist de frunte, este un „Dumnezeu absorbit în naționalismul Israelului. El devine ethosul național… el creează lumea în limba ebraică. El este un Dumnezeul Național“. Și alt sionist de frunte zice: „Noi am crescut cu Dumnezeu… Avem un Dumnezeu național… Noi credem că Dumnezeu e iudeu și că nu există Dumnezeu englez sau american“ (Maurice Samuel) (s.n., V.I.Z.).

„Nu este Dumnezeu cel care i-a plămădit pe acești oameni și le-a spus care le e menirea. Ci acest popor l-a plămădit pe Dumnezeu și și-au ales această menire“ (dr. Kastein).

Aceste afirmații sunt făcute pe șleau și ușor de pus pe hârtie în acest secol, fie la New York sau Chicago, Londra sau Berlin. Dar la început, precum a spus Neemia: „Întregul popor a plâns când a auzit cuvântul Legii“ și, din acea zi, mulți au avut motiv să plângă din cauza ei [6].

Astfel de exemple se pot găsi cu miile în crezul sionist.

1. Traducerea legii

În următoarele patru secole cel mai important eveniment a fost traducerea Vechiului Testament în greacă, permițând, astfel, celorlalte națiuni să citească parte din legea care a decretat înrobirea și distrugerea lor și supremația iudeilor. De aceea este uimitor că s-a făcut această traducere de către 72 învățați iudei la Alexandria între 275 și 150 î.Hr. Dr. Kastein zice că efortul de a explica Vechiul Testament pe înțelesul grecilor a cauzat schimonosiri și întorsături de cuvinte, schimbări de sens, adeseori înlocuirea ideilor și termenilor pur locali și naționali prin unii de ordin general“. Nu este prea clar cum distorsiunile și schimonosirile pot clarifica un text; dar în Enciclopedia Iudaică se spune clar că Talmudul prevede că cel care dezvăluie Tora unui goyi merită să fie ucis. De aceea Talmudul a instituit o Tora orală care conține secretele lui Iehova pe care, astfel, nu le poate vedea ochi de goyi.

Deci traducerea Torei în greacă în Alexandria antică nu s-a făcut pentru ochii goyilor, ci pentru iudei, care-și pierduseră limba în Babilon și acum vorbeau aramaica. „Ebraica“ a rămas de atunci încoace un mister sacerdotal, „una din legăturile secrete spirituale“, zice dr. Kastein, „care-i țin pe iudeii din diaspora strâns înlănțuiți“. Dar cea mai mare comunitate de iudei pe vremea aceea era la Alexandria, unde toți vorbeau grecește şi majoritatea iudeilor nu înțelegeau „ebraica“: de aceea au avut nevoie de Vechiul Testamentgrecesc. Mai ales că rabinii n-aveau de unde să ghicească că peste secole o nouă religie o să declareVechiul Testament parte din propriile scripturi și toți îl vor putea citi, căci dac-ar fi știut nu l-ar mai fi tradus. Dar, totuşi, rabinii s-au gândit că alți cunoscători de greacă îl vor citi și, de aceea, au introdus schimonosirile, întorsăturile de cuvinte, distorsiunile de care vorbește dr. Kastein, ca, de ex.,Deuteronomul, 32, 21: „Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu, mânia mi-au aprins-o prin idolii lor; le voi întărâta și eu gelozia prin cei ce nu-s popor, printr-un popor nerod îi voi obijdui“ [7]; în originalul „ebraic“ nu e alocuțiunea „un popor nerod“, ci, așa cum se poate citi în Enciclopedia Iudaică, „vile and vicious Gentiles“ [8]: „niște neamuri josnice și ticăloase“. Versiunea tradusă în greacă a fost o nouă revizuire a „legii“, o nouă versiune a Torei, care, după ce a fost impusă de Ezra și Neemia, a mai fost o ultimă dată rescrisă, de data aceasta „definitiv“.

Tot atunci, adică la 400 de ani după evenimentele narate, s-au compilat celelalte cărți ale Vechiului Testament și s-a recompilat cartea lui Daniil. La așa distanță nu-i de mirare că regii Babilonului s-au trezit cam amestecați și reinventați în acea carte. Dr. Kastein este destul de veridic în explicația sa: „Editorii care au compilat cărțile lui Joshua, Judecătorii, Samuil, Regii în forma finală au adunat fiecare fragment [de legendă] și le-au interpretat în mod creator… căci compilatorii se preocupau mai mult de subiect decât de exactitate filologică, şi au înșirat poveștile oricum, așa cum s-au priceput“ (de aceea vedem, de exemplu, același text identic atribuit la doi profeți diferiți, Isaia, 2, 2-4, şi Micah, 4, 1-4 şi numeroase repetiții în toate cărţile). Deci, ceea ce contează în Vechiul Testament e subiectul, nu adevărul. După moartea lui Hristos, Sfântul Ieronim a tradus Vechiul şi Noul Testament în latină și, în secolul al XVI-lea, Conciliul din Trent a alăturat Vechiul Testament Scripturii creștine și toate bisericile reformate din lume l-au adoptat fără să „protesteze“.

După cum arată dr. Kastein și am văzut și noi, Vechiul Testament grecesc nu este prea fidel originalului ebraico-aramaic; în afară de asta, ființa iudaismului rezidă în Tora orală și în ramificațiile Talmudului, care cresc din Tora; astfel că goyimii nu vor afla niciodată adevărul despre „legea“ iudaică. Dar esența ei a fost consemnată și oricât ar fi fost de întoarse și schimonosite cuvintele, divinitatea tribală setoasă de sânge, crezul barbar și legea distrugerii și înrobirii tuturor celorlalte popoare sunt clar pronunțate în Vechiul Testament. Despre acest Vechi Testament vorbesc cu venerație pioasă potentații lumii vestice după două milenii, supuși zeloși ai politicii sectei sângeroase a leviților militanţi, de parcă ar fi cea mai bună parte a religiei creștine – deși este o lege a masacrului, jafului și înrobirii propriilor lor națiuni la bunul plac al stăpânilor pe care acești potentați îi slujesc.

1. Legea şi Idumeea

Imperiul persan, apoi cel grec, apoi cel roman, au stăpânit Iudeea în timp ce cei 72 de „înțelepţi ai Sionului“ traduceau Vechiul Testament în greacă. Tot atunci a avut loc convertirea cu forța a poporului din Idumeea la „iudaism“ (cuvânt folosit pentru prima dată de istoricul iudean Flavius Josephus. În lipsă de alt termen, de acum încolo cartea lui Douglas Reed îl va folosi pentru a descrie „legea“ leviților propagandiști ai urii religioase și de rasă). S-ar părea că deși „legea“ îi separa pe iudei, ei căutau să convertească prozeliţi, căci Hristos, care venise pentru a „îndreptarea Legii“ schimonosite de leviți – și formulase cele mai dure și mai numeroase diatribe tocmai contra fariseilor – le reproșa fariseilor îndeosebi prozelitismul: «Individual conversion, on the other hand, was at this period frequent, and apparently was encouraged even by the rabbis, for Jesus himself, according to Saint Matew, told the scribes and pharisees, rebukingly, that they „compass sea and land to make one proselyte“» [9] – «Convertirile individuale erau, pe de altă parte, frecvente în acel timp și, aparent, încurajate chiar de către rabini, pentru că Iisus însuși, conform Sfântului Matei, le răspunsese scribilor și fariseilor, reproșându-le că ei „înconjoară marea și uscatul ca să facă un prozelit“». [Versetul din Sfânta Evanghelie după Matei – în ediția Mitropolitului Bartolomeu Anania – este acesta: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit; și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi“ (Matei, 23,15). Într-o ediţie românească a Noului Testament, tipărită de organizaţia evanghelică Gideon International, cuvântul „cărturari“ este redat, după părerea mea, întrutotul exact – spre deosebire de cuvântul „cărturari“, prea general și, deci, ambiguu, preferat în traducerile actuale ale Bibliei făcute sub girul Bisericii Ortodoxe Române – prin sintagma „învăţători ai Legii“.