Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
În poiana din Şaua Târsa (1260 m), unde vin marcajele punct roşu, cruce albastră şi bandă roşie din Valea Lotrului şi punct roşu din Valea Lotrişor (vezi harta 1, extras cu actualizări şi completări din Nae Popescu - Munţii Căpăţânii - colectia Munţii Noştri, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977), poiană mărginită spre nord de falnici fagi şi bordată spre celelalte puncte cardinale de abrupturi stâncoase şi ţancuri impresionante, se poate campa. Un izvor este la nici 5 minute. Din spatele fostei stâne coboară o potecă ce conduce într-un fund de sac aparent doar mlăştinos, cu un firicel de apă prezent în cei mai secetoşi ani, de unde ne alimentăm pentru tot restul traseului.
Cu gândul la frumoasa şa a Târsei, încep să urcăm din Brezoi, însoţit de fiul meu, pe Valea Satului (harta 1). De la podul aflat la ieşirea din centrul orăşelului, apucăm la stânga, pe strada Liceului. În mai puţin de 15 minute sosim la staţia de tratare a apei potabile pentru localitate. Traversăm apa pe malul stâng şi începem imediat urcuşul pe valea pe care o vom urma până la obârşie. Depăşim chei înguste, pe care zăpezi rostogolite de pe pantele abrupte dăinuiesc în grămezi protejate de covor gros de frunze până în toiul verii.
Traversăm pârâul de pe un mal pe altul, pe trunchiuri de copaci prăbuşiţi, acoperite de strat gros de muşchi de culoarea întunericului. Valea se îngustează văzând cu ochii. Firişoare de apă se preling de o parte şi de cealaltă. Vijeliosul pârâiaş face ca mai totdeauna poteca să-şi schimbe înfăţişarea.
Ajungem curând la o confluenţă vizibilă, o furcitură (timp necesar până aici 2-2½ ore), de unde drumul nostru va părăsi firul apei, urcând din greu pantele de pe malul drept al pârâului, uneori în serpentine scurte, alteori direct. Ne-a întovărăşit până aici, destul de rar, crucea albastră. Cu atenţie, aflăm chiar la începutul pantei, un fag mare pe care se vede îngroşată de vreme, scrijelită pe coaja copacului, stilizată, litera N. Este începutul părţii finale a urcuşului la sfârşitul căruia atingem Şaua Târsa, după încă o oră.
În partea finală panta se îndulceşte vizibil. Traversăm o poiană întinsă, primăvara acoperită de viorele şi floarea Paştelui, toamna de covor gros de frunze arămii. În apropierea vechii stâne, o mică grămăjoară de bârne, aflăm urzici pişcătoare, vara înalte cât omul. Le ocolim şi ajungem chiar pe marginea abruptului stâncos.
De aici va începe drumul spre Muchia Vâlturesei/ Vultureasa (descrisă la). Urcăm panta împădurită, urmând marcajul punct roşu, nou, venit din V. Lotrişorului. Ocolim un grup de stânci, ajungem către creasta muntelui, traversând o mare de ferigi, dăm de alte stâncării, pe care le ocolim prin dreapta, prin pădure. Apoi mergem pe faţa din stânga crestei, ieşim în creastă şi poteca se va îndrepta definitiv către dreapta, pe Muchia Vâlturesei, pe sub stâncăriile Verdeşului.
Dacă am continua drumul drept înainte, fără abatere la dreapta, am sosi în 30 minute pe Vf. Narăţu, la 1509 m. Din Şaua Târsa până aici am făcut cel mult o oră. Marcajul cel nou se va termina la un moment dat, rămânând doar semnele vechi de acum 30 de ani, încă vizibile. Suntem pe o curbă de nivel, cu scurte zone de urcuş sau coborâş, pe parcursul ei pădurea de brad alternând cu cea de fag.
Întâlnim o cruce roasă de timp, la poale uneori cu fir de apă, loc unde un cioban şi-a găsit sfârşitul. La capătul unei porţiuni presărată cu fagi ajungem la prima traversare dificilă, a unor plăci stâncoase, puternic înclinate. Suntem pe prima dintre punţile Verdeşului. La coborâre aflăm, pe faţa unei stânci, punctul roşu.
Parcurgerea unei poteci clare, printre brazi, ne conduce la altă zonă de stâncării puternic înclinate, depăşită de noi cu prudenţă. Urmează o zonă pe care marcajul nu dă prilej de căutări. Depăşim zone de pădure, intrăm chiar pe creastă, printre ţancuri caracteristice, apoi semnele se pierd. Le regăsim după câteva căutări, pe stânga crestei.
Suntem în zona Pietrei Ciosii, unde cu greu regăsim poteca. Apoi pierdem iar marcajul. Pe o potecă bine conturată, apucăm să coborâm spre pădurea din stânga crestei. Constatăm repede că muchiile s-au despărţit. Ne hotărâm să traversăm obârşia unei văi şi să ne reîntoarcem pe creasta cea bună. Când ajungem sus, găsim câteva semne de marcaj.
Încrezători, urmăm iar o potecă bine croită prin pădure. Aflăm prea târziu că nu mai suntem pe traseu şi, în loc să revenim la ultimul semn găsit, acum când eram la doar 1-1½ ore de capătul parcursului, continuăm să coborâm până când hăţaşul se termină în buza unui abrupt. De abia de aici începe aventura.
Coborâm pe un vâlcel, mai alunecând, mai în picioare, prin frunziş şi grohotiş mişcător. Apa din bidon s-a terminat de mult şi suferim de sete. Trecem pe brâne expuse, fără asigurare, coborâm de pe altele. Mai luăm şi câte o căzătură. Cu chiu şi vai, buzele fiind spuzite de sete, chiar după ce supsesem cu disperare dintr-o şuviţă de apă, continuăm coborârea.
Când ajungem la firul principal al văii, ne aflăm istoviţi, chiar sfârşiţi, în faţa unei adevărate minuni: o cascadă înşirată pe faţa neagră a unei stânci înalte de vreo 12 m, iar la picioarele noastre bazine cu apă, din care sorbim cu nesaţ. Pentru săritoarea următoare, la fel de înaltă, n-am găsit soluţie de coborâre. Începem să urcăm panta muntelui, pe dreapta geografică a văii, pentru a depăşi săritoarea. Uitându-ne la ceas vedem că este 21,15 (şapte ore de când ne rătăcisem…).
Spre vale, pe plaiul încă însorit, este o casă şi auzim lătrături de câine. Hotărâm să rămânem în pădure, pe panta puternic înclinată, încercând să găsim un loc de dormit. Sub o stâncă, cu câţiva copăcei strânşi în mănunchi la vreo 1,5 metri, aşternem una din pelerinele de ploaie pe jos, cu cealaltă urmând să ne acoperim. Nici foame nu ne mai este. Bem zdravăn apă din sticla pe care o umplusem jos.
Se aştern repede culorile întunericului. Pe lângă noi încep să zboare liniştiţi o puzderie de licurici, iar de jos, din vale, de la casa singuratică, răzbat până la noi lătrături şi lumina unui bec. Urmăresc stelele, cu speranţa că n-o ploua tocmai acum. Poate c-om fi dormit din când în când, sprijiniţi cu picioarele de copăceii din faţă, sau totul s-a dus ca o părere, fiecare gândindu-ne la drumul de a doua zi. Pe la 4, întunericul a început să se îndepărteze. După ora 5 puteam privi ceasul.
Aproape de ora 6 plecăm, continuând să traversăm obârşii de văi, cu speranţa că vom reajunge în creasta cea bună. Ocolim câţiva pinteni stâncoşi, până la unul unde nu mai reuşim. Nu mai rămâne decât să coborâm la minunea de pârâu cu săritori, pe care-l părăsisem seara. Mă aşteaptă cascade, poate de netrecut, dar măcar vom găsi apă, că iar o terminasem.
Greu coborând de pe brâne, depăşind mici pereţi, cu multe precauţii, ajungem la firul apei. Aceleaşi minunate bazine, pe întinsul stâncilor cu muşchi de culoarea întunericului. În susul pârâului cascadă de câţiva metri. În jos altă cascadă; o coborâm alunecând prin apă. Continuăm prin bazinele de pe firul văii. Depăşim uşor o cascadă, prin dreapta ei.
Mergem acum printre stânci normale, vedem deodată un copac doborât şi lângă el o tăietură proaspătă. Încep să mijească speranţele. Drumul devine mai uşor şi în curând ajungem la o poiană de unde un drumeag ne scoate la şoseaua de pe Valea Lotrului, nu înainte de a constata că făcusem 4 ore de la pornire. Orbecăisem prin păduri poate necălcate de picior de om, mai mult de 20 de ore.
Sigur că ne rătăcisem nepermis. Sigur că traseul pe Muchia Vâlturesei/ Vulturesei, chiar bine marcat, nu e chiar uşor. Dar ce văzusem, ce păţisem, ne-o rămâne mult în minte, aventură trăită din plin, chiar dacă avusese dram de nebunie, care nu rareori face viaţa mai frumoasă. Întâlnisem şase cascade, prima de vreo 12 metri, apoi altele de 10 metri, 7-8 metri, 6 metri, 3-4 metri şi de 3 metri, totul pe 200-250 metri, în canionul cu lăţimi de 4-5 metri; toate greu de trecut fără mijloace alpine, două dintre ele ocolite pe coaste înalte.
vezi și
Canionul cu cascade Vultureasa, partea inferioară