Refugiul Vioreanu/ Piscul cu brazi, pe partea nordică a Masivului Buila, în Munţii Căpăţânii

Străbaterea masivului, uneori mult îngreunată de condiţii meteo dificile, furtunile de vară făcând chiar victime, impune parcă existenţa unui refugiu modest în care măcar ploaia să nu te bântuie, vântul să-şi mai domolească furia şi ţancurile în care se opresc trăsnetele să fie ceva mai departe. Aflasem de mult de o micuţă stână, abandonată pentru acest scop, bine ascunsă sub seninările crestei calcaroase. Aşa cum s-a spus despre de acum uitata cabană Ascunsă din Piatra Craiului, fiecare urma să găsească micul adăpost după cum putea. L-am descoperit şi eu. Străbăteam singur drumul de creastă, venind din Şaua Oalelor. Fuioare de ceaţă au început să acopere muntele şi vremea tindea să se strice. Din poieniţa de dinaintea urcuşului către Vioreanu m-am decis să cobor în poteca ce înconjoară abruptul vestic, cale uşor de parcurs pe orice vreme. Din marginea de extremă sudică a poieniţei am plecat sub un unghi de aproape 45 de grade spre sud-vest, direct prin pădurea de brad, urmărind oarecum un culoar printre trunchiuri, uneori doborâte. După nu mai mult de 15 minute, când fuioare de ceaţă umblau de colo-colo lăsând privirii întinderea unui ochi de poiană coborâtoare, obişnuit pe versantul vestic, am zărit acoperişul unei mici clădiri. Refugiul de care mulţi îmi spuseseră. Nedorind decât să depăşesc cu bine vremea rea, am plecat atunci mai departe. În prag de vară, într-o zi caldă, dar cu ameninţarea norilor întunecaţi, am urcat din nou în Buila. Prin Bărbăteşti, pe poteca Bucinişurilor, apoi prin Curmătura Builei şi pe poteca abruptului vestic, pe sub abrupturi, unde speram să identific intrarea în ochiul de poiană întrezărit nu de mult printre ceţuri. Când ajungem la Poiana Frumoasă, de unde nu mai e decât prea puţin până în Curmătura Comarnicelor, ne abatem pe piciorul de plai înierbat, deasupra căruia seninările Vioreanului stăteau atârnate, strălucind în lumina soarelui scăpat adeseori după norii întunecaţi. Câţiva zeci de metri de urcuş şi zărim acoperişul refugiului. La limita pădurii de brad, cota 1640 metri. Prispă, iar înăuntru un prici pentru 5-6 inşi. Lângă uşă, un raft ce poate folosi pentru rucsaci, sau poate înmulţi locurile de dormit. Apă găsim rareori şi atunci nu chiar aproape, tocmai spre Curmătura Comarnicelor, în valea dinaintea acesteia, la cel mult 10 minute din locul de unde ne abătusem la dreapta, urcând spre Poiana Frumoasă. De la refugiu, priveliştea este cu totul deosebită. Panorama Munţilor Căpăţânii până către Parâng iar înspre abrupt minunate turnuri albe, ridicate deasupra pădurii de brad, până spre Vf. Vioreanu. Către acestea poiana se închide, mărginită de pădurea bătrână de brad, lăsând loc doar celor ce doresc să o înfrunte pentru a ajunge spre marile abrupturi. Mergem spre capătul de sus al poienii, apoi spre stânga, mai întâi printre brazi; apoi străbatem limbi de grohotiş, cu precădere una mai robustă, cu fărâmături mari de rocă. Urmează iar pădure, dar mergem şi printre crengi de jneapăn. Peste tot ne întâmpină florile crescute pe calcar. Când sosim într-un ochi de poiană, cel amintit pe când coboram atunci când am văzut refugiul, găsim marcajul punct roşu şi suntem în poteca ce conduce pe creasta Builei. Spre stânga este ramura dinspre Curmătura Oalelor şi Vânturariţa; spre dreapta, urcuş prin ariniş, trecând prin Fereastra Mare, către Vioreanu şi ramura sudică a crestei.  

Anul 2024. Intrăm în Buila prin Bărbăteşti şi începem să urcăm din locul numit "La Crac". După o oră ajungem la schitul Pătrunsa apoi continuăm pe poteca marcată cu punct galben, traseu "dificil, periculos, expus, înclinaţie mare" după cum este menţionat pe un stâlp indicator. După ce ieşim din pădure, la propunerea lui Mihai, ne abatem drept în sus pe piciorul plin de flori galbene care urcă spre vârful secundar Albu, mai degrabă punct de reper decât vârf propriu-zis. În amonte panta se domoleşte şi ajungem în creastă pe care o urmăm spre nord-est prin locurile cunoscute, Albu, Buila, şaua Ştevioara, vf Vânturariţa Mare.  Câţiva stropi de ploaie ne răcoresc cât străbatem zona sălbatică până pe vf Vioreanu. Urmează coborârea pe partea cealaltă a muntelui unde ne mai ajutăm de cordelină pe o porţiune unde poteca e abruptă şi alunecoasă. Părăsim banda roşie şi rămânem pe cruce albastră, potecă mai puţin umblată şi destul de prost marcată dar ajungem cumva la refugiul Piscul cu Brazi. Coborâm şi întâlnim drumul prin "dosul" Builei (triunghi roşu) care străbate poienile mari de pe partea vestică a muntelui (Faţa Piscului, Poiana de Piatră). Urcăm în Curmătura Builei şi, de la refugiu, ne abatem prin hornul din sud către lacurile (acum secate) dinspre vf Ţucla. Din şaua de la baza vârfului coborâm o limbă de grohotiş care ne scoate în poteca marcată. Coborâm direct pe vale (cruce albastră), abrupt, prin pădure, apoi prin poieni frumoase şi în final de-a lungul pârâului Otăsău care ne conduce înapoi la punctul de plecare, după 11 ore de drumeţie (de la)