Cărpiniş, cel mai înalt vârf din Munţii Bodoc

Dan Nedelea (Bucureşti)

O zonă montană cu frumuseţi şi personalitate, care nu atrage imediat prin creste sau chei. Staţiuni cu renume la poale, precum Malnaş Băi, Bodoc sau Balvanyos (vezi harta, extras din Asaltul Carpaţilor, Bucureşti, 1985), puzderie de izvoare minerale. Merită să încercăm parcurgerea văilor şi culmilor situate între 600 şi 1200 metri altitudine.
Putem folosi harta Bodoc - Baraolt, autor Zoltan Kisgyörgy, redactată în 1987, din seria Hărţi turistice montane Carpaţi; deşi cuprinde o suprafaţă întinsă, s-a dovedit a reflecta corect realităţile din teren. Pentru zona de nord a masivului putem folosi şi harta Zona Lacului Sfânta Ana - Balvanyos, apărută în 1999, publicată de Dimap, utilă în cunoaşterea obiectivelor şi reliefului, mai puţin în ceea ce priveşte drumurile, potecile sau marcajele. Exploatarea permanentă a pădurilor, neîntreţinerea marcajelor turistice face, de altfel, destul de grea misiunea celor care ar dori să menţină la zi informaţia într-un îndrumar turistic. 

Vă propunem un circuit având ca bază staţiunea Balvanyos, parcurs la început de mai 2002, cu trecere pe la Vf. Cărpiniş (1241 m), cel mai înalt al masivului, conform hărţii Bodoc - Baraolt, împădurit; un semn de belvedere desenat în acest punct dă speranţe că vom avea perspective.
Am plecat din partea de jos a staţiunii Balvanyos, din Valea Turia, numită şi Băile Cisar, de la intersecţia şoselei asfaltate cu două drumuri locale, la aproximativ 790 m altitudine. Aici se găseşte un panou turistic, cu săgeţi ale diferitelor marcaje. Drumul desprins spre est, dar care se va orienta spre nord, e însoţit de marcaje recent refăcute, care ne îndrumă şi spre cetatea Balvanyos, situată pe vârful dealului, la nord-est de punctul în care ne aflăm.
Am pornit pe drumul către vest, care urcă repede, în serpentină, spre vile aşezate pe un versant privind la cetate, cu intenţia de a ajunge pe culmea principală. Am ales marcajul cruce albastră, trecut pe indicator ca ducând la Vârful Zimbrului (aflat la est de culme), cu speranţa că ne va scuti de probleme de orientare. Pe ieşirea drumului din staţiune am găsit un semn, vechi, pe un stâlp, apoi, cu toate că se ramifică mai multe poteci bine bătute ce ar putea fi continuarea traseului, nu mai apare nici un marcaj.
Am ţinut cel mai bun drum, pe direcţia care ne interesa (sud-vest). Am trecut printre mofete ce par abandonate, apoi printre două bazine cu ape bolborosind, cândva amenajate pentru băi. Aici, la nici o jumătate de oră de la plecare, poteca dispare, lăsându-ne în plină pădure. Am urcat o pantă accentuată, prin frunze de astă-toamnă, sperând că pe culmea foarte apropiată vom găsi o potecă. Şi am dat de un larg drum de tractor; probabil că acesta se leagă cumva de şosea, nu ştim însă pe unde.
Îl urmăm, urcând culmea şi, surpriză, găsim pe un copac o cruce albastră. Marcajul ajungea deci aici, pe o potecă acum dispărută. Încă 10 minute de speranţe într-un marcaj care să ne ajute pe drumul de tractor care se termină brusc, într-o inflexiune a culmii, de unde panta creşte accentuat. Ar fi un hăţaş în continuare, dar mai clară e o potecă bătută, ce intră practic orizontal, la stânga (sud-vest), într-o pădure de brad extrem de deasă.
Deşi cerul e perfect senin şi soarele strălucitor, aici e întuneric. Unde o duce poteca? După câteva zeci de metri se face iar lumină, pentru că pădurea de brad se termină la fel de brusc precum a început, lăsând loc unei poiene, între foioase, acoperită de ciuboţica cucului. Din poiană se vede piciorul de munte pe care l-am părăsit, urcând împădurit spre culmea masivului. Aici e numai iarbă înaltă, în care poteca s-a topit. Poiana nu e mare; spre sud, la marginea ei, e un fir de vale prin care pare să fi urcat odată un drum; cel puţin copacii ne lasă să trecem. Vâlcelul e umed, urcându-l spargem câţiva pereţi de vegetaţie.
Un luminiş şi, incredibil, o aproape ştearsă cruce albastră, lăţită pe vreo 30 cm, pe un trunchi bătrân. Frumos din partea marcajului că se ţine după noi; pe hărţi e arătat ca mergând spre sud, printr-o poiană întinsă (pe care n-am văzut-o), nu spre vest, cum urcăm noi. Asta ne-a îndemnat să-l căutăm insistent în jurul luminişului dar degeaba. Să ne vedem de drumul spre culmea principală.
Vâlcelul ne-a mai condus puţin, apoi am rămas lângă o nouă eşarfă de pădure deasă de brad, tăindu-ne înaintarea. Am găsit o trecere printre trunchiurile apropiate, cu multe crengi subţiri şi uscate, care se frâng zgâriind. După brazi, panta creşte spre 45 de grade. Pădurea e tânără, cu vegetaţie ierboasă înaltă; ne lasă să urcăm, dar greu. Panta încă mai creşte, ceea ce ne-a determinat să ocolim spre nord, mai de-a coasta, pe urme de animal. Exact când urcuşul se îmblânzeşte, în apropierea culmii, am întâlnit brebenei, apoi ghiocei. Suntem la aproximativ 1000 m altitudine, frunzele viguroase au rămas jos, aici abia s-au desprins din muguri.
Încă puţin şi iată-ne pe culme. Nici urmă de potecă sau de marcaj. Să fie încă o culme secundară? Trecem pe versantul celălalt, copacii, mari, permit o avansare mai uşoară. Uite şi un hăţaş, poate ocoleşte un vârf. Pe el simţim un puternic miros de animal. Dăm de locuri de odihnă ale unor ciute, căuşuri cuibărite în pantă, căptuşite cu frunze pe care s-a stat. Vedem culmea, nici gând să coboare. Recuperăm diferenţa de nivel până la ea şi... iată, pe un pom, un marcaj bandă galbenă! Albul benzilor a ajuns gri, galbenul e parcă alcătuit din licheni, dar este marcajul culmii principale a Bodocului (oare în Pasul Balvanyos se poate vedea pe unde pleacă?).
Potecă nu e, nici nu pare să fi fost, însă înaintarea spre sud e simplă, urcuşul dispare. Un vârf, care să fie oare? Şi, în spiritul contrastelor de până acum, vârful e alcătuit dintr-o aglomerare de stânci, incapabile să se ridice, însă, deasupra pădurii. Facem un popas pe ele, reflectând la varietatea parcursului de până aici (3 ore).
Mai departe spre sud, pe culmea largă şi aproape orizontală, străbatem luminişuri pline de Floarea albă a Paştilor. Nu ne aşteptam la atâta frumuseţe! Marcajul de hotar forestier, H roşu, e mai des decât amintirile benzii galbene. Se apropie un nou vârf, ce se avântă spre stânga (est). Înaintea urcuşului final, un copac ţine să ne uimească: prinse adânc în lemnul lui, cu scoarţa revărsată mult peste ele, trei săgeţi complet ruginite, îndoite de creşterea trunchiului, cândva indicatoare turistice, stau suspendate... în timp. Au fost odată, două descriind probabil sensurile traseului de creastă, iar a treia indicând aici desprinderea unui marcaj de legătură spre crucea albastră care ne abandonase.
Acum ştim: suntem la Vârful Colţul Lung, 1223 m (vârful stâncos anterior, unde am făcut un popas, fiind Colţul Scurt, 1190 m). Urcăm lateral, pe vârful împădurit: printre crengile practic fără frunze se văd cetatea şi vilele din Balvanyos, de unde am plecat. Dacă pe harta mai nouă aici era trecut un punct de belvedere, cel puţin prin creşterea din ultimii ani a copacilor el a dispărut. De altfel întreg circuit descris, parcurs într-o perioadă de avânt al vegetaţiei, pune sigur mult mai multe probleme de orientare şi înaintare.
Plecarea de la Colţul Lung, mai departe spre sud, n-a mai fost atât de simplă. Culmea coteşte întâi spre sud-vest, este largă, împădurită uniform şi pare a coborî în toate direcţiile. Am remarcat câteva semne turistice triunghi roşu (care par a se duce spre vest), atât de vechi încât peste unul dintre ele este desenată o bandă galbenă. După redresarea pantei am regăsit şi linia ei mediană. Pădurea înaltă de fag este aici invadată de urzici, pitice acum.
Deodată pădurea e tăiată de un front stâncos, avântat din culme spre nord-est. Drumul firesc fiind pe lângă ele, spre micuţa şa de deasupra, a fost singurul loc în care am întâlnit formată o potecă, preţ de vreo sută de metri, acoperită de frunze uscate. Urcuşul spre Vf. Cărpiniş e lin şi constant. Din nou un accident stâncos: la nivelul solului se formează o prispă de piatră, în care se cască o crevasă, prelungită ca o intrare strâmtă de aven. Un bolovan aruncat se aude rostogolindu-se pe sub stânci, preţ de câţiva metri.
După câteva minute de urcuş lejer şi 5 ore de la plecare, ajungem pe Vf. Cărpiniş. E marcat de o bornă şi o grămadă de bolovani. De jur împrejur pădure, mai deasă spre vest, unde se amestecă foioase şi răşinoase şi unde panta e mai mare. Spre sud, în coborâre, se lărgeşte un culoar între trunchiurile groase şi înalte. Culmea masivului orientându-se spre vest, culoarul lasă privirea să străbată spre sud, unde culmea principală revine pe această direcţie. Acolo peisajul pare să fie cel pe care îl întâlnisem cu ani în urmă, la Vârful Bodoc: o combinaţie de gol alpin şi copaci uriaşi, crescuţi în libertate, un adevărat parc, foarte întins, cu zări deschise. Fiecare arbore se dezvoltase nederanjat de vreun vecin, molid sau fag, luând forme plastice, oprindu-te din drum să-l admiri. Şi multe trunchiuri tăiate... Un astfel de peisaj nu am întâlnit decât pe culmea Bodocului.
Am revenit la Vf. Cărpiniş şi am pornit pe drumul de întoarcere. Până la Vf. Colţul Lung am urmat traseul de la venire, cu observaţia că n-am mai întâlnit crevasa stâncoasă (am tăiat, probabil, prin pădure, pe lângă ea) iar frontul de stâncă ne-a apărut şi mai spectaculos, străbătut de spărturi. Soarele, aflat mai spre apus, lumina acum un covor de flori, la baza pietrelor. Am regăsit săgeţile pătrunse în trunchi şi ne-am gândit să căutăm punctul albastru trecut pe harta nouă ca făcând legătura cu crucea albastră (poate o vom găsi în sens invers...).
Căutăm, căutăm... Oare marcajul urmărea piciorul de est al vârfului? Cobor, destul de abrupt, destul de mult, tot nimic. Revin cu greu. Mă uit printre crengile copacilor, spre est se înalţă, izolată, înalta movilă a Zimbrului, mai spre nord de ea se văd poieni strâmte, înlănţuite. Ne hotărâm să coborâm de-a dreptul spre ele, pe direcţia nord-est. Pământul e afânat, putem pune piciorul oriunde, numai să ocolim copacii. Relieful, în valuri, ne conduce spre un fir de vale, plin de bolovani. Pădurea se îndeseşte, ieşim din vâlcel spre nord şi, după vreo douăzeci de minute de coborâre, întâlnim platforma unui posibil fost drum, nebătut, lat de câţiva metri, în pantă, acoperit de bolta pădurii.
Am coborât pe el câteva sute de metri, se orientează spre sud sud-est, nu e în direcţia dorită de noi, ne-ar putea duce în valea de la sud de Vârful Zimbrului. Am urcat înapoi, chiar mai sus decât punctul în care-l intersectasem, se apropie prea mult de culme. Pe tot parcursul lui nici urmă de vreun marcaj. Atunci, hai mai departe, în coborâre directă spre nord-est! Panta e neaşteptat de abruptă, pădurea întunecată, am coborât ca din copac, ţinându-ne de crengi. Am evitat iar vâlcelul, acum cu apă, şi după aproximativ o oră de la Vf. Colţul Lung am ieşit, în sfârşit, într-o poiană firavă.
Să fie oare ce a rămas din întinsa poiană prin care, conform hărţilor, trecea crucea albastră? E şirul de poiene înguste, care coboară lent, mai mult spre nord, apoi ocolesc spre est şi dau până la urmă în mai multe poteci împletite, tocmai folosite de o turmă care urcă. În urmă pădurea creşte în amfiteatru, până în culmea principală, în tot soiul de nuanţe de verde. Poteca mai bună taie frumos, pe versantul drept al văii, apoi ne pune să traversăm şi să ieşim la un drum, care cu greu se poate numi forestier, accidentat, rupt. Aveam să mergem pe el surprinzător de mult faţă de ceea ce era arătat pe hărţi, aproximativ 3 km, versantul stâng fiind în exploatare, plin de drumuri de tractor, pe dreapta curgând apa, cu inflexiuni ruginii.
Un pod şi ieşim în şoseaua asfaltată de pe Valea Turia, nu înainte de a mai primi un „bobârnac”: pe capul de beton al podului sare în ochi o cruce albastră! Da, harta veche aici spune că iese marcajul, harta nouă dă nume văii, Cioma, dar ce soartă îi aşteaptă pe cei ce cred, vrăjiţi, în semnele de la capetele acestui traseu!
Am urcat pe şosea, ceva mai mult de 1 km şi am intrat în Balvanyos, după 8 ore de la plecare. Un izvor puternic, captat în versant, ne chema să ne răcorească: ne-am grăbit la udat, cu tot mirosul lui sulfuros...