Embedded Files
Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
In 1977, Nae Popescu a reusit sa publice la Editura Sport-Turism, in colectia Munții Noștri, ghidul Munților Căpățânii. Lucrarea a fost insotita de o harta sub dimensiunile necesare intelegerii bucuriilor pe care le poate oferi acest masiv; desigur, nu din vina autorului ci din spaima celor care si atunci evitau sa ajunga prea multa lume la munte, adica la surse de sanatate fizica si sprituala; mai „bine” sa petreaca oamenii cu bautura decat sa inceapa sa inteleaga natura. Si, culmea dispretului fata de munca autorului, hartii i s-a scos scara! Inclin sa cred ca si descrierile traseelor au fost amputate.
Va prezentam mai jos una din zonele cele mai salbatice ale masivului, parcursa de autorul care l-a gazduit in perioada scrierii ghidului pe Nae Popescu si i-a sugerat trasee din masiv. (Ică Giurgiu) Vezi mai mult despre relief România.
Muchia Vulturesei/ Vâlturesei
text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
Strabatusem de cateva ori labirintul Muchiei Vulturesei/ Valturesei (vezi hartile 1 si 1.1, cu actualizari). De fiecare data invatasem cate ceva nou despre acest drum cu care se inconjoara tinutul Naratului (Vf. Carligele Olanestilor, 1509 m). Intr-o incercare de a cunoaste cetatea Naratului, de mult, la inceputul peregrinarilor mele prin Muntii Capatanii, cu cartea lui Nae Popescu in mana, urcasem pe Valea Satului (vezi harta 1), strabatand vegetatia luxurianta si ajunsesem pana dincolo de Saua Tarsa.
harta 1 - extras (cu actualizari si completari) din lucrarea lui Nae Popescu, Muntii Capatanii, colectia Muntii Nostri, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.
harta 1.1 - extras (cu actualizari si completari) din lucrarea lui Nae Popescu, Muntii Capatanii, colectia Muntii Nostri, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.
Intr-alta strabatusem cararea incalcita a Vulturesei pe marcajul putintel al punctului rosu, aplicat de regretatul invatator Banu. Cu ani multi dupa aceea, cand peste marcajul acestor locuri se asternuse ceata amintirilor, la nord de tinutul stancariilor lui Verdes (harta 1.1) gresisem poteca si-i trasesem o rataceala de pomina, cu o noapte petrecuta pe o coasta atat de inclinata ca trebuise sa ne odihnim cu picioarele sprijinite de un copac, uneori atipind, alte ori, de cele mai multe, admirand cerul instelat si sclipiciul nocturn al licuricilor alergatori. Si aceasta tura avusese partea ei buna pentru ca altfel niciodata nu aveam de gand sa ajung pe minunata vale a Paraului Vulturesei (harta 1.1), care - cat de firav era - facea la tot pasul cascade inalte, coborate pe muschiul intunecat al stancilor pe care le strabatea, odihnindu-se de fiecare data, inaintea altei coborari, in causuri de apa cristalina.
Acum, pe Muchia Vulturesei, aflasem ca fusese facut alt marcaj, tot cu punct rosu, care intruchipa mai vartos vechea poteca labirint. Eram in cea de a doua zi a lui iunie 2007 si coboram singur din autobuzul de Brezoi, in centrul oraselului adormit; 7 dimineata. Stiam ca pe ulita de pe Valea Satului (vezi schita 2) se afla un punct rosu, proaspat. Pe acolo mi-am indreptat pasii. Marcajul se termina brusc; o femeie ce-si pastea vaca, nestiutoare despre poteca pe care vroiam sa merg, mi-a spus ca daca coboram si treceam podetul de peste apa Satului (schita 2) aveam sa gasesc o poteca in lungul gardului pe care-l vedeam. Pe acolo aveam sa merg, desi atunci cand coborasem pe aici ultima oara strabatusem poienile oamenilor si iesisem in aceeasi ulita, mult mai sus decat locul unde stateam de vorba. Am mers intr-acolo, am iesit in poienile de deasupra orasului, unde alt om ce-si aduna o spinare de vreascuri mi-a dat indrumari pe mai departe. „Treci de stalpul de electric, treci de Valea Paraului Mic si de cel Mare si, cand intri in padure, dai de-o poteca; poate aia o fi cea pe care o cauti”. Cu asa informatii descurajante am pornit la drum.
Am intrat in poteca, pe langa un gard, apoi pe langa altul, pana am dat de primul punct rosu, intovarasit de o sageata de aceeasi culoare care indica drumul la coborare, prin gradini, asa cum stiam eu de mult. De aici incolo nu aveam decat sa continui drumul prin padure. Am mers cursiv, desi, asa cum aveam sa constat in lungul traseului, arareori semnul fusese aplicat si pentru intoarcere. Prima deruta oarecum avea sa apara in dreptul unui loc cu grohotis miscator, batut de soarele puternic, in care punctul rosu nu aparea decat daca urcai povarnisul faramicios. Pana atunci mersesem neabatut pe versantul estic al muntelui, acum insa, odata ajuns pe creasta urma o lunga portiune prin padurea umbroasa, punctata de luminisuri bantuite de soarele puternic, fara nici o abatere. Si asta pana la aparitia primelor stancarii. Intram in tinutul stancariilor, mai intai cele ale Vulturesei - 1410 m (imaginea 3), apoi cele ale Verdesului - 1450 m. De pe ambele stancarii avem privelisti unice ale Vaii Lotrului si inaltimilor departate ale Muntilor Fagarasului (din mai toate locurile inalte sau mai joase ale muntilor valceni, Muntii Fagarasului se lasa pe indelete priviti). Mai sus, tasnind din padure, atrag privirile cosurile stancoase ale Naratului. Pana acolo pare o zvarlitura de bat!
Cand ajungi in fata stancariilor, aparute aproape brusc in fata calatorului, aspectul potecii se schimba. Cararea se abate pe versantul vestic, strabatand portiuni de brana, cu verticale apreciabile deasupra si catre Valea lui Stan. Pe aceasta portiune semnul turistic trebuie cautat cu mare atentie. Orice abatere te arunca in locuri din care nu intrevezi nici o posibilitate de iesire. Pentru o scurta portiune ne abatem din nou pe partea estica a muntelui, strabatand cu mare atentie spalatura unei stanci, cu multe prize, dar pe care orice pas gresit te arunca in prapastia cu tepele padurii aflate mult mai jos. Din nou trecem pe fata vestica. Ajungem intr-o strunga, de unde coborim un horn scurt. Urmeaza o brana, un alt horn, mai lung si ceva mai obositor. In stransoarea peretilor acestuia, cand ajungem la capatul lui, marcajul aproape dispare. Cu oarecare atentie il descoperim pe fata peretelui din dreapta, pana la care trebuie sa ajungem catarandu-ne cu atentie pe stanca aproape verticala, dar cu numeroase prize de picior. Noroc ca ascensiunea este foarte scurta.
Odata strabatuta portiunea stancoasa de pana acum - pana aici au trecut 4 ore de cand am parasit Brezoiul - meritam o pauza mai consistenta. Privelistea spre Muntii Coziei si mai ales catre cei ai Fagarasului este deplina. Nici de aici incolo nu scapam cu una cu doua de alte stancarii. O descriere amanuntita a locurilor pare greu de realizat. Poteca, dupa stancariile pe care ne-am odihnit, mai intai coboara, evitand picioare stancoase ale muntelui. Apoi urca prin padurea intunecoasa - adevarat hatis, pe fata estica, apoi iar se apropie de muchie si de alte stancarii, abatandu-se pe fata vestica a muntelui. Apoi iar urca in creasta. La un moment dat, din muchia stancoasa - semn rosu pe fata unei stanci, poteca se abate pe fata vestica, aproape brutal, dar daca nu prindem locul de coborare putem orbecai pe munte mult si bine. Cunosc oameni care in aceste locuri au innoptat si cu greu au gasit poteca, a doua zi.
Apoi poteca se inscrie multa vreme pe versantul vestic. Tot pe brane, inierbate de cele mai multe ori, dar pe care trebuie sa cauti bine semnul urmator, neevitand sa te intorci la ultimul pe care l-ai vazut, ca sa-ti reorientezi mersul inainte. Poteca, bine ascunsa in iarba mare a locurilor atat de rar umblate - pe nedrept chiar - nu te lasa sa te ratacesti.
Pe neobservate, poteca incepe sa se orienteze spre stanga, aproape imperceptibil. Apar din nou, inainte, dar mult mai aproape, zvacnite din desisul padurii, Cosurile Naratului. Ti se par aproape, dar mai ai cale lunga pana acolo. Abaterea spre stanga pare acum o realitate si la un moment dat poteca pare a se termina intr-o spalatura stancoasa, imposibil de trecut. Eram pe fata dinspre Valea Satului, acum cea nordica a traseului. Am zabovit ceva timp aici, gandindu-ma cum pot trece de obstacol, pe fata stancoasa. Poate as fi incercat daca oboseala nu ar fi inceput sa apara. Eram singur si o cadere aici, fara semnal la mobil, in cazul unui accident, ar fi avut urmari tragice. O clipa am dat sa urc pe primul horn din cale, incercand sa depasesc obstacolul peste stancile care sus pareau acoperite de brazi. Apoi am ales sa ocolesc stanca pe sub ea, urmand sa urc din nou in poteca. Asa am facut, numai ca sub frunzisul uscat am dat de udatura si de un vreasc pe care am alunecat si caderea de doar 2-3 metri mi-a produs cateva zgarieturi. La capatul cazaturii insa am dat de semnul potecii pe care o cautam!
Obosit si oarecum speriat, am continuat sa urc prin padure. Curand am dat de un firicel de apa. Izvorul Ferigilor, cum este denumit in cartea lui Nae Popescu. Avea apa; era singura sursa de pana aici (asta doar cand nu seaca). Doar in Saua Tarsa aveam sa mai gasesc altul. Altadata aici se afla o cruce, a unui cioban ce-si gasise sfarsitul. Nu mai era crucea ci doar firul apei. Nici nu ma mai uitam la ceas. Vroiam doar sa ajung cu bine in Saua Tarsa, pe atata lumina cat sa-mi permita coborarea in Valea Lotrisorului.
De aici incolo am mai schimbat o data versantul si ajuns iarasi pe fata vestica, multa vreme poteca s-a desfasurat prin locuri cu vegetatie bogata, din care cu greutate urmareai semnele turistice, punctele rosii. Pe negandite am ajuns, coborand, intr-o sa larga, in care copacii erau aproape rari. A trebuit sa urc din greu si, sus, acolo unde incepeau sa se vada padurile adanci ale Varfului lui Stan, poteca a inceput sa se orienteze de-a binelea spre stanga, pe sub alte stancarii, mai sus, ale Naratului (imaginile 4-11).
Schita 2, inceputul de traseu catre Muchia Vulturesei (autor, Dinu Boghez).
3 Stancariile Vulturesei. foto: Dinu Boghez
4 Stâncăriile Narăţului, imagine de pe vârf (1510 m) (Munţii Căpăţânii). Foto: Trestian Găvănescu (Râmnicu Vâlcea).
5 Stâncăriile Narățului, imagine de pe vârf (1510 m) (Munții Căpățânii). În ultimul plan, Sturii lui Pavel. Foto: Trestian Găvănescu (Râmnicu Vâlcea).
6 Pufuliţa de munte (Epilobium alpinum). Muntele Narat (Muntii Capatanii). Foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea).
7 Garofiţa albă de munte (barba ungurului) (Dianthus spiculifolius). Muntele Narat (Muntii Capatanii). Foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea).
Nu mai aveam cum sa ma abat de la poteca, care curgea inaintea mea, fara sanse de a o pierde. Am ajuns in locuri, mult mai cunoscute, cele in care doar dorinta de a urca pe cusma Naratului mi-a fost altadata tinta. Scapasem din stransoarea si clinciurile potecii de pe Muchia Vulturesei. Ma apropiasem binisor de cosurile stancoase, acolo pe unde floarea de colt isi avea salas si ma indreptam catre o ultima brana inierbata, catre un ultim si scurt urcus, de unde urma o coborare lunga spre Saua Tarsa - 1290 m.
8 Stancariile Naratului, slăbănog (Impatiens noli-tangere) (Muntii Capatanii). Foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea).
9 Floare de colţ în Narăţ (Leontopodium alpinum). Foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea).
La capatul poienii de un verde sclipitor, mai ales dupa atata intunecime a padurilor de pana aici, mi-am permis o pauza. De cand parasisem Brezoiul, pana aici, trecusera 9 ore; era acum 16,30. Am ajuns in poiana Seii Tarsa, apoi am strabatut “minunata” poiana cu urzici piscatoare chiar si prin pantalonul si ciorapul lung. Apoi m-am inscris pe poteca de sub Sturii lui Pavel - o ascensiune pe acest varf iti ofera privelisti peste toate ascunzisurile Lotrisorului (harta 1), am atins pe negandite Poiana lui Pavel, verde ca niciodata, cu ramasitele bordeiului ciobanesc si am inceput lunga coborare catre Valea Lotrisor.
10 Floare de colt in Narat (Leontopodium alpinum). Foto: Trestian Gavanescu (Ramnicu Valcea).
Spre vale, singura grija a fost sa nu dau peste vreunul din cuiburile de viespi pe care le vazusem in alte imprejurari. Din Saua Tarsa pana in Valea Lotrisor am facut ceva mai putin de 2 ore. Lumina zilei ma salva, ajungeam la Caciulata, spre sud, la autobuz, fara lanterna. O scurta pauza pentru apa, cateva vorbe schimbate cu paznicul casei de vanatoare din capatul vaii si la drum. La Cascada Lotrisorului, un autoturism cu doi tineri. Mergeau spre Caciulata si aproape ca i-am rugat sa ma duca pana acolo. Le-am multumit si am ajuns cu bine acasa, sfarsind o excursie pe acest Munte Naratul, una din minunile greu de atins ale Masivului Capatanii.
Cheile Văii Satului
Cel mai utilizat drum catre mult ravnitele stancarii ale Naratului este poteca ce urca pe Valea Satului (vezi hartile 1 si 1.1). Aproape de drum asfaltat si de mijloace de transport, pornind chiar din centrul orasului Brezoi, poteca ce urca pe ulita liceului din localitate este cel mai adesea aleasa drept cale de acces catre inaltimile departate ale Naratului.
Imediat ce depasim statuia din centrul Brezoiului, inainte de a trece podul peste Paraul Satului, apucam pe strada Liceului, asfaltata cam pana catre statia de alimentare cu apa a orasului. Pana aici nu mergem mai mult de ¼-½ ore. Trecem printre bazinele statiei, ajungem pe malul drept al paraului si incepem urcusul pe Valea Satului.
Ar fi de mentionat ca acest traseu, deosebit de interesant, cale de acces curenta catre inaltimile Naratului, nu este deloc usor. In rastimpul a 2½ ore, cat ne aflam pe firul apei, avem de infruntat dificultati care pot fi infrante dar care ne supun la eforturi serioase. Si in restul de 1 ora de mers, pe coasta muntelui, urcusul este dur. De abia sus, atunci cand ne apropiem de Saua Tarsa, ne mai putem trage sufletul. Si inca o precizare. Valea nu poate fi parcursa decat la ape scazute si in timpul unui regim pluviometric cat de cat normal. Cei care merg pe aici, oarecum des, vor avea surpriza sa gaseasca valea mereu schimbata, datorita puternicelor viituri care-i schimba infatisarea. Si, tinand seama de ingustimea meandrelor pe care ne aflam, locuri de retragere in cazul unor ploi torentiale sunt greu de gasit.
Depasim incinta statiei de tratare si intram direct pe poteca ce se desfasoara pe firul vaii. La inceput pe malul drept, apoi pe cel stang, dupa care ne vom dumiri ca poteca traverseaza firul apei cristaline si zgomotoase ori de cate ori este nevoie. Si pot fi 10-12 traversari de acest fel. Acum, dupa ce am patruns pe Valea Satului, constatam ca suntem intr-un veritabil defileu, prin care apa si-a croit cu greutate drum, facand la tot pasul schimbari bruste de directie, transformand poteca - pentru ca pe aici exista totdeauna una - intr-un permanent zig-zag. Dupa ce trecem de bazinele de apa suntem la baza primilor pereti verticali pe care-i intalnim in cale. Apoi suntem obligati sa ajungem la firul apei, traversand primele stancarii umede. Schimbam directia de mers, inaltandu-ne mult deasupra paraului zgomotos, parcurgand o portiune de brana inierbata. Coboram la firul apei, afland mereu inainte poteca mult batuta de localnici, care-si gasesc pe aici diferite indeletniciri, ba adunatul ragaliilor pentru foc sau al urzicilor pentru oratanii, intovarasiti mereu de vreun caine obisnuit cu amusinatul prin padure, pe aici existand de cand lumea braconieri.
Ajungem la apa cristalina, nu de putine ori adunata in bulboane adanci imprejmuite de pereti pe la baza carora trebuie sa ne strecuram. Si tot asa mereu, de nici nu mai putem tine minte numarul traversarilor pe bolovanii alunecosi. Pe maluri, deasupra stancilor, padure deasa, iar acolo unde cat de cat isi fac loc ochiuri de verdeata, vegetatie luxurianta. Frunze de brusture uriase, florile galbene ale laptucului oii si mai ales urzici. Si drumul continua dupa acelasi tipic, zig-zagul apei si al potecii oferindu-ne totusi aspecte mereu noi.
Cateva locuri se cuvine a fi amintite. La aproape 1 ora de statia de tratare aflam pe un perete inalt, pe malul stang al vaii, o foarte frumoasa cascada, pravalita pe intinsul peretelui, despletita in numeroase suvite. Ceva mai departe, la aproape 2 ore socotite din acelasi loc, poteca se infunda intre peretii ingusti, pe unde apa se pravale peste praguri inalte. Suntem obligati sa cautam atent poteca, aflata pe malul stang, pe unde invingem suisul apei. Coboram repede din nou la firul apei, de unde reluam firul potecii cu acelasi aspect de pana acum. Dupa alta traversare, urmeaza o portiune de drum linistit, inaltat mult pe malul stang, prin padure, lasand jos apa care-si trimite pana la noi zgomotul sau. Alta coborare. Din nou o urcare deasupra apei, de data asta pe malul drept, apoi o ultima ajungere la firul apei - e bine sa ne umplem bidonul. In sus pe firul unui valcel sec si ne pregatim sa parasim valea. S-au scurs 2½ ore. Pana aici ne-a intovarasit marcajul cruce albastra, refacut numai pentru urcare, caruia ii lipseste fondul alb.
Incepem ultimul urcus, mai intai pe coasta si in curand chiar pe muchia muntelui. Poteca se vede clar si ne conduce in rastimpul a unei ore in poiana din Saua Tarsa (hartile 1, 1.1). In cea mai mare parte se afla pe aici adevarate lanuri de urzici, crescute de-a valma. Se mai vad cateva barne pe dreapta, acolo unde alta data era stana. Pe dreapta, fixata intr-un copac, mai rezista timpului o sageata care arata drumul care se strecoara pe sub abrupturi stancoase, spre vest, catre stana din Jilisti, Claia cu Brazi si Dosul Pamantului. La limita de sus a poienii din sa aflam stancarii frumoase, pe care ne putem odihni si de unde privim fie marile varfuri ale Naratului, unele rotunjite, altele ascutite, ascunzand printre ele frumuseti care se cer cunoscute si protejate deopotriva, fie primele abrupturi care conduc anevoie catre Sturii lui Pavel. Iar sub noi, la marginea poienii intinse pe care ne aflam, alte verticale sfarsesc in adancul padurii pe sub care isi gaseste locul poteca Jilistilor. Iar daca provizia de apa s-a sfarsit, putem sa coboram in valcelul din dreapta, pe langa locul vechii stane si vom gasi izvor, chiar in cele mai secetoase veri.
Timpul se scurge repede si dupa odihna binevenita dupa atatea peripetii ne vom hotari daca vom continua ascensiunea pe “cosurile” Naratului, daca vom aborda poteca ce se desfasoara in lungul Muchiei Valtureasa, cu frumoase aventuri alpine dar si mici probleme de orientare, daca vom urca Sturii lui Pavel sau vom alege intoarcerea pe drumul pe care am venit sau pe cel care ne va conduce in coborare continua, trecand prin Poiana lui Pavel, in Valea Lotrisorului si mai apoi in soseaua de pe Valea Oltului.
Oricum am face, potecile Naratului ne asteapa mereu, infatisandu-ne nestemate alpine, florale si faunistice deosebite.
cititi aici continuarea articolului
11 Floare de colţ în Narăţ (Leontopodium alpinum). Foto: Trestian Găvănescu (Râmnicu Vâlcea).
Page updated
Google Sites
Report abuse