Lacul Câlcescu, Munţii Parâng, furtuni puternice de vară

Petru Lucian Goja (Baia Mare) 

Sfârşit de iulie 2002. Papa, Iancsi, eu. Din Petroşani, în susul Jieţului, iată-ne ajunşi la cabana Groapa Seacă. Dubios de fierbinte, nori cenuşii aglomerându-se grabnic spre zona înaltă a masivului. Urcăm rucsacii în Dacia papuc a cabanierilor, familia Bogdan şi o luăm pe serpentinele spre Pasul Groapa Seacă. Când întâlnim Lotrul cotim dreapta, spre amontele lui. Sumedenie de corturi, oameni la odihnă, pescuit, cules de ciuperci.

Muntele-şi făcu treptat apariţia. Varianta şoselei ce suia Muntele Ştefanu pentru a trece culmea spre Novaci rămase la stânga. Lăsarăm tot spre stânga cabana Aviatorilor, imediat după aceea, la dreapta, un drum de TAF. Lotrul rămase din ce în ce mai jos, stânga; apoi drumul coborî iar spre albie. Pâlcuri intens violete de omag, ierburi luxuriant dezvoltate.

Drumul forestier păru a deveni inaccesibil. Am mers încă 1,5 km, dând de autoturişti suiţi până la săgeata ce indică stânga Lacul Câlcescu, 2½ ore, cruce roşie (vezi harta zonei la https://sites.google.com/site/romanianatura66/home/carpatii-meridionali/parang/muntii-parang-harta-an-2002 ). În prima porţiune traseul este pe un fost drum de căruţe, bolovănos. Pădure de molid. Lotrul cristalin, cuminte, aproape de obârşii. Căldură deosebită. Plimbăreţi coborând dinspre Câlcescu, de la o zi de plajă.

Zone mocirloase, placate cândva cu podeţe din molid, azi în bună parte distruse de viituri, putregai. Traversăm valea pe un trunchi suspendat. Molizi uriaşi, prăbuşiţi peste potecă sau alături. Din răgăliile putred umede se hrănesc tineri pui, avântaţi spre lumină. Muşchi catifelaţi, colonii de sute de ciupercuţe minuscule.

Ieşim în golul alpin. Spre stânga se conturează Vf. Iezer (2149 m); în faţă, în marea de jnepeniş verde întunecat, sticleşte argintie, orbitoare, Cascada Câlcescu; din dreapta curge un pârâu născut din Lacul Zănoaga Mare. Săgeată: Lacul Câlcescu, 1½ ore.

Traversăm spre stânga şi ne apropiem de jnepeniş. Poteca suie pe un fost pârâu bolovănos, pe alocuri cu zone mocirloase. Valea Câlcescu se aude spre stânga. Ajungem la coada de nord-est a lacului, unde e un ochi de apă cu maluri ierboase şi pâlcuri de flori portocalii reflectate în oglindă. Urme ale trecerii unui urs, în căutare de ierburi mustoase şi afine. Cârduri de peştişori zglobii.

Admirăm măreţia peisajului, ascultând pârâul scurs dinspre sud, din Lacurile Pencu şi Vidal. Păcat că sunt vetre de foc, ambalaje, jnepeniş tăiat şi abandonat. Un indicator metalic, aproape ilizibil, menţionează 2 ore spre Şaua Piatra Tăiată, pe la Zănoaga Mare. Săgeata spre direcţia inversă (coborâre la Obârşia Lotrului) e complet ruginită. De remarcat precaritatea marcajului triunghi roşu spre Lacurile Pencu, Vidal, Păsări, Hornul Lacurilor. Subit începe să tune, în timp ce nori cenuşii, apoi negri, aleargă spre căldările alpine.

Scoatem rapid corturile; abia întind interiorul, nici nu reuşesc să-l fixez şi aversa se abate asupra noastră. Încerc să pun husa exterioară dar o primă rafală de vânt o aruncă la vreo 10 metri. O readuc şi, ud până la piele, încerc să o fixez. O altă rafală o smulge, torsionează interiorul, se aude un trosnet şi una din diagonale e ruptă. Dacă Papa n-ar fi fost înăuntru, fixând un alt colţ cu rucsacul, cortul meu ar fi fost dus spre lac. Iancsi a renunţat, reuşind să întindă cortul pe sol şi să acopere rucsacul cu pelerina.

A venit grindina, cu rafale de vânt. Valuri de gheaţă. Lumini orbitoare despică cerul. Bubuie tunetele, în cascadă. Stau aciuat lângă un bolovan, pentru a refuza ipostaza de ţintă a vreunui rătăcit fulger. Sper să nu dureze. Frigul mă pătrunde. Sunt murat. După 20 minute, Papa şi Iancsi mă strigă. Intru în lipăiala cortului.

Încep să sugativez bălţile, Iancsi stoarce cârpa, măcar nu plutim. Grindina continuă în valuri aduse de rafalele violente. După 45 minute totul a trecut. Întreg platoul e plin de bălţi. Iancsi îşi înalţă cortul. Consolidăm diagonala ruptă cu un retevei de jneapăn. 

O raţă sălbatică spintecă văzduhul, cu bătăi sacadate de aripi. Ne băgăm în sacii de puf. Turboreactoare brăzdează cerul, lăsând în urmă bubuituri ca de tunet. La ora 23 vântul începe să zgâlţâie cortul. Imediat plouă. Rafalele se intensifică, urmează valuri de grindină. Bubuit de tunet, infernal. Vântul dă să smulgă cortul. Papa se înghesuie în mine. Întind braţele spre boltă, pentru a o susţine. Nici vorbă de pasageră aversă. A durat până după ora două.

Am trecut cu bine peste năpastă. Ieşim. Lună ciobită, în scădere. Totul în jur musteşte. Îmi aduc aminte de furtuna traversată în Munţii Rodnei, lângă Vf. Clăii (2117 m), de la 21 la 2,30, fără grindină, cu artificiile fulgerelor, tunete bubuind; apoi de grindina dintr-un mai, bătându-ne 50 de minute, fără fenomene electrice, tot în Rodnei, din Şaua Anieş până la fosta cabană Puzdre, determinându-ne să ne năpustim, alergăm, cădem prin zăpada de 1-3 metri ce capitona căldările glaciare, nu în puţine locuri moale, clisoasă…

Dimineaţă rece, cu neguri prelinse diafan. Pârâul scurs năvalnic din Lacul Pencu, aruncat în alb argintii şerpi, ne fascinează. Încep să suie nori cenuşii, apoi negri, din ce în ce mai repede, mai compacţi, copleşitori. Tura e compromisă. 

Plouă mărunt. E 8,15. Plecăm spre Obârşia Lotrului. Trecem prin tunelul de jnepeni, peste bolovanii şlefuiţi, alunecoşi. Văile sunt acoperite de neguri lăptos migratoare. Nu e frig. Ieşim în pajişte. Cascada Văii Câlcescu e şi mai impresionantă. Intrăm în pădure. Zonele mocirloase s-au accentuat. Traversarea peste trunchiul de molid umed, şlefuit, situat la 1,2 metri deasupra apei e imposibilă. Alegem un vad, ceva mai jos.

Apariţia ciupercilor după ploaie nu e doar o figură de stil. Plouă tare când depăşim podeţele de lemn şi coborâm la indicatorul ce arată spre lac. Depăşim primele corturi ale autoturiştilor. O Dacie ne ia până la intersecţia spre Obârşia Lotrului. E soare, cald. De aici până la cabana Groapa Seacă sunt 12 km (2½ ore). Triunghi albastru pe poteca ce intersectează voltele şoselei, declarată asfaltată, cu aspect de drum forestier.

Plouă. O luăm la vale pe triunghi albastru, dublat de punct galben, venit din dreapta, dinspre Muntele Capra. Preţ de câteva minute vedem, în soare şi neguri rare, Parângul Mare. Dăm pe stânga şi de punctul albastru, spre Coasta lui Rus. La cabană e soare, cald.

La ora 15, ca şi în ziua precedentă, dinspre Obârşia Lotrului vin cohorte compacte de nori cenuşii. Mija e în soare. Mai că regretăm că nu ne-am hazardat în traseul de creastă. Tunete prevestesc ritualul pluvial cotidian. Apoi picură şi în câteva clipe o perdea de ploaie purifică superbul molidiş luxuriant. Gazdele spun că de la finele lui iunie a plouat zilnic, de două până la patru ori…

Ne trezim la 6. Neguri, umezeală. Rândunicile zboară tot mai sus. De-abia trec din balcon în cameră şi ploaia curge în valuri, fără fulgere, grindină sau accelerări ale vântului. Ne luăm rămas bun. Trei arbori au fost dislocaţi de furtună în Cheile Jieţului, aruncaţi pe carosabil. Cascadele sunt mai spectaculoase ca oricând.

…Parcă-l simt pe Papa, în noaptea coşmarului de la Câlcescu, înghesuindu-se în mine. Ce mult a trecut de când ne înghesuiam eu şi fratele meu, Alex, în el pentru a-i simţi protectorul trup! 

 imagine de la http://www.muntesiflori.ro/wp-content/uploads/2015/02/cal65.jpg