Ayord says:

Imparțialitate înainte de toate.

Eu mă consider a fi un enciclopedist trecut de la modelul de enciclopedism specific pre-erei hiperscrierii la modelul de enciclopedism contemporan cu hiperscrierea, adică un "enciclopedist amator" transformat (pentru a ține pasul cu vremurile) în "wikipedist amator", și de aceea, nimic nu mă interesează mai mult, decât imparțialitatea informației enciclopedice (a informației wikipediste).

Datorită acestui interes (privind imparțialitatea) eu fac niște radiografii în stil propriu, publicațiilor din Wikipedia, verificând informație pe același subiect, provenită în principal din EsWiki, RoWiki, EnWiki, RuWiki, și ItWiki, ajungând în decurs de 14-15 ani la aproape 5.200 de astfel de radiografii.

Ayord says:

Imparcialidad ante todo.

Me considero un enciclopedista que ha pasado desde el modelo de enciclopedismo habitual en la era pre-hiperescritura, al modelo de enciclopedismo contemporáneo de la hiperescritura; es decir, un "enciclopedista aficionado" transformado (para adaptarse a los nuevos tiempos) en un "wikipedista aficionado". Por lo tanto, nada me interesa más que la imparcialidad de la información enciclopédica (de la información wikipedista).

Debido a este interés (en la imparcialidad), realizo radiografías, a mi propio estilo, de las publicaciones de Wikipedia, verificando información sobre el mismo tema, que proviene principalmente de EsWiki, RoWiki, EnWiki, RuWiki e ItWiki, llegando, en 14-15 años, a realizar casi 5200 radiografías de este tipo.

Ayord says:

Mai întâi, hai să vedem (prin metoda comparației) cu ce fel de informație și-a alimentat cititorii, secțiunea în limba română și secțiunea în limba spaniolă, ale aceluiași proiect: Wikipedia, pe un același subiect: Ion Iliescu.

În Wikipedia, articolele se află într-o continuă și naturală metamorfoză. În schimb, aici, în paginile mele web, intenția mea este de a congela, un articol sau altul, la forma pe care o are la un anumit moment dat.

Și în Wikipedia, cine știe să caute, poate găsi forma congelată a oricărei editări, a oricărei versiuni, dar eu încerc să fiu de ajutor, eventualelor persoane care nu s-ar descurca singure cu astfel de căutări, și în plus, în paginile mele web se pot compara simultan, 2, 3 sau chiar 4 versiuni, provenite din tot atâtea secțiuni lingvistice ale proiectului Wikipedia. Toate acestea în slujba unei Wikipedia cât mai neutre (imparțiale) posibil.

Ayord says:

Primero, veamos (por el método llamado comparación) qué tipo de información han proporcionado a sus lectores las secciones en rumano y español del mismo proyecto: Wikipedia, sobre un el mismo tema: Ion Iliescu.

En Wikipedia, los artículos experimentan una continua y natural metamorfosis. En cambio, aquí, en mis páginas web, mi intención es congelar un artículo u otro en la forma en que se encuentra en un momento determinado.

En Wikipedia, cualquiera que sepa buscar, puede encontrar la versión congelada de cualquier edición, de cualquier versión, pero yo intento ser útil a quienes no podrían realizar estas búsquedas por sí solos. Además, en mis páginas web se pueden comparar simultáneamente dos, tres o incluso cuatro versiones, procedentes de otras tantas secciones lingüísticas del proyecto Wikipedia. Todo al servicio de una Wikipedia cuanto mas neutral (imparcial).

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița, Călărași, România) este un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989–1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992–1996 și 2000–2004. Între 1996–2000 și 2004–2008 a fost senator din partea PSD. A fost președinte de onoare al PSD.

Tinerețe și educație

Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.

La vârsta de un an Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui.[5]

La scurt timp Alexandru Vasile Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu.[5] Conform ziarului Evenimentul zilei, mama sa naturală, Maria Toma, era fata unor rromi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria, era tot de etnie rromă, fiind soră cu mama lui Florin Cioabă.[6]

Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României.[7] A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.

Cariera politică timpurie (1944–1989)

Intrarea în politică

Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru.[8][9] Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.[10] Iliescu este căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină.[11]

Ion Iliescu vorbește limbile română, engleză și rusă.

 Membru al C.C. al P.C.R.

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR.[8] A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.

Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.[8]

Revoluția din 1989

Articol principal: Revoluția Română din 1989

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989 , acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.[12]

Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.[necesită citare]

Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”[13].

Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care a susținut, la începutul anului 1990, că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca modelul de socialism „suedez”.[necesită citare] Mulți români cred că Revoluția Română a fost, de fapt, o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară întreprinsă de Gen. Stănculescu care a predat puterea lui Ion Iliescu.[necesită citare]

După Revoluția din 1989

După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).

Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.[necesită citare]

Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)

Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).[necesită citare]

Conform lui Florin Poenaru, „formațiunea prezidată de Ion Iliescu a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali și nu al proletariatului industrial” (p. 36).[14]

Prima președinție (1990–1996)

Interimatul

La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.

În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.

Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.

În această perioadă, noile autorități s-au confruntat cu tensiunile interetnice din Târgu Mureș. Iliescu și FSN-ul au abordat conflictul într-o manieră populistă.[15][16] Ion Iliescu a fost membru fondator al Uniunii Vatra Românească.[17][18]

Mandat real (1990–1996)

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.

În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale, Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993).

În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație. Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări neo-comuniste și naționaliste (PRM, PUNR, PSM — denumite de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu” pentru rezistența opusă oricăror reforme profunde. Coaliția a mai fost denumită și Pentagonala roșie atunci când era inclus și PDAR-ul lui Victor Surdu). În 1996, candidează pentru un nou mandat, din partea PDSR. În turul 1 s-a clasat pe primul loc, cu 47,34% din opțiunile de vot, fiind depășit în turul 2 de Emil Constantinescu, candidatul CDR, cu 8,82% de voturi diferență.

Perioada de opoziție (1996–2000)

La alegerile parlamentare din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator în circumscripția electorală București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat în perioada 1996–2000. Ales președinte al PDSR în urma Conferinței Naționale din 1997, a adoptă modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii sale la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) și cu Partidul Umanist Român (PUR), care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.

La 29 iunie 1999, guvernul a adoptat un proiect pentru Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef de stat: foștii președinți ai României urmau să primească pe toată durata vieții o indemnizație lunară echivalentă cu cea a președintelui în funcție, o mașină gratuită, o locuință de protocol gratuită, pază și protecție permanente. Iliescu a folosit ocazia pentru a-l ataca pe fostul suveran, Mihai al României, care ar fi beneficiat de asemenea de drepturile izvorâte din această lege: a anunțat că refuză aceste avantaje, că prioritățile guvernului ar trebui să fie altele și că scopul acestui proiect este să acorde avantaje regelui Mihai.[19]

A doua președinție (2000–2004)

În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ultra-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.[necesită citare] 

Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000. În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.

Post-președinție (2004–prezent)

La alegerile parlamentare din 2004, obține un nou mandat de senator în circumscripția electorală București și revine în fruntea grupului parlamentar al PSD.

La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.

Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleși de participanți, Ion Iliescu a ieșit pe locul 71.[20][21]

În 2009 a apărut într-o scenă a filmului Medalia de onoare.[22]

Pe 1 aprilie 2019 a fost internat la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare Prof. Dr. C.C. Iliescu din București.[23]

Iliescu l-a felicitat pe Nicușor Dan în urma victoriei sale împotriva lui George Simion în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România din 2025.[24]

Trimiterea în judecată în dosarul Mineriadei

În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente.[25] În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității.[26][27][28]

Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității.[29] Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.[30]

Trimiterea în judecată în dosarul Revoluției

În data de 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității, în Dosarul Revoluției.[31][32] În data de 24 februarie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.[33] Curtea de Apel București a constatat în data de 25 octombrie 2023 legalitatea sesizării instanței precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.[34] În data de 14 iunie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de inculpați.[35]

Starea sănătății

Pe 11 iunie 2025, Ion Iliescu a fost internat în Unitatea de Terapie Intensivă a Spitalului Clinic de Urgență Prof. Dr. Agrippa Ionescu din București, din cauza unor probleme respiratorii.[36] Pe 15 iunie, starea sa a fost raportată ca fiind stabilă,[37] fiind diagnosticat cu cancer pulmonar și supus unei proceduri endobronșice sub anestezie generală în ziua următoare.[38] Până la 18 iunie, starea lui Iliescu s-a înrăutățit, iar în aceeași zi a fost din nou supus unei intervenții endobronșice pentru menținerea permeabilității căilor aeriene superioare.[39] Pe 19 iunie, starea sa a fost raportată ca în ușoară ameliorare.[40][41]

Controverse

Articol principal: Grațieri și amnistii legate de Revoluția Română din 1989

Grațieri

Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă.[42] Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați.[43]

Ion Iliescu a grațiat și pe membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnați pentru că au aprobat, în ședința din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluției române din 1989[44]. De asemeni a grațiat ofițerii condamnați pentru deschiderea focului în zona Calea Lipovei din Timișoara[45] și a protestat la condamnarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, care fuseseră de asemeni găsiți vinovați de reprimarea revoluției, dar fuseseră numiți membri în primul guvern FSN de Iliescu. După ce Iliescu a reajuns în 2001 la conducerea României, noul procuror general numit de el, Tănase Joița, a făcut recurs în anulare împotriva sentințelor de condamnare a celor doi generali, care astfel au scăpat de detenție[44].

În decembrie 2003 Ion Iliescu l-a grațiat pe Iosif Veverca, un milițian care a ucis o persoană în revoluția din 1989 la Timișoara[46][47].

În același decret prin care l-a grațiat pe Miron Cosma, Ion Iliescu l-a grațiat și pe Ioan Corpodean, ofițer de miliție implicat în reprimarea revoluției de la Timișoara[48].

Pe data de 15 mai 2007, fiind invitat în emisiunea "Tu decizi" difuzată de postul de televiziune "Realitatea TV", Ion Iliescu a afirmat că " [... minerii] au făcut un act civic."

Decorarea lui Vadim Tudor

În ultimele zile ale mandatului de președinte i-a acordat lui Corneliu Vadim Tudor, președintele Partidului România Mare, ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler.[49] Acest act a atras critici în presă și i-a determinat pe Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cincisprezece jurnaliști de la Radio Europa Liberă, primarul Gheorghe Ciuhandu al Timișoarei și pe istoricul Randolph Lewis Braham să returneze, în semn de protest, onorurile și distincțiile primite. În data de 24 mai 2007 președintele Traian Băsescu a retras distincția conferită de Ion Iliescu lui Corneliu Vadim Tudor.[50]

Pretinse conexiuni cu KGB-ul

În 1995 ziarul Ziua a publicat un interviu cu un ex-ofițer KGB care a declarat că Ion Iliescu a fost un infiltrat KGB. Iliescu a negat afirmațiile ofițerului, totuși Ziua a continuat să investigheze subiectul în detaliu. Câteva zile mai târziu, „Ziua” a susținut că angajații săi au fost plasați sub supravegherea Serviciului Român de Informații. Scandalul privind presupusa legătură cu KGB a continuat în perioada 2003–2008, atunci când disidentul rus Vladimir Bukovski a declarat că Iliescu și majoritatea membrilor FSN ar fi fost agenți acoperiți ai KGB, că Iliescu ar fi avut relații puternice cu Gorbaciov, și că revoluția română din 1989 ar fi fost un complot organizat de KGB pentru a recâștiga controlul politic asupra țării.[51]

Lucrări publicate

• Revoluție și reformă, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1993

• Revoluție și reformă (ediție revizuită), Ed. Enciclopedică 1994

• Revoluția trăită, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1995

• Momente de istorie, Editura Enciclopedică 1995, ISBN 973-45-0109-7

• Fragmente de viață și istorie trăită, Editura Litera, 2011 [52][53]

• Destinul Unui Om De Stânga. Amintiri., Editura Litera, 2014.

Ordine și distincții

• Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” (24 decembrie 1952) „pentru lupta și munca duse în vederea făuririi, consolidării și prosperării Republicii Populare Române”[54]

• Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)[55]

• Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a III-a (30 aprilie 1966) „cu prilejul celei de-a 45-a aniversări de la înființarea Partidului Partidului Comunist din România, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”[56]

• Medalia „A XXV-a Aniversare a Eliberării Patriei” (4 august 1969) „pentru merite deosebite în lupta împotriva fascismului, în eliberarea țării, în războiul antihitlerist, în instaurarea puterii democrat-populare și construirea socialismului în Republica Socialistă România, cu prilejul celei de-a XXV-a aniversări a eliberării patriei”[57]

• Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa I (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, [...] pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”[58]

• Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” (26 decembrie 1972) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la proclamarea Republicii”[59]

• Emblema de Onoare a Armatei României – 24 octombrie 2012[60]

• Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR).[61]

Venituri

În 2008 Ion Iliescu avea următoarele venituri trecute în declarația de avere:

• circa 54 000 lei indemnizație de senator

• circa 55 000 lei indemnizație de fost președinte

• 33 000 lei pensie

• 8 400 lei de la Academia de Științe Agricole și Silvice

• un apartament în Capitală, de 156 mp, cumpărat în 1996.

În declarația de avere din 2007 mai figurau 16 tablouri de pictori români și mici obiecte de artă, achiziționate înainte și după 1989 și un autoturism Volkswagen din 2004, dar acestea nu mai apar în declarația de avere din 2008[62]. Soția lui Iliescu, Nina, avea în 2018 o pensie anuală de 2100 lei[63].

Note

Bibliografie 

Vezi și

• Lista șefilor de stat ai României

Ion Iliescu (Oltenița, Reino de Rumania, 3 de marzo de 1930) es un político y estadista rumano, fue presidente de Rumania durante dos mandatos. Iliescu es ampliamente reconocido como una figura predominante en los primeros quince años de la política posterior a la revolución. Durante su mandato Rumania se unió a la OTAN.[1]​

Índice

1 Biografía

1.1 Primeros años y entrada en la política

1.2 Revolución rumana

1.3 Presidencia

2 Historial electoral

3 Véase también

4 Referencias

5 Enlaces externos

Biografía

Primeros años y entrada en la política

Nacido en Oltenița, Iliescu estudió mecánica de fluidos en la Universidad Politécnica de Bucarest y luego como estudiante extranjero en el Instituto de Ingeniería Eléctrica de Moscú. Durante su estancia en Moscú, fue secretario de la "Asociación de Estudiantes Rumanos", se alega que conoció a Mijaíl Gorbachov, aunque Iliescu siempre lo negó.[2]​ Sin embargo posteriormente, el expresidente Nicolae Ceaușescu, probablemente creía que había una conexión entre los dos, ya que durante la visita de Gorbachov a Rumania en julio de 1989, Iliescu fue enviado fuera de Bucarest para evitar cualquier contacto.[3]​ Iliescu se casó con Nina Șerbănescu en 1951; no tienen hijos, no por elección, sino porque no pudieron, ya que Nina tuvo tres abortos espontáneos.[4]​

Se unió a la Unión de la Juventud Comunista en 1944 y al Partido Comunista en 1953 e hizo carrera en la nomenclatura comunista, convirtiéndose en secretario del Comité Central de la Unión de la Juventud Comunista en 1956 y miembro del Comité Central del Partido Comunista Rumano.[5]​ En un momento, se desempeñó como jefe del Departamento de Propaganda del Comité Central.[2]​ Iliescu se desempeñó más tarde como Ministro de Asuntos relacionados con la Juventud entre 1967 y 1971. Durante la mayor parte de la década de 1980 (si no antes), fue seguido por la Securitate (policía secreta rumana), ya que se sabía que se oponía al severo gobierno de Ceaușescu.[6]​

Revolución rumana

Véase también: Revolución rumana de 1989

La revolución rumana comenzó como una revuelta popular en Timișoara. Después de que Ceaușescu fuera derrocado el 22 de diciembre, el vacío político fue llenado por una organización llamada Frente de Salvación Nacional (FSN: Frontul Salvării Naționale ), formada espontáneamente por miembros de segundo rango del partido comunista opuestos a las políticas de Ceaușescu y participantes no afiliados en revuelta. Iliescu fue rápidamente reconocido como líder de la organización y, por tanto, de la autoridad provisional. Se enteró por primera vez de la revolución cuando notó que la Securitate ya no lo seguía.

Los Ceaușescu fueron capturados, llevados ante un consejo de guerra y ejecutados el día de Navidad. Años más tarde, Iliescu admitió que el juicio y la ejecución fueron "bastante vergonzosos, pero necesarios" para poner fin al caos que había dividido al país desde el derrocamiento de Ceaușescu.[7]​

Iliescu no renunció a la ideología comunista y el programa que presentó inicialmente durante la revolución incluía la reestructuración de la agricultura y la reorganización del comercio, pero no un cambio al capitalismo.[2]​ Estos puntos de vista también fueron sostenidos por otros miembros del FSN, como Silviu Brucan, quien afirmó a principios de 1990 que la revolución era contra Ceaușescu, no contra el comunismo.[8]​ A pesar de esto, Iliescu propuso elecciones multipartidistas y una "democracia original".

Presidencia

El Frente de Salvación Nacional decidió organizarse como partido y presentarse a las elecciones generales de 1990 —la primera elección libre realizada en el país en 53 años— con Illiescu como su candidato presidencial. El FSN obtuvo una victoria arrolladora, obteniendo fuertes mayorías en ambas cámaras.[9]​ En las elecciones presidenciales separadas, Iliescu ganó cómodamente, obteniendo el 85 por ciento de los votos, todavía la mayor proporción de votos para una elección presidencial libre. Se convirtió así en el primer jefe de Estado elegido democráticamente en Rumania.[10]​ Hasta la fecha, es la única vez desde el fin del comunismo que un presidente ha sido elegido en una sola vuelta.

Iliescu y sus seguidores se separaron del Frente y crearon el Frente Democrático de Salvación Nacional (FDSN), que luego se convirtió en el Partido de la Socialdemocracia en Rumania (PDSR), luego en el Partido Socialdemócrata (PSD). Progresivamente, el Frente perdió su carácter de gobierno nacional o coalición genérica, y se volvió vulnerable a las críticas por utilizar su atractivo como la primera institución involucrada en el reparto del poder, mientras se involucraba en batallas políticas con fuerzas que no podían disfrutar de este estatus, ni de credibilidad.

Rumania adoptó su primera constitución poscomunista en 1991.[11]​ En las elecciones generales de 1992, Iliescu obtuvo su segundo mandato cuando recibió el 61% de los votos en la segunda vuelta.[12]​ De inmediato suspendió su membresía en NSDF; la Constitución no permite que el presidente sea miembro formal de un partido político durante su mandato. Se postuló por tercera vez en las elecciones generales de 1996 pero, despojado del monopolio de los medios, perdió en la segunda vuelta ante Emil Constantinescu, su oponente de segunda vuelta en 1992.[12]​ Se cancelaron más de 1 000 000 de votos, lo que dio lugar a acusaciones de fraude generalizado. Sin embargo, Iliescu admitió la derrota pocas horas después del cierre de las urnas, lo que lo convirtió en el único presidente en ejercicio que perdió una candidatura a la reelección desde el fin del comunismo.[13]​

En las elecciones generales de 2000, Iliescu se presentó de nuevo y ganó en la segunda vuelta contra el ultranacionalista Corneliu Vadim Tudor.[14]​[15]​[16]​ Comenzó su tercer mandato el 20 de diciembre de ese mismo año y finalizó el 20 de diciembre de 2004. La centroderecha fue duramente derrotada durante las elecciones de 2000 debido en gran parte al descontento público con las duras reformas económicas de los cuatro años anteriores, así como a la inestabilidad política y luchas internas de la coalición multipartidista. Las opiniones extremas de Tudor también aseguraron que la mayoría de los votantes urbanos se abstuvieran o eligieran Iliescu.

En las elecciones internas del Partido Socialdemócrata del 21 de abril de 2005, Iliescu perdió la presidencia del partido ante Mircea Geoană, pero fue elegido presidente honorario del partido en 2006, un cargo sin autoridad ejecutiva oficial en el partido.

Historial electoral

Véase también

• Personajes claves de la Unión Europea

• Relaciones Exteriores de la Unión Europea

Referencias

Enlaces externos