Munții Vrancei, drumeții la limita explorării

Dan Nedelea (București) 

Apropierea de zona înaltă a masivului nu e tocmai simplă. Dinspre est putem pleca din Focșani (unde ajungem cu trenul), folosind autobuze care parcurg 50-70 km până în munte, spre Soveja, Tulnici și Lepșa (legată cu un drum modernizat de Soveja), Năruja, Nereju. Vor urma drumuri forestiere care pătrund alte zeci de kilometri, adânc în masiv, pe Văile Șușiței, Putnei, Nărujei sau Zăbalei și pe afluenții lor.

Dinspre vest putem pleca din stațiunea Covasna sau din Târgu Secuiesc (accesibile pe calea ferată care vine de la Brașov și Sfântu Gheorghe). Din Covasna continuarea este pe un drum forestier cu pantă accentuată, spre Comandău, 13 km, cea mai apropiată localitate de Vârful Lăcăuți. La Comandău suntem la altitudinea Predealului, între culmi mai joase. Putem ajunge acolo și alegând, din marginea Covasnei, urcușul pe linia ferată forestieră îngustă, care cuprinde vestita porțiune de plan înclinat, un monument de ingeniozitate: platforme purtând vagoneți încărcați cu bușteni care coboară și trag la deal, folosind un cablu trecut peste un scripete din capul pantei, platforme cu vagoneți goi. După planul înclinat parcursul pe linia ferată șerpuiește practic orizontal, întâlnind șoseaua forestieră aproape de Comandău. Din Târgu Secuiesc pleacă un drum național care traversează culmea apuseană a Vrancei, prin Pasul Mușat, ieșind la Lepșa și Cascada Putnei. Partea lui alpină, între Ojdula și Greșu, de 25 km, are caracter de drum forestier, mai lat și mai bine întreținut. Tot din Târgu Secuiesc pleacă și șoseaua asfaltată spre Bacău, care trece prin Pasul Oituz, separând Vrancea de Nemira.

Cele două drumuri naționale menționate anterior, plus stațiunea Soveja, constituie abordarea dinspre nord a masivului. Pe culmile principale, venind din pasurile pomenite, vom întâlni pe un același traseu o varietate de înfățișări: drum de exploatare, potecă lată și bătută, urme înierbate de drum „acceptate” de zmeurișul în extindere, pădure fără potecă. Marcajele lipsesc, cu excepția celui care pleacă din Soveja spre Zboina Neagră.

Venind de la nord spre sud o mențiune specială trebuie făcută pentru Valea Tișiței Mari, mult râvnită pentru frumusețile sale. Plecând de lângă treptele spectaculoase ale Putnei, al cărei afluent este, vom pătrunde repede între pereții unor chei neașteptat de înalte. După lărgirea numită La Pândar lăsăm apa să clocotească tot mai mult în stânga noastră, depărtându-ne încet și intrând, spre vest, pe Tișița Mică. Putem reveni la Tișița Mare printr-un tunel, al unei foste căi ferate înguste. De la ieșirea din tunel putem coborî valea, revenind La Pândar, prin chei spectaculoase, dacă avem aptitudinile necesare pentru a ne strecura pe lângă pereți sau de a înainta prin apă și printre bolovani uriași. Contează foarte mult debitul râului. Potecă nu există, un mijloc de asigurare poate fi necesar. De la tunel în amonte întâi poteca e foarte bună, apoi, după ce marcajul urcă la stânga (est), spre Coza, rămâne să înaintăm pe firul apei. Pentru a ajunge în Șaua Tișiței e nevoie de experiență, pentru a alege continuarea corectă, inclusiv la întâlnirea unor afluenți, și de condiție fizică, pentru un parcurs lung, luptând des cu vegetația sau trecând trepte bolovănoase. Nu sunt însă dificultăți alpine. Pentru a întregi un cadru cu adevărat deosebit, versantul drept al Tișiței îl constituie Muntele Coza, stâncos, abrupt, spectaculos.

Dinspre sud accesul este cel mai complicat. Putem veni de la Nehoiu (gară), urmând Valea Buzăului, apoi Bâsca Rozilei și Bâsca Mică, cea din urmă plecând din Lăcăuți și tivind, însoțită de un drum forestier, limita masivului. Putem pleca fie din orașul Buzău, pe Valea Slănic, cu autobuze spre Vintilă Vodă, apoi spre plaiurile Bisocăi, un obiectiv important în sine; fie din Râmnicu Sărat, pe valea omonimă, tot cu mijloace auto, spre aceleași plaiuri. Vom ajunge astfel în Subcarpații Vrancei (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-rasariteni-harti-marcaje-pesteri/subcarpatii-vrancei-pestera-6s-de-la-meledic-record-mondial-harta ), pe la 1000 m altitudine, de unde urcăm spre Furu Mare sau traversăm culmile spre Zăbala.

Drumurile forestiere împânzesc masivul, formează un adevărat „sistem circulator” al acestui uriaș organism. Pe ele vehiculele exploatărilor ne pot scuti porțiuni din marșul de apropiere. Drumurile pot fi practicabile și cu autoturismul, în funcție de vreme, întreținere, activitate forestieră etc., dar atenție: ceea ce poate fi acceptabil la venire poate deveni impracticabil la întoarcere, după o aversă. În plus, vom reveni precis unde am lăsat mașina, încheind eventual circuite, nu și traversări. Parcurse pe jos, șoselele forestiere ne vor furniza mult mai multe imagini frumoase, posibilitatea de a admira defilee, cascade, căldări sau unghiuri inedite spre creste.

Zona înaltă a Vrancei este rar stâncoasă, dar culmile sau versanții sunt în general greu de străbătut, datorită alternanței pădure, gol alpin, ienuperi, defrișări, vegetație spontană înaltă, câteodată imposibil de trecut. De aici și dese problemele de orientare. În noiembrie 1995 o furtună a culcat la pământ codrul pe o arie estimată la 2000 de hectare, în special în zona Covasnei. Au urmat și alte furtuni, chiar dacă nu atât de aprige. Ocolurile la care putem fi astfel supuși ne pot scoate din traseu.

Este prudent să nu ne propunem distanțe mari de străbătut într-o singură zi, mai ales cu cortul în spate. Datorită dificultăților pomenite, cu tot efortul, probabil etapa ne va fi scurtată.

Abordând cu precauție și măsură traseele Vrancei, ne vom bucura de drumeții la limita explorării, care ne vor lăsa satisfacția reușitei. (text redactat în anul 2001)