Vârful Olanu, 1944 metri, Munţii Făgăraş
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
24-26 aprilie 2009. Intr-o dimineata plecasem din Ramnicu Valcea spre crestele mai de jos ale Fagarasului; nu ne doream decat sa prindem atata vreme buna cat sa ne saturam ochii cu darurile crestelor inalte. Doar atat jinduiam, sa privim ultimele zvacniri cu creste inca albe, ingemanate cu plaiurile care nu conteneau sa primeasca florile si mugurii primaverii. Atata tanjisem dupa darurile de primavara ale muntelui incat acum nu mai gandeam ca sus, in munte, vremea ar putea sa ne fie si potrivnica.
Coboram din tren la Caineni (vezi harta ampla a masivului ), unde beneficiem de cumsecadenia unor oameni care ne-au oferit mijlocul de transport cu care, vailor pe care urcam, sa nu le simtim kilometrii lungi, pe care altfel trebuia sa-i parcurgem pe jos. Rand pe rand raman in urma casele Cainenilor Mici, cele napastuite ale Grebestilor de inceput si mai apoi ale satenilor gospodari de pe aici. Cand trecem vechiul pod de peste Valea Boiei mai avem putin pana sa parasim drumul care intra adanc in Tara Lovistei, indreptandu-se spre Boisoara. Trecem alt pod, mai mult peste prundul Boisoarei decat peste apa acestuia. Cand sfarsim primii 8 kilometri trecem pe langa noua manastire infaptuita de curand prin aceste locuri, de care la intoarcerea din periplul nostru am sa am timp sa amintesc.
Urmeaza alti 4 kilometri pana sa ajungem la una din confluentele importante ale drumului nostru. Aici, la unirea Boiei Mari cu Boia Mica, s-a infiripat cabana Boia, frumoasa si de cele mai multe ori si ospitaliera. Ii mai zic unii, pe sagetile care o semnalizeaza, Raiul pe Pamant, ori Paradisul, dar astea sunt denumiri cam marginase muntelui si Boia, semnificand locul intalnirii apelor, ar fi cea mai inspirata. Si nu stiu daca camerele confortabile, incalzirea centrala si camerele de baie cu tot ce le trebuie, ar fi chiar o reclama adusa locului. Doar deschiderea marcata a unor poteci, altfel numeroase si frumoase, catre crestele apropiate ale Fagarasului, ar mai lipsi acestor locuri. De altfel vaile de pe aici, nu peste multa vreme, vor adaposti case de vacanta si locuri de odihna indragite.
(extras din harta masivului, realizata de Ică Giurgiu şi Leontin Şuteu - vezi )
Am urcat pe poteca de pe malul drept al Paraului Campului/ de fapt Tampului si am innoptat la cea de a III-a stana. Am coborat prin Arsurile Mici, pe acolo pe unde se intrerupe poteca (deci, in coborare, la stanga fata de poteca de prin Arsurile Mari, cea intrerupta).
Acum depasim confluenta amintita si urmam in amonte, pe Valea Boiei Mici, alti 4 km. Si cred ca cei ce vor merge pe aici, fie ca noi, fie pe jos, nu de putine ori se vor abate pe malul inalt, sa priveasca cu nesat apa framantata, saltata din stanca in stanca, strabatand calea zbuciumata a raului de munte atat de navalnic. Acum frumos, cu apa cristalina si zbucium de fuioare impletite, trecute peste praguri de piatra slefuite indelung, dar cand vreo rupere de nori, undeva spre crestele inalte, ajunge pana aici, apa se tulbura si se pravaleste amarnic catre vale.
Trecem de casa forestiera, despre care se spune ca s-ar intentiona sa se transforme intr-o alta cabana primitoare de turisti si langa primul podet intalnit mai departe, coboram. Aici, pe malul drept al paraului, aflam o potecuta care urca zdravan pe coasta, dar scuteste prima serpentina a drumului de exploatare ce paraseste Valea Boiei Mici. Alt drum se desprinde pe Valea Sterminoasa. Noi apucam poteca amintita. Ajungem repede din nou la firul drumului. Poteca continua si ne-ar scuti de drumul care mai strabate si locuri noroioase, dar acum ne hotaram sa-l urmam. Exploatarea padurii este in plin si de sub un vagon dormitor ne latra un caine hamesit, paznic al locurilor pana s-or intoarce oamenii sa-i arunce si lui din ce-or aduce ei. Pana atunci ii dam noi cate ceva, sa-si mai amageasca foamea. Curand traversam Paraul Tampului si parasim iarba verde - primavarateca a locurilor si incepem sa urcam din greu poteca ciobaneasca ce duce spre primele inaltimi ale Vemesoaiei.
Suntem acum pe Muchia Tampului/ Campului. La inceput pantele abunda in verdele pur al primaverii. Intaiele flori proaspete, iesite printre firele de iarba care incep sa acopere pamantiul potecii. Mai apoi acestea isi arata distinct personalitatea. Florile galbene de untisor arata ca vremea salatei din frunzele de abia inverzite a trecut de ceva vreme. Mai incolo pastitele, aci albe, dincolo colorate in nuante diferite si mai apoi brebeneii, fie ei roscati, movulii sau albi. Printr-o ferestruica a padurii, inaltimea sa, Varful Tatarului, brazdat de limbi mari de zapada, se lafaie in razele soarelui primavaratec.
Vf. Tataru, 1888 m, vazut din poteca de pe Muchia Tampului.
Muchia si Vf. Zanoaga, 1596 m. In centrul imaginii, de pe culme pana la padure este o frumoasa zona carstica. - nota de Ică Giurgiu
Poteca din padurea de pe Muchia Tampului.
Viorele la stana din Proţap.
Buchet de branduse.
Inaintam pe covorul de frunze uscate aruncate aici inca de cu toamna. Printre fagii inca subtirateci, poteca larga lasa loc liber abruptului muntelui. Mai sus, catre coama dupa care umblam, apar firele razlete si putin trecute ale ghioceilor si printre ele, acolo unde iarba uscata arata cat de putin timp a trecut de cand s-a dus zapada, apar branduse si viorele, unele razlete, altele in buchetele feciorelnice raspandite pe plaiul montan. Dupa aproape 2 ore de cand am parasit Valea Boiei Mici, ajungem la stana din Rebegei (vezi mai jos imagine). Avem dreptul la ceva odihna.
Aici asternem masa, afara, cu ochii la creasta inalta a Olanului - 1944 metri. In stana nu prea dorim sa intram, nu de alta, dar cand o folosisem ultima oara, constransi de intunericul apropiat, niscaiva locuitori nedoriti, piscaciosi, navalisera peste noi. Mai aveam mult timp pana sa ajungem la locul pe care ni-l propusesem pentru bivuac; incepem din nou urcusul.
Poiana Rebegei si Poiana Arsuri, dreapta, ambele pe aceeasi muchie.
Acum catre stana din Protap, pe un fel de platou inalt, in alte imprejurari plina de ospitalitatea amfitrionului, dar si cu ceva fire de blana de oaie veritabila strecurate in jintita si laptele covasit pe care ni-l oferise. Cam amarata stana la vremea asta si acoperisul cam gaurit. Erau semne ca ori nu mai fusese utilizata de mult, ori fusese chiar abandonata. Noi continuam urcusul, in lungul izvorului puternic strecurat pe panta muntelui. Ne indreptam catre stana de la Izvorul Iepii. Acolo speram sa ne intampine, ca de obicei, cele Sapte Izvoare, tasnite din inima muntelui.
Popas la stana Izvorul Iepii.
Am gasit stana cum o stiam, poate doar ceva mai batrana cu cativa ani, trecuti de cand fusesem aici prima oara. Pe acoperisul ei, doar muschiul de pe sita trada trecerea anilor. Vreo doi baietandri, cu vreun an-doi inainte, vazand ca de acolo se strecoara un fir de fum de la focul incropit tot de noi, urcasera repede pana aici. Aveau cu ei si bate mari, chipurile sa puna la punct intrusii. S-au potolit cand ne-au vazut pasnici, dar ne-au povestit ca stana fusese construita de bunicul lor, spunandu-ne ca avea mai bine de 100 de ani si tineau nespus la ea, chiar daca nu o mai foloseau.
O vizita la izvoarele la fel de puternice ca altadata si apoi instalarea pentru noaptea care urma. Cand ne-am terminat astfel pregatirile, ne-am gandit ca ar fi bine sa dam o raita spre varf. Cat om putea merge. Am plecat inaintea celorlati si, urcand printre covoarele de branduse asternute in cale, ma tot uitam la crestele din fata, ale Surului, Gavanului, Budislavului, care se tot inegreau cu norii intunecati ce veneau peste ei. Deocamdata varfurile nu erau inca acoperite si limbile numeroase de zapada se vedeau clar, acoperind coastele muntelui. Urcam cat puteam de grabit catre varful impietrit al Olanului. Catre Muchia Sfantului Ilie si cea a Pietrii Taiate, cerul era inca senin. Cand am vazut ca in urma mea nu mai apar tovarasele mele de drum, le-am sunat pe mobil - ca doar aveam semnal si mijlocul asta modern de legatura scurta departarile - sa vad unde au ramas. De abia atunci, cand mi-au spus ce furtuna se apropia, am privit din nou crestele inalte, acum acoperite din belsug de norii intunecati.
Am coborat in goana; primul tunet si stropii de ploaie m-au ajuns cand am intrat in stana. Dar alte semne de furtuna, asa cum o vazusem sus, n-au mai fost. Peste noapte, lapovita a coborat peste stana, dar noi eram la adapost, stransi bine in sacii de dormit. Dupa miezul noptii am iesit pe afara sa vedem cam ce ne asteapta a doua zi. Era senin sticla, stelele sclipeau si Calea Lactee strabatea cerul.
Cand ne-am sculat dimineata, teama unei zile urate s-a rispit. Afara cerul era senin si doar cativa norisori albiciosi pareau sa se plimbe pe cer. N-am stat mult la tocmeala si am inceput sa urcam spre varf. Noaptea fusese frig strasnic si dovada o aveam in pamantul brobonat care scrasnea sub pasii nostri si in bietele branduse inghetate de stateau pe plai de sa se sfarame ca sticla daca le atingeai, dar si in bateriile aparatului foto, care nu vroia deloc sa porneasca. Sus, Varful Olanului isi lafaia creasta stancoasa si catre varfurile cele inalte, apropiate, ceata diminetii statea sa se risipeasca. Spre vale oarecare plafon de nori mai zabovea peste adancuri. Pe masura ce urcam vantul se simtea ca scutura binisor creasta si cand am atins-o a trebuit sa ne adapostim din cand in cand. Pe versantul nordic al Olanului zapada era inca in strat gros, ramasa de pe vremea cornisei care trebuie sa fi fost napraznica. Era pe zapada o urma adanca. Parea poteca bine batuta, dar nu de om, ci de animale, care pe aici gasisera loc catre padurea de brad din apropiere. Am ajuns pe varf o data cu stralucirea crestelor parasite de norii matinali. Sus, varful albit al Surului se lafaia in bataia soarelui. Ceva mai incolo nici Budislavu nu se lasa mai prejos. Iar aici unde ne aflam, pe muchia stancoasa a Olanului, presarata cu licheni galbeni-roscati, intalnim presarati din loc in loc, Copiii lui Mircioiu, momai imense de pietre asezate cu migala unele peste altele. Si nu una-doua, ci multe, raspandite pe tancuri si coborate pe una din muchiile coboratoare. Or fi fost poate chiar copiiii unuia Mircioiu, care se jucasera frumos pe creasta inalta. Sau poate doar ciobanii si-or fi creat reperele multe, cat sa se vada de la stana din vale. Oricum ar fi, momaile nu sunt chiar unele obisnuite pe alti munti, de ar fi doar inaltimea lor si dimensiunile un pic iesite din comun. Ne minunam, le fotografiem, mai privim la departarile inca pline de zapada si incepem coborarea. De cum ne intoarcem cu fata spre vaile sudice spre care ne indreptam, primavara se lasa cercetata.
Furtuna vine din creasta.
Vf. Olanul, 1944 metri.
Olanu.
Creasta Fagarasului intre Budislavu, dreapta, 2343 m si Suru, stanga, 2283 m.
Muchia Vemesoaiei, in continuarea Vf. Olanu.
De pe Olanu vedem Vf. Boia Mare, 2431 m si Muchia Sf. Ilie, cu Varful Fata Sf. Ilie, 2009 m.
Volbura pe Muchia Sfantului Ilie.
Curand ajungem din nou la stana parasita dimineata, unde ne luam rucsacii si incepem coborarea. Trecem din nou pe la stanele din ziua precedenta si ne indreptam spre cea din Poiana Arsurilor. Incercam coborirea spre Valea Boia Mare. Nu prea stim cum o sa trecem apa, dar ne bizuim pe o punte, care poate a ramas intacta din toamna pana acum. Pana atunci mai avem prilejul sa privim semetia Varfului Boiei Mari si cate ceva din cele ale Ciortei. Apoi constatam ca socoteala potecii pe care altfel o stiam, caci urcasem pe ea, nu se potriveste cu locurile prin care coboram. O bucata de timp strabatem o poiana, pana bruma de poteca de pe aici se pierde cu desavarsire. Apoi nimerim pe un hatas prin padurea de fag, pana se pierde si acesta si purcedem in lungul unei muchii cu stejari proaspat taiati.
Panta pe care eram tindea cam spre 45° si pe ici pe colo am luat si cate o busitura. Dar zgomotul apei se apropia si pana la urma chiar am ajuns la apa zbuciumata. Nici vorba de punte si dupa toate probabilitatile iesisem mult mai sus de locul dorit. Ne chinuim pe doua trunchiuri firave de fagi aruncate peste apa, ne clatinam o data cu ele, dar pana la urma ajungem cu bine pe celalat mal.
Nu ne mai ramasese decat drumul pana la cabana, destul de scurt. Dar ce folos, cabana era inchisa! Am pornit mai departe spre manastirea infiintata de curand. Mai pe jos, mai cu masina celui care chiar venise dupa noi, am ajuns cu bine. Au urmat clipe minunate, greu de uitat. Ospitalitatea calugaritelor a fost deplina. Ne-au pus la dispozitie camere incalzite special pentru noi, confortabile, cu grup sanitar aproape modern. Apoi masa calugareasca de seara, servita in sala de mese stralucind de curatenie si de ce nu chiar un pic moderna. O ciorba de salata dreasa cu ou si smantana, o portie de lapte covasit cu mamaliga aburinda ne-au fost de ajuns dupa oboseala zilei care trecuse. S-au dovedit calugaritele tot asa de binevoitoare si a doua zi si manastirea ridicata din nimic, cu biserica inca in constructie, ne-a ajutat la odihna trupului si sufletului.
Era soare mult si vreme senina cand am parasit meleagurile Boiei si cu toate neplacerile indurate ne-am propus ca si alta data sa mai umblam prin locurile acestea neobisnuit de frumoase.