Mai bine la stână decât la refugiul Suru, Munţii Făgăraș / Făgăraşului
harta zonei, extras din planul masivului
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
12-14 noiembrie 2010. Aranjasem excursia in toate amanuntele. Cautasem in Sebesul de Sus o sursa de transport, ca sa nu mai luam in picioare oboseala drumului din gara pana la capatul de jos al potecii spre altitudine. Aflasem numarul de telefon al celui care pazea refugiul de la Suru, ca sa fiu sigur ca acolo gaseam usa deschisa. Cand am trecut prin gara Caineni am mai vorbit o data cu cabanierul, spunand ca vom ajunge sus cam intre orele 2-3 p.m. Cand am coborat din tren la Podul Olt ne astepta atelajul cu care aveam sa mergem mai departe: un tractoras care tragea o caruta adevarata, cu banci si toale puse pe ele. Cu el am strabatut soseaua si drumul prin Sebesul de Sus, pana acolo unde intalneam poteca (vezi harta). Asa de mult imi placuse drumul pana aici in caruta cu roti de cauciuc ca aproape mi-a parut rau cand a trebuit sa ne punem rucsacii in spate si sa ne luam picioarele la spinare. Am inceput sa urcam pe lungul drum pana la refugiul Suru. Un ciopor de capre domestice ivite in cale, cateva vorbe schimbate cu pastorul acestora despre leul ce-l lua pe litrul de lapte si despre viata lui si iata-ne la primul marcaj din cale, triunghiul rosu.
Am luat-o pe scocul inchipuind poteca pe care mai tarziu aveam sa intalnim si triunghiul rosu, calauza pe mai departe. Scocul avea frunze adunate la poalele muntelui de vantul de mai deunazi (foto 2). Se incolacea pe coasta muntelui, cu serpentine multe si adeseori se deosebea de poteca marcata, dar mereu se intalnea cu ea. Era soare mult si caldura aproape neverosimila pentru zilele de noembrie ne storcea picuri de sudoare de pe frunte. Incepusem sa ne gandim cam pe unde poate fi izvorul si daca nu cumva lipsa ploilor din ultima vreme il facusera sa dispara.
Am urcat pe indelete pana in poiana larga, din inima padurii, in care firicelul de apa cautat ne-a potolit setea. Ne-am odihnit cu ochii aruncati spre primele inaltimi, ale Tatarului si Muchiei lui Fat. Am trecut apoi pe langa tufele de zmeura pe care mai spre vara le-am gasit tavalite de neindemanarea ursului. Am strabatut noianul de frunze adunate de vantoasa de care aflasem in vale si care, pe alocuri, mai-mai sa ne acopere. Am urcat cate o coasta de munte mai repezita catre muchia pe care uneori o mai paraseam. Intr-o seuta am intalnit ramificatia unei poteci care cobora spre lunga vale a Moasei si intr-alta o sageata care ne arata cat mai avem pana la refugiu.
De aici incolo drumul era mai branos. Pe ici pe colo mai susura vreun izvor timid. Stanci mari ne stateau in cale si brazii luasera loc fagetului de pana atunci. In despicatura potecii se zarea cer senin si pana la poiana refugiului nici n-am mai avut mult de mers. M-am indreptat catre usa refugiului si cand am apasat pe clanta... era inchis! Au urmat telefoane date cabanierului, care a bolmojit ceva. Ba ca ne-a asteptat doar el stia unde, ba ca daca aveam saci de dormit sa ne adapostim in magazia din apropiere, ba pana la urma, daca nu suntem decat patru, nu se deranjeaza el pana la noi. Asa ca n-am avut incotro si ne-am indreptat catre stana din poiana din apropiere. Furiosi, dar pana la urma fericiti ca am gasit stana si aceasta mai era folosibila, ne-am gasit culcus fiecare pe lavitele amarate, cu scantei de stele prin acoperisul de deasupra.
Am cotrobait prin preajma locului unde ajunsesem. Am coborat putin in continuarea punctului rosu si am gasit poteca larga, ciobaneasca care ducea spre Raul Moasei, dar mai ales am cautat izvorului stanei, sa-mi asigur rezerva de apa necesara. Pana la urma l-am gasit. Undeva catre valea de sub cabana. De abia mai susura izvorul si parca atunci am inteles pricajeala stanei si butoiul mare cu apa tulbure din apropiere in care poate isi adunau apa de ploaie. Focul incropit afara ne-a mai tinut prin preajma lui pana am gasit de cuviinta sa ne retragem fiecare in culcus. Peste noapte am iesit pe afara, cat sa ne lamurim daca rafalele care zgaltaiau stana ar putea avea vreo inraurire asupra vremii de a doua zi. La un moment dat, unul dintre noi a zarit la marginea padurii, cat la o zvarlitura de bat, doi ochi care sclipeau in noaptea neagra. Pasa-mi-te un lup venise sa vada ce s-o fi petrecut pe la stana caruia toata vara ii daduse tarcoale. Nu l-au clintit din loc strigatele noastre, nici petardele zgomotoase trase de noi. Si cand i-a venit lui bine, ne-a intors spatele si dus a fost.
Dimineata ne-am trezit de cum s-a facut lumina. Am iesit din stana, am aranjat rucsacii in spate si am inceput urcusul catre locul cabanei de unde plecasem cu o zi inainte. Poate nu m-oi fi odihnit bine, dar suisul pana in poiana refugiului mi s-a parut greu si am asudat din belsug. Apoi am luat-o voiniceste pe cararea ce ne scotea sus, in creasta muntelui. Poteca grea, cu serpentine multe, cu pietre mari in cale pana spre plai si care nu ne-a dat nici o clipa de ragaz. Am intalnit monumentul ridicat in memoria unuia dintre alpinistii savarsiti prin aceste locuri (vezi imagini la ) si fetele i-au inchinat o lumanare. Aici, in apropierea Tuguiului Gorganului, sfarsisem prima parte a traseului pe care ni-l propusesem. Ne astepta a doua parte, pe o poteca mai firava, prin locuri mai priporoase, cu trepte stancoase care trebuiau depasite si care ne-au solicitat din plin. Pana in creasta care mi se parea atat de departata am trudit zdravan sau poate doar mie mi s-o fi parut greu. Peste tot era soare mult si o zi linistita, cu doar cate o briza mangaietoare care cobora din creasta. Pana la urma am ajuns sus, langa stancariile Varfului Moasei (imaginea 3), acolo unde statea infruntand anii crucea studentului savarsit prin aceste locuri intr-o zi cu viscol cumplit.
2 Innotand prin frunze.
3 Pe Vf. Moasa, 2034 m.
Aproape ca ne-am aruncat langa pietrele care ne adaposteau de vantul care si acum matura creasta. Era soare si oarecari gaze se trezisera la viata. Parleala soarelui tomnatec si privirile aruncate peste vai si creste inalte ne-au tinut la odihna in locurile astea minunate aproape doua ore. Intr-un tarziu, am luat-o spre saua fara sfarsit parca, si am ajuns mai intai la stancariile Vulcului. Mai apoi am coborat catre Saua Apei Cumpanite, sub Varul Tatarului, acolo unde apa vie a izvorului isi risipea undele catre tinuturi atat de diferite cardinal. De aici si pana la bordeiul de sub sa (imaginea 4) nici n-am mai avut mult de mers. Acolo ne era locul de mas peste noapte. Bordeiul era asa cum il stiam. Doar ca intre timp pe aici mai trecusera si altii, judecand dupa ceva semne lasate pe ici pe colo. Seara era la fel de frumoasa ca tot restul zilei si dupa ceva alergatura dupa cetina, cat sa ne fie odihna mai cumsecade, am avut timp sa admiram culorile apusului si soarele care disparea dupa cununa Muntilor Capatanii.
4 Bordeiul de la Apa Cumpanita.
7 Muntii Lotrului, in fundal si Muchia Zanoaga Cainenilor.
3 Pe Vf. Moasa, 2034 m.
A urmat o noapte instelata, cu din cand in cand cate-o pala de vant. In bordei era chiar cald si afara, coasta muntelui, catre Apa Cumpanita si Tataru, stralucea in lumina rece a lunii. Cand s-a luminat de ziua am iesit alene din sacii de dormit. Am parasit bordeiul, luandu-ne oarecum ramas bun pana la primavara viitoare. Am urcat pana la firul drumului alpin. Am privit cu nostalgie spre culmile inca intunecate ale crestelor de pe care de abia de coborasem si am continuat coborarea pe drumul Cotilor, incarcat de istoria razboiului din 1914 (vezi imaginile 7-10). Ne-am abatut la izvorul Piciorul Boului, sa ne improspatam fetele cu apa rece tasnita de sub munte. Am trecut prin locul stanei cu urzici si pe langa paltinii incarcati primavara cu pastravi, buni de fript la foc in fata bordeiului din Apa Cumpanita.
9 Vf. Tataru si inceputul Muchiei Cotilor.
10 Coborand pe Muchia Cotilor.
Am ajuns in locuri cu privelisti catre crestele muntilor pe care-i paraseam (imaginea 11); catre tuguiatul Miclaus si Caldarea Budislavului si, pe nesimtite, am ajuns in plaiul insorit al Ciungilor. Am mai privit o data inaltimile, cu regret ca poate doar la anul aveam sa le mai vedem si am inceput drumul ultimei coborari.
11 Din Saua La Ciungi, privire spre creasta.
Din muchia insorita, din ierburile inalte din Saua Ciungilor am luat-o la dreapta, pe poteca aproape invizibila, acoperita de tufe de boz, scarmanate zdravan de mistreti. Am intrat repede pe vechiul drum, cu serpentine multe, arareori insorite si pe el am ajuns in valea cu urme de taieri de padure, salbatice. Pe drum, urme noroite de masini si peste tot cioturi din padurea schinguita. Am zabovit o clipa in poiana stralucind in soarele amiezii. Apoi am plecat catre satul Cainenilor. In drum ne-am mai aplecat catre unda izvoarelor, sa ne potolim setea. Deasupra, cerul era mereu senin si gandurile noastre, cat scapau din oboseala coborarii din inaltimea muntelui, tot catre crestele inalte se indreptau.
Pe nesimtite am ajuns in sat si cand ne-am plictisit de atmosfera sateasca duminicala ne-am indreptat spre gara. Cerul era tot senin, racoarea serii de toamna incepea sa se faca simtita si gandurile noastre tot spre culmile albastre, inalte, se indreptau.