Vârful Picuiata (2437 metri), în Munţii Făgăraș (creasta principală se vede de la Budislavu până la Gălăşescu)

continuare de la

De remarcat că privirea poate cotrobăi în detaliu în special de-a lungul tronsonului de munţi Piscu Negru - Muşeteica - Buda - monumentul Nerlinger (acesta din urmă aflat chiar pe creasta principală a masivului); eu, care am avut bucuria să străbat cele mai multe din cotloanele acestui perimetru, pot să vă spun că el apare de pe culmea Piatra Tăiată - Picuiata, din cauza inevitabilelor impurităţi din atmosferă, mult mai prăpăstios decât în realitate, iar marele Lac Buda pare să fie putenic înclinat către noi (imagine 1b)! Vedem bine și valea pe care se află forma sferică cu conținut metalic ridicat, diametru aproximativ 2,5 metri (imaginea 1a); meteorit? 

Din Piteşti intrăm pe drumul către Curtea de Argeş; după localitatea Merişani, se desprinde o şosea spre dreapta: Brădetu, 41 kilometri. Ajungem în Brădet, trecem de hotel şi spital (cam aici este centrul aşezării, înspre amontele ei) şi imediat suntem la limita dinspre nord a localităţii, unde punem kilometrajul la zero (624 metri altitudine). Apar semnele turistice cruce roşie şi punct roşu.

Spre dreapta, drum spre localităţile Gruiu şi Nucşoara.

La kilometrul 0,2, pe stânga geografic, perete înalt de zeci de metri, cu mixtura dezvăluită prin decupajul făcut de apa Vâlsanului. La kilometrul 8,5, luncă largă, pensiunea agroturistică Cuibul Dorului, vile. La km 9, ramificaţie spre stânga a drumului auto, marcată cu cruce roşie. Punctul roşu merge în amonte pe Valea Vâlsanului.

La kilometrul 14 începe Lacul de baraj Vâlsan, lung de aproximativ 0,4 kilometri. La capătul lui dinspre amonte, lângă drum, cantonul Alunu, 920 metri altitudine. La 500 de metri în amonte de cantonul Alunu, ramificaţie spre stânga: drum spre Vf. Oticu (1830 m), lung de 15 kilometri. Am urmat acest drum cu autoturismul, dar după 7,7 km de la debutul său a trebuit să ne întoarcem, din cauza şleaurilor înnoroiate, mai adânci decât roata maşinii noastre.

Revenim pe firul Văii Vâlsan, la 14,9 kilometri de amontele localităţii Brădet. Spre amonte, punctul roşu dispare. Mai avansăm cu maşina până la kilometrul 28,5, la 1380 metri altitudine, unde abandonăm vehiculul pentru că se trăgeau buşteni mari pe drum. Cu rucsacii în spate, am făcut încă 55 minute până la capătul drumului forestier, la 1530 metri altitudine (am mai parcurs 3-4 kilometri).

Drumul forestier se termină chiar pe malul Vâlsanului, peste care am găsit punte montată de ciobani. Apa aici nu este totuşi prea adâncă şi repede, deci dacă puntea va lipsi nu sunt probleme deosebite pentru a ajunge pe celălalt mal. Aproximativ perpendicular pe direcţia Vâlsanului vine aici un mic afluent, pe care suim cam 15 metri altitudine relativă faţă de Vâlsan. Spre dreapta, amonte, afluentul coboară pe un drum pe care îl urmăm. Aceasta este calea de a pătrunde tot mai bine pe poteca ciobănească largă, care urcă plăcut şi ne scoate, după aproximativ 2½ ore la o stână situată la 1920-1930 metri, la vest de Culmea Jepii de Sus, într-o pitorească căldare glaciară. Izvor bogat aproape de stână, perspective frumoase spre partea înaltă a versantului stâng geografic al Vâlsanului (vezi și).

Repet, este stână (adică aici se desfăşoară întreg procesul de prelucrare al laptelui de oaie) şi nu bordei ciobănesc (locul unde ciobanii vin cu oi fără lapte sau berbeci). Din câte cunosc despre munţii noştri este stâna aflată la cea mai mare înălţime din Carpaţi; se află în stare bună. Are trei încăperi, cu laviţe. Și saivan, cu acoperiș, pentru adăpostirea oilor. Până aproape de stână coboară şi o ramificaţie din drumul auto de pe culmea marcată cu semnul turistic cruce roşie.

La nord-vest de stână, într-o căldăruşă înjnepenită, se află un mic lac, vizibil mai uşor dinspre înălţimi. De la stână ne orientăm să ieşim spre culmea principală şi nu sunt probleme să găsim un drum care să ne convină. După 60 minute de la stână sosim la aproximativ 2200 metri, pe culme, având spre stânga noastră, mai jos, drumul auto. Se deschide panoramă spre Vârfurile Ciortea (la stânga) şi Lespezi - Negoiu (imaginea 4). Apar semnele cruce roşie, aplicate pe pietre. Ne orientăm spre nord, pe culmea paralelă cu Valea Vâlsanului; vom avea de urcat, dar şi de coborât pe plaiuri alpine, apoi peste vârfuri şi de-a lungul unor spinări înguste şi stâncoase. Până pe Vârful Picuiata facem în jur de 1½-2 ore.

După ce trecem de Picuiata, coborâm puternic şi mai avem 45 de minute până în căldarea de la obârşia Vâlsanului, acolo unde izvoarele se află cam la 2240 metri altitudine (imaginea 5). Lacul Vâlsan era complet secat. Pe 30 iulie 2005, venind dispre Valea Rea, de pe Vârful Scărişoara Mare (2489 m) îl văzusem cu apă şi în jurul lui mai numărasem încă nouă oglinzi de apă, dintre care una ceva mai mică decât lacul principal. Acum, doar la nord-est de lacul secat se afla o oglindă cu suprafaţă de luat în considerare.

(Informații clare și acoperitoare privind subiectul pot fi citite accesând Ghidul Munții Făgăraș de pe site-ul Romania-natura! Noi venim cu actualizarea unor informații (2020 vs 2005) și cu câteva precizări suplimentare. 

Pe Valea Vâlsanului se ajunge părăsind DN 73C, Curtea de Argeș – Câmpulung Muscel, în comuna Mușătești (18 km de Curtea de Argeș, 32 km de Câmpulung Muscel), pentru DJ 7031 ce suie pe valea în cauză 12,5 km, asfaltat, în bună stare, până în capătul satului – stațiune balneo-climaterică – Brădet. Aici se întâlnește cu DC 268 care permite accesul în valea Vâlsanului de pe valea Doamnei: se pleacă din satul Sboghițești, trecând apoi prin Nucșoara și Gruiu. Sunt 7 km, din care 5 km sunt asfaltați (între timp, posibil și ultimii 2).

Pe valea Vâlsanului, după părăsirea satului Brădet, drumul este unul forestier, circulabil pentru orice fel de mașină. După 8 km valea se deschide larg, cale de 1,5 km: suntem în Poienile Vâlsanului cu o capacitate de campare pentru vreo două sute de persoane; există aici și o pensiune cu restaurant. Din capătul amonte al poienilor pleacă spre stânga un drum, asfaltat doar pe 2,75 km, până la prima intersecție, de unde conduce spre dreapta, înconjurând o mare poiană, a Toacei sau Moliviș – un vast zăcământ de turbă, spre Transfăgărășan la care se racordează după 10 km dificili, totuși accesibili; suntem la 3 km amonte de barajul Lacului Vidraru.

Dincolo de Poienile Vâlsanului, de-a lungul a încă 4,5 km, încă mai sunt platforme pentru instalarea corturilor, drumul fiind, cât de cât, circulabil și pentru mașinile mai joase. Reținem, pe această porțiune, intersecția de la km 3, Gura Dobroneagului, de unde continuăm spre stânga, și cea de la km 4,5 din care se desprinde către stânga un drumeag ce duce sub barajul lacului de acumulare Vâlsanu. De aici, mergând spre dreapta ajungem după 1,5 km dincolo de coada lacului, la o importantă intersecție: brațul stâng duce tocmai sus, pe plaiul versantului drept al Vâlsanului, putând ajunge cu autoturisme 4×4 departe, până… aproape de Vf. Piatra Tăiată; spre dreapta continuăm pe valea Vâlsanului doar dacă ecartamentul mașinii noastre este de măcar 15 cm. Un punct de reper de pe taseu apare după alți cca 7 km: o intersecție cu drum spre dreapta, pe un afluent al Vâlsanului, Zănoguța; vom ști aici că mai avem de mers 10 km. Mai reținem că de la gura Zănoguței, după 3,5 km traversăm Vâlsanul pe pod, pe malul său drept, până aici mergând exclusiv pe cel stâng; mai sus de pod îl vom mai traversa direct prin apă, râmânând în final pe malul stâng. Ne oprim lângă un vad larg și cu apă mică după un total de 18,5 km. Există încă, 100 m mai sus de vad, o veche punte ciobănească, dar, pentru a ajunge la ea va trebui să învingem vegetația sălbatică și trunchiurile prăbușite în mulții ani de când traseul pastoral ce o folosea a fost părăsit.

Traseele per pedes ce pornesc de aici duc:

– la stâna de sub Custură și, de aici, pe Custură, țintind apoi vârfurile Piatra Tăiată și Picuiata;

– în Căldarea Vâlsanului cu posibilitatea de a ajunge pe Picuiata și Piatra Tăiată, întorcându-ne la mașină pe la stâna de sub Custură, ori pentru a… defila pe (sub) Culmea Scărișoarei până în Curmătura Furfuescu, revenind, de aici, în valea Vâlsanului.

Descriem, pe scurt, cele două variante:

1. Traversăm Vâlsanul (prin vad), de pe malul opus instalându-ne pe un drum de tractor ce ne conduce ușor spre stânga spre o tăietură relativ recentă peste care s-a instalat o vegetație ierboasă luxuriantă. Țintim să ajungem spre latura din dreapta (cum urcăm) a tăieturii. Drumul se sfârșește, noi suim pe lângă pârâiașul pe care l-am traversat între timp, ocazie cu care ar trebui să decelăm prin vegetația deasă urmele vechii poteci pastorale ce ducea la stână; sigur le vom vedea clar ceva mai sus, după ce depășim zona defrișată. Ieșim din pădure pe pantele stângi (geografic vorbind) ale unui vâlcel larg pe care suim, ajungând repede în dreptul stânii de sub Custură – după unii, aflată la cea mai mare altitudine din țară; încă funcționează. Ca să ieșim pe Custură:

– fie urmăm drumul de tractor tras pentru stână ce părăsește ulucul larg al vâlcelului ocolind Custura spre stânga și urcând pe Muntele Jepii de Sus unde se racordează cu drumul auto alpin ce duce spre Muntele Piatra Tăiată;

– fie urcăm în continuare pe vâlcel, trecând pe dreapta sa, țintindu-i izvoarele cele mai depărtate (cât mai în stânga cum urcăm și cât mai … sus). Putem părăsi vâlcelul pe o potecă de oi trasată pieziș pe versantul său stâng (geografic) ieșind pe Muntele Jepii de Sus, sau pe cealaltă, ce atacă frontal Custura, din fundul vâlcelului!

2. După traversarea Vâlsanului urmărim drumul de tractor paralel cu firul apei până ce ar trebui să-l traversăm din nou. Descoperim însă o potecă ce se anină pe malul drept cât să depășim un cot neprietenos al Vâlsanului, reîntâlnind însă curând drumul de tractor. Nu după mult timp, acesta se oprește brusc tocmai când părea că vrea să suie oblic pe versant. Din capătul său alegem oricare dintre potecile de oi ce râmân fidele curbei de nivel de 1650 m, cu o clară tentă ascendentă, astfel că ieșim din pădure, în final, printre jnepeni, după jumătate de kilometru, la altitudinea de 1.700 m, lângă o stână părăsită. Vâlsanul e cu cca 50 m liniari mai jos, dar cu 10 m altitudinali sub noi; și așa va rămâne mult timp în continuare. După cca 2 km, adică o oră de mers astfel, ajungem în dreptul unui bordei aflat vizavi, adică pe malul stâng al Vâlsanului; dar, cu ceva timp înainte, ne-a apărut în față un alt bordei ceva mai departe de anteriorul, aflat însă pe malul drept, iar sub acesta, aproape de malul apei, încă unul, din piatră, părăsit. Suntem într-un loc unde putem opta pentru două variante de continuare a traseului:

– urcând spre stânga, oblic pe o potecă lată de oi, de pe la 1.940 m de unde plecăm și ajungând la 2.100 m, lângă un lăculeț glaciar (permanent, se pare) într-o căldărușă situată între vârfurile Picuiata și Piatra Tăiată. Până în șaua dintre cele două vârfuri trebuie urcată o diferență de nivel de 250 m.

– continuând pe valea Vâlsanului în amonte, impunându-ne un câștig ceva mai substanțial și mai rapid de altitudine: așa că ne propunem să trecem pe deasupra bordeiului de pe versantul pe care ne aflăm cam cu 20-30 m mai sus de acesta, menținând apoi un plus altitudinal moderat, atât cât ne permit cărările oilor, ideea fiind să rămânem cam la aceeași distanță liniară față de apa Vâlsanului. După mai bine de jumătate de oră ajungem la unul dintre cele două fire de obârșie ale Vâlsanului; suim prin stânga sa (dreapta geografică) ajungând după vreun sfert de oră în Căldarea Vâlsanului, lângă fostul Lac Vâlsanu, rămas fără apă în urma colmatării. Izvoarele glaciare care l-au alimentat răzbat acum la suprafață sub forma câtorva mici oglinzi, iar apa meteorică ce-i mai dau viață primăvara se evaporă repede. De lângă lac ajungem fără mare efort în punctul cel mai de jos al crestei ce leagă culmile Picuiata și Stânișoara; iar de aici optăm pentru oricare dintre acestea două așa cum am mai sugerat !

Desigur, există încă o variantă de traseu, ceva mai lung, desfășurat pe cele două culmi, urcând (coborând) pe la stâna de sub Custură și coborând (urcând) prin Curmătura Furfuescu. De la.)

Donează 30 de lei