Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
De la cabana de la Lacul Bâlea până în Șaua Netedu, pe bandă albastră, am făcut mai puțin de o oră. La traversarea piciorului nord-vestic al Muntelui Văiuga am retrăit în amintire episodul dramatic de pe vremea solstițiului de vară 1988: am fost atunci spectator înmărmurit al unei avalanșe de pietre și gheață care a măturat panta la vreo 200 metri în fața mea, cu zgomot înfricoșător. A urmat peste 15 minute întâlnirea cu albia Văiugii pe care o cărare sporadic marcată cu cerc albastru suie la dreapta în creasta principală dintre Vârfurile Capra și Văiuga. Această vale, precum și flancul ei stâng geografic constituie o neîntrecută pârtie naturală de schi, unde sezonul se împinge până în miezul verii, ca nicăieri în masiv sau în altă parte. Nu întâmplător, schiori fruntași, inclusiv cei din lotul național, obișnuiesc să efectueze aici ultimele antrenamente și participă la concursuri care încununează activitatea de iarnă și primăvară.
După încă aproape 30 minute, iată-mă din nou în Tarnița Netedului. Vremea era fățiș potrivnică. O mare de cețuri învăluia cea mai mare parte a Văii Arpășel, din care se ițeau ici-colo țancurile și turnurile Culmii Albota. Planul de a „scotoci” Găvanul, căldarea finală a Văii Arpășel, de a călca peticele de zăpadă perenă și mai ales dorința de a „pipăi” la baza ei fața „nevăzută” a Crestei Arpășelului, înfricoșătorul ei versant septentrional aproape vertical, numai stâncă goală și lucioasă, devenea nerealist.
Ne-am încredințat deci plaiului pastoral, după bănuiala noastră, convins că mă va călăuzi fără riscuri în adâncurile Văii Arpășel, trecând negreșit și pe la visata stână. Sfidam astfel inexplicabila interdicție și călcam pe un tărâm necunoscut. M-au mirat și descumpănit serpentinele foarte comode, lungi, cu pantă neobișnuit de lină, precum și prezența unor balustrade de lemn trainice și ocrotitoare, de parcă ne-am fi aflat pe o promenadă pentru convalescenții din împrejurimile unei stațiuni balneoclimaterice.
Dar, stupoare: după nici 20 de minute de coborâre, poteca se curma brusc deasupra genunii, la granița mării de negură. Ce-i de făcut? Am abandonat idea de a face cale întoarsă. Am continuat coborârea, fără potecă, de-a coasta, jumătate la dreapta, peste grohotiș și fețe înierbate, astfel încât să ocolesc ruperile de pantă înspre fundul Căldării Coruga. Eram uimit de abundența vegetației: arbuști, tufe dese și încâlcite, iarbă înaltă necălcată de oameni sau turme. Nu răsuna clopot de animal, nu răzbătea lătrat de câine ori îndemn de cioban. Doar dinspre sud-est, acolo unde localizam micul circ al Prelucii, venea zvon de pietre și bolovani clintiți din loc și rostogoliți în adâncuri, împletit cu șuieratul inconfundabil al caprelor negre.
Am trecut de-a curmezișul două jgheaburi priporoase, înguste și bolovănoase, care porneau de undeva de sub Vânătoarea, iar pe al treilea l-am urmat cu destulă caznă și emoții, în jos la stânga, până în fundul căldării principale, la aproximativ 1700 metri altitudine. Nu trecuse nici o oră de la plecarea din șa. Cortina de ceață se mai retrăsese, așa că puteam vedea câteva sute de metri în jur. Decepție: lucirea care credeam că o trimite acoperișul „stânii” se datora unei banale lespezi de piatră. Totuși, ceva mai jos, în stânga, am dat de resturile unui bordei de piatră, lângă un stei.
A urmat un scurt repeziș, până în circul următor al văii. În stânga firavei poteci care începuse să se înfiripe am zărit o căbăniță îngrijită, cu două încăperi și șopron. Într-un colț, îmbrăcăminte, merinde și coșuri de fructe, trădând prezența prin preajmă a unor culegători ale roadelor pădurii. Altimetrul zicea 1580 metri, iar ceasul că trecuseră 90 minute de la plecarea din Culmea Netedului. De-a stânga cărării de acum tot mai bine individualizate se întindea un afiniș des și bogat, cu bobițe ademenitoare.
Am reluat marșul; după puține minute m-am trezit în fața unei table indicatoare pe care scria: rezervația faunistică Valea Arpășel, ocolul silvic Arpaș, pășunatul interzis. Totul mi se clarifică într-o clipită. Ne găsim așadar în perimetrul ce și-l rezervase cel mai iubit dintre vânători. Petecul de teren dreptunghiular amenajat pe Netedu era probabil un heliport iar poteca grijuliu desenată, în serpentine, ghida spre măcelul de capre negre. Culegătorii de afine, localnici, întâlniți peste puțin timp, au confirmat ipoteza. Refugiul întâlnit fusese anume destinat pentru vânători, tehnicienii și paznicii de vânătoare care organizau și regizau sinistrul spectacol.
Peisajul se schimbă. Pătrund în pădurea de molid. În dreapta, Pârâul Calului se prăvălește în Arpășel printr-o splendidă cascadă înspumată. Intru într-o tăietură. Tufe compacte de zmeură. Deci jumătate de oră de cules. Alt pârâu năvalnic din stânga, care vine probabil din Căldărușa ce ocrotește Lăcuțul Buteanu, formează o la fel de pitorească cădere de apă. O punte de lemn ne trece pe malul drept al apei. Cărarea se afundă tot mai adânc în pădure. Brusc, apare la stânga o a doua cabană de vânătoare, cochetă, ceva mai încăpătoare. Suntem la 1330 metri altitudine. Cu toate popasurile, de la refugiul de sus n-a trecut mai mult de o oră.
Apoi coborâm pe poteca ce însoțește cursul meandrat și vijelios, presărat cu ochiuri, bulboane, săritori și mici chei. Trecem de nenumărate ori firul apei, pe punți îndrăznețe, meșteșugit alcătuite de oamenii muntelui. O pancartă din drum ne amintește că ne aflăm într-o rezervație cinegetică. În mod automat și fericit, restricțiile de circulație pentru oi, vite, câini și oameni au contribuit ca acest areal să devină treptat și rezervație botanică, floristică. Acest statut de rezervație conferă văii o notă aparte, rezultând din sălbăticia neobișnuită, aspectul de teren virgin, sustras intervenției omului și agenților săi modificatori.
Scăpată din strânsoarea crestelor înalte care sfârșesc către miazănoapte cu Furca Albotei, la dreapta și Piatra Răsunătoare, pe stânga, valea se lărgește treptat și își domolește cursul. Prin dreptul Pârâului Prislop, pe dreapta, după vreo 45 minute de la cabana a doua, dăm de capătul drumului forestier (aproximativ 850 metri altitudine). Puțin mai jos, o ramificație scurtă coboară la dreapta, în albie, unde se află un baraj de beton și o microhidrocentrală. Mai în aval râul primește din stânga afluentul Lupoaia, însoțit de un drum de exploatare a lemnului (cota 640 metri).
La câteva sute de metri de aici ne întâmpină o importantă încrucișare de drumuri: spre stânga, ramificația spre Transfăgărășan, pe care îl interceptează mai sus de satul Cârțișoara, iar spre dreapta, dincolo de podul peste Arpășel, cale de o oră până la cabana Arpaș.
Am continuat spre nord, am ieșit din zona colinară împădurită și am pătruns în șesul larg și neted al Țării Făgărașului. Crângul de sălcii și arini din lunca văii este binevenit loc de popas. N-am scăpat prilejul de a mă răcori în undele călduțe ale Arpășelului. Tufele de mure de pe marginea drumului ne-au oferit apoi cu dărnicie rodul lor. Marș toropit de căldură, încă vreo 3 km, pe drumul de țară pietros și colbuit, tot către miazănoapte. Iată-mă în frumoasa așezare rurală submontană Arpașu de Sus, punct terminus al liniei de autobuz spre gara C.F.R. Ucea.
În a doua jumătate a zilei, treptat cerul se înseninase. Crestele lăsate în urmă își dezvăluiau în fine, cu întârziată generozitate și tot mai de departe, sălbatic a lor splendoare. Ca atrasă de un magnet, privirea se întorcea mereu în urmă. Scrutam lacom peisajul îndepărtat, ca dintr-o lume pierdută. Rememorez imaginea ultimă care mi s-a fixat pe retină la urcarea în autobuz: spre miazăzi, în fundal, un uriaș zăgaz de piatră, de formă triunghiulară cu baza sus, care astupă fundul văii. E Creasta Arpășelului, sprijinită în stânga pe Muchia ondulată a Albotei iar în dreapta pe cea a Buteanului, care culminează cu piramida încețoșată a Vânătorii.
vezi toate ghidurile, hărțile, articolele, imaginile explicate cu Munții Făgăraș / Făgărașului