Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
Marius Terchilă (Timişoara)
Am intrat în Cheile Caraşului după ce am trecut pe sub viaductul din capătul comunei Caraşova, situat pe şoseaua Reşiţa - Anina. Era sfârşit de septembrie 1995, cu zile calde, liniştite, vreme stabilă, nopţi reci.
Cheile accesibile ale Caraşului (https://sites.google.com/site/romanianatura92/home/carpatii-apuseni/anina-aninei/cheile-carasului-descriere-parcurgere-in-muntii-anina-aninei) se desfăşoară între Caraşova şi Prolaz, literatura de specialitate numind zona cuprinsă între Prolaz şi Mediureca drept cheile inaccesibile (https://sites.google.com/site/romanianatura92/home/carpatii-apuseni/anina-aninei/cheile-inaccesibile-ale-carasului-in-muntii-aninei). Cheile accesibile pot fi parcurse în 80 minute, la sfârşitul cărora te încearcă un imens regret pentru că au fost aşa de scurte.
După ce am trecut de Peştera Liliecilor (https://sites.google.com/site/romanianatura92/home/carpatii-apuseni/anina-aninei/cheile-carasului-descriere-parcurgere-in-muntii-anina-aninei) şi de „tăietură” (o portiţă în stâncă), zona devine mai sălbatică. Poteca este mărginită în dreapta de pereţi verticali şi în stânga de spectacolul dornelor şi repezişurilor Caraşului. Grupul era condus de Tia, aleasă de toţi pentru spiritul de observaţie. Ziua caldă, cu soare, oferea viperei îndemnul să iasă la plajă pe stâncile din potecă.
Deodată şirul se opreşte. La 35 minute în amonte de Peştera Liliecilor, o viperă cu corn (Vipera ammodytes) dormea lungită de-a lungul potecii. Îi rog pe toţi să se retragă. Rup o joardă de alun, lungă. Mă opresc la doi metri de viperă şi o admir: pe frunte are o pată care seamănă cu litera H, cu picioarele de jos mai scurte; are culoare roşcată ca a stâncilor, dominată de dunga mai închisă la culoare, cafenie, de pe spate. Leneşă, se bazează pe veninul ascuns undeva sub tâmple (I. Simionescu, Fauna României, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pagina 190); cornul se află pe falca de sus, o ridicătură acoperită cu solzi. Bat de câteva ori cu joarda de alun în pământ, în apropierea ei şi se târăşte între stânci.
Mergem voioşi că am scăpat de balaur, dar după 10-15 minute Tia observă tot în potecă o Vipera berus, cu capul între stânci şi coada spre Caraş. Este cu câţiva centimetri mai lungă decât prima; doarme la soare. N-a mai aşteptat să ne apropiem de ea cu joarda, s-a ascuns între stânci. Apucăm să distingem pata sub formă de V, cu vârful spre bot şi dunga negrie de pe spate.
*
Mai, 1983. Coboram cu un grup de liceeni din Platoul Iabalcea, spre Prolaz (https://sites.google.com/site/romanianatura92/home/carpatii-apuseni/anina-aninei/cheile-carasului-descriere-parcurgere-in-muntii-anina-aninei). Dorin, aflat în frunte, se opreşte şi mă cheamă. Chiar lângă potecă este o Vipera berus, gata de atac, în poziţia cobrei, pendulând capul înainte şi înapoi. Scoate limba şir, de mai multe ori şi emite un şuierat sinistru. Îşi umflă gâtul iar ochii acoperiţi în parte cu pieliţă îi dau înfăţişare hidoasă, înspăimântătoare. Trecem repede. Am scăpat cu bine.
*
Cheile Nerei (https://sites.google.com/site/romanianatura59/home/carpatii-apuseni/anina/cheile-nerei-marcaje-harta), iunie 1982. De la podul Beiului ne îndreptăm, pe poteca marcată cu bandă roşie, spre Sasca Română. Parcurgem tunelul de la Foeroaga Mare şi admirăm de la 70 metri înălţime faţă de apă dornele Nerei şi pereţii verticali care străjuiesc malul stâng. Un singur pas greşit în locurile unde tunelul este surpat şi ne putem trezi în vâltorile râului. Urmează o zonă calcaroasă prin care se strecoară poteca îngustă. Întâlnim o pereche de tineri voioşi. Fata scote un ţipăt de spaimă: pe stânca înclinată doarme o viperă cu corn. Nici nu se sinchiseşte de prezenţa noastră. Băiatul pune mâna pe un bolovan şi vrea să o strivească. Îl opresc la timp, explicându-i că noi am intrat în casa ei.
*
Mai, 1984. Am parcurs Cheile Nerei (https://sites.google.com/site/romanianatura59/home/carpatii-apuseni/anina/cheile-nerei-marcaje-harta) plecând de la Şopotul Nou. Deşi primăvară, este secetă. La cantonul Damian fântâna nu avea strop de apă, aşa că am băut din undele limpezi ale Nerei. Nu am păţit nimic, nu ne-am îmbolnăvit, dar totuşi nu vă recomandăm să beţi apă din râu. De la cantonul lui Damian în aval urmează o mică zonă de grohotiş, impresionanta Cârşă a Rolului şi apoi Poiana Lindinii, unde speram să găsim pârâiaşul din pădurea sălbatică şi să ne potolim setea. Secase!
În zona de grohotiş am grăbit pasul, ştiind că este un loc preferat de vipere; dar, abia apuc să o văd, că sare de aproape şi mă muşcă de picior. În spaima momentului n-am simţit nici o durere, dar când mă opresc observ trei înţepături mai jos de genunchi, în formă de triunghi, unde sunt muşchii piciorului mai puternici. La nici două minute după eveniment, scot trusa sanitară, tai cu o lamă sterilizată în carne vie şi unesc cele trei puncte. Tăieturile sângerează abundent, eliminând veninul. Apoi pun pe rană clorură de calciu, pe care o aveam într-o fiolă. Este primul antidot antiviperin, descoperit de francezul Calmette, de la Institutul Pasteur. Continuăm excursia spre podul Beiului şi de acolo spre Cascadele Beuşniţei (https://sites.google.com/site/romanianatura15/home/carpatii-apuseni/aninei/cascadele-beusnitei). Prietenii mă urmăresc discret, gata să mă ajute; dar se pare că intervenţia rapidă şi eficientă m-a salvat de consecinţele nefaste ale veninului perfid care atacă însuşi izvorul vieţii.
*
Iulie, 1972. Coboram de la cabana Pietrele din Retezat (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/retezat), dimineaţa la ora 6, spre Cârnic, pe ceea ce numim azi poteca veche. Mergeam în faţă, cu gândul la trenul spre Simeria. Ne grăbeam, nedând atenţie prea mare potecii, comodă, fără denivelări. Deodată Lucia aleargă spre mine, scoţând ţipete de alarmă. Am crezut că cel puţin ursul ne fugăreşte, gata să ne mănânce.
Era vorba doar de o biată viperă din potecă, peste care am trecut fără să o observ. Înghiţise pe jumătate un dolofan şoarece de câmp şi, cu maxilarele mult depărtate, se străduia să termine treaba. Până prin 1986, un sanitar aducea la cabana Pietrele ser antiviperin. Chiar l-am însoţit ultima dată cînd a mai adus ser la cabană; după spusele lui s-a renunţat la importul acestui medicament.
Din întâmplările relatate n-aş vrea să se înţeleagă că zonele carstice sunt pline de vipere care stau gata să te muşte. Am cutreierat carstul bănăţean, superb şi sălbatic, şi ani în şir n-am văzut nici urmă de viperă. O dată, la Ochiul Beiului, situat mai jos de Cascadele Beuşniţei, am simţit un pătrunzător miros de usturoi, semn că în apropiere era un ghem de vipere, încolăcite toamna târziu sau primăvara.
vezi și
Vipere cu corn în Defileul Oltului
Vipera, răspândită în tot lanţul Munţilor Carpaţi, până la 2500 metri; ce facem când ne mușcă