„Scurtătura” din Munții Parࣸâng/ „Sfaturile” ciobanilor pot fi periculoase
Ana-Maria Hodorog (Oradea)
Nu sunt o înfocată a muntelui dar când e să merg în Parâng, Retezat sau Făgăraşului sunt gata de înălţat.
În august 1999 am pornit spre Parâng (hartă, descrieri trasee, peșteri deosebite la https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/parang). Urcam de la Rânca, într-o după-amiază cu vreme aceptabilă, ba nori, ba soare. Creasta ni s-a părut impresionantă dar uşoară, fiindcă potecile nu sunt aplecate deasupra hăurilor ca în Munţii Făgăraşului. Seara, am instalat tabăra la Lacul Câlcescu; oază plină de viaţă în deşertul de stâncă şi iarbă uscată bătută de vânt. Cum cobori în căldarea glaciară, vântul se opreşte. Pătrunzi în deasa pădure de jnepeni, cu iarbă bogată şi flori colorate, care înconjoară mici lacuri albastre. Noaptea a fost minunat de calmă şi confortabilă, nu ne-a deranjat nici frigul, nici vântul ca în căldările din Munţii Făgăraşului (Dacă avem echipament corespunzător, frigul nopţii nu are cum să ne deranjeze. Iar în priviţa aşezării cortului se găsesc suficient de multe locuri unde vântul nu ne va supăra zbătând părţi ale acoperişului nostru - nota redacţiei.).
Coborând prin Hornul Lacurilor, în Căldarea Câlcescu. Foto: Leontin Şuteu (Oradea).
A doua zi, pe creastă, vremea s-a înrăutăţit, era ceaţă şi frig. Aş fi coborât în Petroşani cu un grup, singurul întâlnit, dar prietenii mi-au promis că mă vor duce ei cumva la tren. După ce ne-am odihnit un pic pe Vf. Parângul Mare (2519 m) am hotărât să facem o scurtătură înapoi spre Rânca, pentru a nu ne întoarce pe acelaşi traseu. De la cota unde ne aflam drumul ales de noi chiar că se vedea ca o scurtătură. Treci valea, urci nişte deluşoare şi hop, ajungi la Rânca. „Ajungeţi în 3-4 ore!” ne-a „asigurat” un baci (Grave erori de apreciere. Între Vf. Parângul Mare şi cabana Rânca sunt 13 km în linie dreaptă şi mai multe văi adânci de trecut. Noi recomandăm să descoperiţi frumuseţea munţilor înalţi mergând pe trasee nemarcate, prin locuri greu abordabile, dar nu vă lăsaţi păcăliţi de deformările pe care le primesc perspectivele montane privite fiind de la altitudini diferite. Baciul poate ştia poteci deja străbătute; oricum, el nu calcula timpul ca şi cum ar merge cu rucsacul în spate.).
Am pornit pe la 4 după-amiaza. Panta era foarte mare, ba cu iarbă, ba cu blocuri uriaşe căzute din munte. Tot coboram şi coboram, genunchiul drept începuse să-mi facă fiţe. Peste vreo două ore am ajuns la limita pădurii. Altă dandana, drumul printre brazi era şi mai greu, cu râpe stâncoase, săritori şi mai aveam vreo 200 metri diferenţă de nivel până în valea principală. Dăm de o stână. Ce noroc. „O luaţi pe acolo!” Aşa am făcut. Şi încolo se pierdea în alt încolo. Se făcuse ora opt. Slănina la foc promisă pentru când ajungem jos în vale se sleise deja în mintea mea. Au mai trecut vreo două ore ca să coborâm o pantă abruptă, printre rugi de mure, brazi înţepători şi urzici. Genunchiul meu era deja de neîndoit.
Am nimerit într-o albie îngustă de torent şi am coborât pe ea, trecând apa de vreo patru ori, desculţi, că nu puteai sări din cauza pietrelor ude şi pline de muşchi (Descălţatul, pentru a nu uda bocancii, popasurile doar în locuri „foarte curate”, ca să nu murdărim rucsacul, sunt nejustificate după părerea noastră, ducând la pierdere de timp şi resurse energetice, agravând eventuala stare incomodă în care ne aflăm. Echipamentul de munte este destinat să ne ajute; grija excesivă faţă de el seamănă a pedanterie.). Cu două bâte mă târam de pe un mal pe altul, apa era rece ca gheaţa şi făceam haz de necaz. Nu ajungeam nicăieri, mă simţeam ca la cursele alea nebune prin natură sălbatică, parcă era mai ceva acum. Mi-am adus aminte de o zicere: „să nu-ţi pară rău că ţi-ai rupt piciorul apucând pe drumul ăsta, poate pe celălalt ţi le rupeai pe amândouă”.
Ajungând jos am realizat că o luăm de la capăt, la o scară mai mare. Drum ioc (deşi de sus parcă se vedea), vale îngustă, apa până la genunchi, lată şi învolburată; a trebuit să o mai trecem de trei ori până am dat de „civilizaţie”. Numai nişte borne răsturnate şi un pod de beton luat de ape mai aminteau de un drum.
S-a lăsat întunericul şi am ajuns nu la Rânca ci într-un loc pustiu şi sumbru. Am pus cortul şi am dormit cu gândul la urşi.
În ziua următoare am mers la vale pe drumul acela vreo patru ceasuri (desfundat, şiroind de apă, cu parapeţi de beton căzuţi) şi pe un altul cam la fel, dar în urcuş. După vreo încă patru ore, incluzând popasurile pentru zmeură, ajunsesem sub staţiunea Rânca. Vedeam ceva cabane printre brazi dar nu ştiam cum să ajungem la ele, nu se vedea nici o cale promiţătoare. Aveam de urcat abrupt vreo 2-300 m şi nu găseam decât torente, drumuri erodate de TAF, care se afundau în pepiniere dese. Urcam şi coboram, încercând să dăm de o potecă. Genunchiul drept striga la mine dar îi dădeam replica „să mergi până nu mai poţi şi abia atunci să continui”. Se pare că ţinea figura.
După ce am mai rătăcit vreo două ore, am trecut printr-o pepinieră deasă ca peria şi pe la 7 seara am ajuns la cabană, zdrobiţi, frânţi de oboseală.
- V-aţi întors înapoi pe creastă?
- Nu. Pe „scurtătură”.